vineri, 31 decembrie 2010

Pentru noi

Poveste scrisă de ...Ina, pentru mine şi Maria. Am fost foarte impresionată, mulţumesc Ina!

Într-o zi de toamnă(12.09), s-a năcut o "frunză"... era mică şi verde de ziceai că e primavară! Toate frunzele toamnei s-au întrebat: de ce nu suntem ca ea?!!!


A fost invidiată, hulită şi respinsă... nimeni din frunzele toamnei nu o accepta, căci frunzuliţa verde era un unicat!

În pragul Sfintelor sărbători de Crăciun acea frunzuliţă verde a colorat iarna, a adus în casele oamenilor verdele de brad, mirosul odihnitor al anilor trecuţi, a colindat şi a bucurat inimi îndepărtate, a readus lumina de speranţă în sufletele oamenilor, a scris poveşti!

...După toată agonia ciudăţeniei umane... într-o zi de primăvară (17.05) a născut o floare...o floare de Mai, ptr. mine o frezie roşie, gingaşă şi parfumată!

...De atunci frunza şi floricica, călătoresc împreună. Mie mi-a şoptip la ureche, floricica: nu mi-e frică de frunză....ea este mama mea, şi vreau mereu în braţe!!!

....şi nu uitaţi oameni frumoşi: " o floare cu frunze mereu este mai frumoasă!"



Ina



P.S. Personal eu îl consider pe D-zeu marele pictor universal...exemplu' cel mai simplu al vieţii umane este natura! Încă nu am văzut o floare să crească fără frunze....ptr. asta "noi" mamele suntem hrană spirituală şi lumească copiilor noştri!!!

miercuri, 24 noiembrie 2010

Unul dintre visele lui Moş Crăciun


Într-un oraş din mijlocul pământului, unde trăiau de când lumea nişte oameni tare buni la suflet s-a întâmplat într-o frumoasă noapte ceva cu totul deosebit. Dar mai întâi să spun despre oraş şi de ce locuitorii lui erau speciali. Oraşul era mic tare de tot, văzut de dinafara zidurilor părea îngrozitor de mic, făceai doar câţiva paşi şi îl înconjurai îndată şi brusc te întrebai cum pot încăpea în el atât de mulţi oameni. Când intrai totuşi în el, cu temerea că nu vei încăpea, oraşul părea că se măreşte sau.. nu se ştie cum, însă devenea foarte încăpător. Nu se făceau oamenii mai mici şi probabil că nici oraşul mai mare însă era evident că se petrecea acolo ceva de încăpeau cu toţii fără să se înghesuie sau să fie nevoiţi să se îmbrâncească. Casele erau la fel de potrivite ca oricare din orice alt loc al lumii, oamenii la fel de înalţi şi voinici, însă absolut totul încăpea într-o ordine firească într-o cetate ce putea fi măsurată dinafara ei în câţiva paşi. Locuitorii aveau totuşi ceva aparte. Se face, nu ştiu cum, că erau toţi oameni buni la suflet şi oriunde mergeau în lume erau recunoscuţi după acel ceva aparte. Oamenii ăştia erau toţi frumoşi la chip, zvelţi, subţirei de nici nu li s-ar fi văzut umbra pe pământ, şi tocmai de aceea, Doamne Doamne le-a pus în spate o umbră mai specială, după inima lor! Aşa că oamenii ăştia purtau în spatele lor nişte umbre gigantice semănând cu nişte baloane în formă de inimă, umplute cu heliu, ce zboară deasupra lor. Fiecare inimă era cumva personalizată, fiecare avea forma dăruirii de sine, unele erau mai mari, altele mai mici, unele mai strâmbe, altele mai drepte, unele mai moi, altele mai tari, unele mai fine, altele mai aspre, dar toate, absolut toate având în interiorul lor o pereche de palme ce băteau continuu pentru a anunţa tuturor veselia lor. S-ar putea crede că în Oraşul Inimilor e mereu o zarvă continuă de la atâtea palme rostind propria bucurie, dar nu e aşa. Deşi rar se opreşte o pereche de palme din bătaia ei de veselie, în oraş nu e zgomot, e doar o zumzăială plăcută care te face să zâmbeşti instantaneu. Dacă într-o pereche palmele nu se atingeau una pe cealaltă ca să producă zgomotul bucuriei ci dimpotrivă stăteau împreunate ca la rugăciune însemna că inima e tristă pentru o vreme, tristeţea îi era respectată cu un zâmbet tăcut al celorlalte inimi ale căror palme se uneau şi ele în rugăciune pentru un timp, apoi totul revenea la normal. Nimeni nu se mai minuna de oamenii din oraşul inimilor, îi ştiau dintotdeauna aşa, purtând după ei inimile lor frumoase sub formă de umbră de asfalt. Însă într-un an de Crăciun… S-a întâmplat!! Cineva, o femeie ce avea o umbră în formă de inima încununată şi sângerândă născu un copil cu o altfel de umbră! Deşi pruncul era plăpând şi fraged, deşi era micuţ, purta în spate o cruce mare de tot şi nu o inimă aşa cum era învăţată toată lumea din Oraşul Inimilor. Era clar încă de atunci, acel copil va avea un destin aparte! În Oraşul Inimilor acum umbrele începeau să se schimbe, unii spuneau că bebeluşul s-a născut ca să le arate cum trebuie să fie inima lor de fapt, alţii dimpotrivă, spuneau că încalcă legea prin însăşi Crucea pe care o duce în spinare, sfidând aşa o lege bună. De-atunci sunt pe pământ două feluri de oameni, unii ducând inimi şi alţii purtând cruci! Oriunde şi oricând s-ar fi născut, Crucea Sa ar fi avut acelaşi loc în inimile noastre.

joi, 18 noiembrie 2010

Ce-ai schimba daca ai putea?

Nimic! De ce as schimba ceva ce m-a educat?

Asta e trecutul, cea mai mare scoala a vietii e din trecut, nu poate fi din viitor, se spune ca doar inteleptii invata din greselile altora, eu nu sunt inteleapta, am invatat din ale mele. Si trecutul meu ca oricare e plin de greseli, de ce as sterge cele mai intelepte lectii pe care le-am primit de la Dumnezeu? Ma uit la ele si vad viitorul, e senin!

http://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88

marți, 19 octombrie 2010

Scrisoare deschisa sotului meu

Acum o saptamana am fost fortata de nasu sa ma gandesc la ce as putea spune frumos despre tine. O saptamana intreaga m-am tot macinat, intrebat, gandit si iar gandit si... parca nu gaseam nimic, imi veneau in minte doar lucruri rele: cum ma trezesti in fiecare dimineata cu zgomotul, firmiturile de dupa masa, baia si altele care ma streseaza. La un moment dat am avut senzatia ca sunt cu tine asa.. din inertie! Acum cateva zile insa am realizat! Si ieri scriind cuiva pe hartie m-am hotarat sa-ti spun si tie, poate te intereseaza, ce stiu eu?! Ma intreba si parintele Ghedeon acum ceva vreme: "dar are si calitati sotul asta al tau, nu?" si eu raspundeam cu un nod in gat: "mda.. cred ca da.." Dar care? Si tot cercetand asa de multa vreme am gasit una, care pentru mine face atat cat toate cele pe care nu le gasesc(inca, dar cine stie?). Curajul! Desi nu pari foarte curajos la prima vedere, cred ca ti-a trebuit mult curaj sa rezisti langa mine, sa ingnori toata nebunia mea si sa lupti ca sa ma tii alaturi. Credinta e o noua calitate covarsitoare! Cand eu credeam intr-o iluzie si ma legam de ea ca de ultima mea suflare ce merita traita, tu credeai in casnicia noastra, in faptul ca am sa inteleg candva ca te iubesc, in a ramane impreuna, s-asa L-ai luat pe Dumnezeu de gat si i-au urlat in fata: "Lupta cu mine impotriva nebuniei ei!". Si-ai reusit, si-ti multumesc din inima ca m-ai salvat de iluziile mele, de crezul meu fals, de un vis naucitor ce nu-mi dadea pace. Iti multumesc ca ai avut rabdare, ca te-ai rugat, ca ai crezut si cel mai mult iti multumesc ca ai luptat. Niciodata n-a luptat nimeni pentru mine, tu ai luptat cat ar fi trebuit sa lupte toti oamenii din viata mea impreuna, si ai luptat doar tu. Mai lupta, si cine stie? In timp se vor adauga si alte calitati! Mai mult, dragoste peste dragoste poate se va revarsa prin rugaciune impreuna! Am o surpriza azi pentru tine, cred ca ai sa o observi imediat, e pentru ca ai castigat prin lupta dreptul de a vedea stralucind pe degetul meu verigheta! Cred ca, te iubesc..

luni, 18 octombrie 2010

Gandul de azi, inchinat lui Radu Gyr

video


Tacem.. http://www.youtube.com/watch?v=c8OGz1dQ1AY&feature=related

Din tot, ne-a mai ramas aieve,
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecati in piatra dura
cu pumnii stransi, tacem din gura.

Tacem, parc'am tacea de veacuri
ca niste funduri vechi de lacuri.
Si ferecat in bezna sura,
de mii de ani, tacem din gura.

Ei: ziduri, lanturi, temnicerii,
noi, numai cremenea tacerii.
Ei, biciuri cu batai si ura,
noi, urias inghet pe gura.

Deasupra vremii si genunii,
tacem ca spinii si taciunii.
Tacem ca lama de custura,
tacem mereu, tacem din gura.

Ne linge frigul pe ciolane,
ei, foame, cuie si ciocane
si orice zi e-o muscatura.
Scrasnind din dinti, tacem din gura.

Tacem ca lacatul pe use,
tacem ca focul sub cenuse,
tacem... dar noaptea sub celule,
vuiesc torente nesatule.

Un zgomot bubuie departe,
se darmã parca ziduri sparte
si parca lanturi cad in zgura.
Noi asteptam, tacem din gura.

(Inchisoare Aiud)

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Măsurătoarea vieţii

Măsurătoarea vieţii

„Măsor viaţa cu ochiul şi mi se pare infinită!”
dedicat naşilor, Preotul Marcel Ioan şi Presbitera Mihaela, la nouă ani de la căsnicie

Într-un loc unde fiecare anotimp e la locul lui trăiau cândva doi oameni, mici, mici de tot. Şi-aceşti doi oameni mici vorbeau unul altuia zi şi noapte, căci nu se aveau decât unul pe celălalt. Şi măsurau împreună totul de la cel mai mare om, până la cele mai mărunte furnici. Şi aşa într-o zi s-au hotărât să măsoare împreună însăşi viata lor, şi după ce-a cugetat adânc fiecare după el, s-au pus la vorbă ca de obicei, iar el îi spuse ei: „am măsurat cu ochiul minţii şi i-am găsit începutul şi sfârşitul”, iar ea i-a răspuns lui: „am măsurat cu urechea inimii şi m-am încâlcit, cred mai curând în infinit”. Şi nu s-au mai înţeles unul pe celălalt, ba mai rău s-au certat şi au plecat care încotro în căutarea adevărului. Au căutat aşa mulţi ani, el să găsească ei începutul şi sfârşitul, ea să dăruiască lui infinitul. Şi lumea n-a înţeles pe nici unul, nu-i puteau cuprinde fiind aşa de mici şi având măsurători atât de mari! Şi fiindcă anii treceau peste ei şi ei îmbătrâneau, căutau amândoi să se întoarcă acasă sperând fiecare ca acolo să găsească înţelegerea celuilalt om mic, mic de tot, renunţând fiecare la a lui măsurătoare. Şi-n drum se regăsiră unul pe celalalt la o răscruce. Cea mică şi cel mic se regăsiră, bătrâni de acum, anii nu avuseseră milă nici de-nceputul lui, nici de ne-ncepului ei, trecură peste toate şi-atunci au înţeles amândoi, ea era începutul şi sfârşitul lui, el era infinitul ei, iar împreună veşnicia! Păcat însă că au irosit totul spre a înţelege ceea ce puteau să trăiască simplu, unul alături de celalalt. De-acum s-au retras împreună la căsuţa lor din locul cu patru anotimpuri şi poate mai trăiesc şi azi, cine ştie? Doar veşnicia…

26.08.2010

joi, 14 octombrie 2010

Are balta peşti destui!

Pentru Cântecel, cea mai frumoasa prietenă!

Era o ceaţă deasă, ca în orice dimineaţă numai bună de pescuit. Cei doi mergeau umăr la umăr, aşa cum tot făceau de ceva vreme. Doi bărbaţi ce apăsau lutul apos cu bocancii în drumul spre barca lor ce îi aştepta liniştită nu departe. Se urcară în linişte în barcă, special ca să nu deranjeze în nici un fel nimic din natură, orice zgomot ar fi produs un efect devastator la aceea ora atât de matinală. Ceaţa era în simbioză perfectă cu lacul ce părea tomnatic şi nici un sunet nu deranja peisajul ce părea grozav de static! Dacă n-ar fi început barca să lase dâre de sunete pe baltă ai fi putut crede că totul e mort, că-i fals, ca de plastic. Barca fâsâia uşor pe apă, iar la fiecare coborâre de vâslă noi pâlcuri de peşte deschideau ochii mari ca să cerceteze pe cei ce aruncau în ochiul curat al apei mici firmituri. Cei doi cu grija caracteristică pescarului tăcut, înaintau pe baltă, muţeşte. Vâslele se lăsau în apă cu mare atenţie, ca nu cumva vreun pleoscăit prea mare să gonească peştele ce urma să fie prins în plasă. Curând undiţele fură lăsate să atingă şi ele apa, una de-o parte, cealaltă de cealaltă a bărcii. De-acum momeala-i pregătită, scăpată la locul potrivit, nimic nu-i de făcut decât să aştepte. Nu dură tare mult şi unul dintre ei deja scoase din apă o frumoasă captură. Trăgând peştele din apă rupse în sfârşit tăcerea:
- Asta-i tot ce-mi trebuie mie!
Imediat după aceea şi cel de-al doilea ridică din apă un peşte la fel de mare, însă vorba îi fu diferită. Privi peştele şi rosti cu dispreţ aruncându-l înapoi în apă:
- Are balta peşti destui!
Fiindcă primul pescar avea ceea ce şi-a dorit fu dus la mal şi îşi văzu de cale mai departe, iar cel de-al doilea porni mai în larg, probabil ca să vadă câţi peşti are balta.
Şi trase cu succes încă unul la suprafaţă, dar îl lăsă în apă zicând la fel:
- Are balta peşti destui!
Trecu un ceas, trecură doua, pescarul repetă canonul, trăgea la peşte şi-l lăsa înapoi pe baltă zicând scârbit:
- Are balta peşti destui!
Ce s-a întâmplat cu el nu se mai ştie, se ştie doar că nu s-a mai întors. Unii spun că şi acum pescuieşte nemulţumit şi lasă peştii înapoi în apă spunând sarcastic: "are balta peşti destui!". Alţii spun că de fapt caută celebrul peştişor de aur, unii spun chiar că l-a şi găsit şi acum cine ştie pe unde o duce regeşte în urma celor trei dorinţe împlinite deplin de micuţul galben. Unii spun că e pescarul îndrăgostit de lostriţă şi caută încă peştoaica magică spre a fi tras în adâncuri, iar alţii spun că deja a fost înghiţit de vreo făptură mitologică din străfundurile apei. Eu cred că toţi suntem pescari şi are balta peşti destui!

joi, 7 octombrie 2010

convorbiri dintr-un viitor deja trecut

John Davis: “Voi toţi râdeţi de mine pentru că sunt diferit, dar eu râd de voi pentru că sunteţi toţi la fel.”




- Mami!?
- Da mami.
- Ce sunt astea?
- Bătături.
- Ce sunt acelea bătături?
- Moare pielea şi se face aşa.. bătături.
- De ce moare pielea?
- Toate celulele mor în timp.
- O să murim şi noi?
- Da mami..
- De ce?
- Toţi murim.
- De ce?
- Din cauza păcatelor, îmbătrânim şi murim.
- Ce sunt acelea păcate?
- Când nu iubeşti, orice poate fi păcat.
- Ce înseamnă să iubeşti?
- E atunci când nu contează cum e un om, îţi place de el oricum şi îl accepţi.
- Înseamnă că tu şi tati n-o să muriţi niciodată!
- Eh..
- Ce bine!

vineri, 1 octombrie 2010

Clopotul



Motto: Să găseşti pe cel care te face să vibrezi, să te bucuri cutremurat până la ultima fibră, să cânţi împreună şi cântecul să ajungă până la ultimul cer! Căci şi-n deşertul deşertăciunilor există o oază!

Undeva departe, sau dacă vreţi voi poate chiar foarte aproape, într-o mănăstire vieţuia tăcut un clopot. Fiecare mănăstire are clopot care anunţă diverse, dar cel mai adesea Sfânta Liturghie. De fapt, oriunde s-ar afla, clopotul mereu anunţă ceva, acesta, spre bucuria, sau mai bine zis mândria lui, anunţa pe oameni că a sosit clipa în care să fie conştienţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu. Fiindcă în vremurile de prigoană s-a inventat clopotul de lemn, numit de noi şi toacă, e bine să spun că acesta era un clopot clasic, de alamă. Un clopot mare cu o limbă groasă ce se mişca alene, exteriorul neted încins cu însemne chirilice desemnând înţelepciunea, curajul, cultura şi însemne latine reprezentând ambiţia, pasiunea, arderea continuă, iar între ele înflorituri dintr-o civilizaţie străveche pe care mulţi astăzi n-o mai recunosc fiind atât de veche, însă pe clopot destul de vie pentru a fi văzute cu uşurinţă. În funcţie de cine îl privea era un clopot oarecare sau unul foarte special, rezona cu fiecare după adâncul lui.
Clopotul nostru era însă tare mândru, fără să ştie de ce. Avea o limba pe care unii o vedeau prea ascuţită, alţii dimpotrivă mută! Şi nu ştiai ce să spui despre el, că prea tăcea, că prea bătea, amândouă la fel de adevărate! Aşa se făcu de se plimba limba clopotului prin gura lui şi se tot lăuda sieşi :
- Fără de mine n-ai fi nimic, alamă inutilă ! N-ai suna!!
Gura clopotului nu se lăsa mai prejos:
- Tu n-ai fi nimic fără mine ! Eu şi pentru decor şi tot aş fi ceva !
Aşa-şi spuneau toată ziulica aceştia doi, pe care dacă i-ai fi văzut ai fi spus că sunt făcuţi unul pentru celălalt pentru întreaga veşnicie. Însă, într-o zi, o ploaie ceva mai aparte căzu peste alamă, neatingând desigur limba n-o afectă, însă gura clopotului fu spălată atât de bine încât alama crăpă şi lăsă să iasă la iveală un nou clopot, o alta gură, aceeaşi limbă însă. Acum, s-ar putea spune că e acelaşi clopot şi totuşi altul. Gura de cupru şi limba de alamă. Ca la orice început, limba fu surprinsă, însă.. în timp.. îşi recăpătă vechile obiceiuri şi se lua la harţă cu gura-i de cupru! Ea însă, conştientă de calităţile sale îi răspunse provocărilor la fel de mândră!
- Cuprul este un metal cu mult mai preţios! Oricine ar putea oricând să mă preschimbe în ceva mai valoros!!
Şi ploaia căzu iar, povestea iar se repetă, limba rămase la fel, iar gura.. gura de astă dată se făcu argint răsunător. Şi ca nu cumva să fie luată la fel la împrejur făcu ea repede paşii, se clătină puternic până se ridică aproape deschisă spre soare şi-i spuse repede limbii:
- Am să te las cu ochii în soare! Şi-aşa şi făcu, ploaia nu ţinu cont de soare, căzu din nou, de astă dată lăsă în loc o gură senină de aur, iar limba, limba tot alamă. Şi aurul se făcu aproape o oglindă de strălucire pentru limba de alamă! Văzându-se în ea, limba îşi spune:
- Aceasta sunt!
- Aceasta te fac eu să te vezi în ochii mei, răspunse gura blândă. Pentru prima dată, limba tăcu uimită, apoi gândi că aurul e şi mai preţios decât cuprul şi mai vrut decât argintul şi sigur.. ploaia.. Nici nu termină de gândit, că şi apăru şi-n urma ei lăsă cristal!
În faţa cristalului nu ştiu ce să mai spună! Vedea în el luciri rubinice, safirice, toate culorile preţioase se jucau în gura de cristal ca un curcubeu imens şi limba se lăsă pentru prima dată cuprinsă de căldură, ceva o prinse atât de puternic de dinăuntru, ca nicicând, dar nu ca o gheară aşa cum credea, ci mai curând o mângâiere atât de blândă şi senină că ar fi vrut să se facă una cu tot cristalul, să-l facă să vibreze! Da, asta vroia! Să-l facă să vibreze!! Şi-atunci începu cu putere să se legene, să se agite în stânga şi dreapta ca să-şi facă vânt până la pereţii gurii pentru a o face să cânte! Tot creştea viteza şi bucuria era proporţională cu visul de-a atinge gura, şi când se apropie atât de tare încât provocă o scânteie de vibraţie îşi de-te seama! Dacă spărgea cristalul? Atunci elanul îi pieri.. Mai bine priveşte aşa…de departe… privindu-l, de-ar trăi mult şi bine privindu-l, se gândea în sinea lor. Sinele n-a fost niciodată a două fiinţe, deci sinea lor era şi-a gurii şi-a limbii, împreună un clopot! Şi ploaia căzu pentru ultima dată, iar clopotul întreg se făcu de această dată cu limba şi gura de lut străvechi, iar scrierile lui s-au făcut imagini de lumină, înhorire de sfinţi! Azi, pentru veşnicie, limba şi
gura erau un clopot!!


Pentru Cătălin, să-i dea Dumnezeu ploaia cea bună!





Imagine preluata de pe www.picof.net

miercuri, 1 septembrie 2010

Acesta este Raiul!

video1
video2
video3
video4
video5
video6




"...nimeni nu este singur pe lumea aceasta. Chiar si cel mai lipsit de soarta este demn de dragoste si atentie. Este numai nevoie sa amintesti mai des de necazul altora si sa suni mai tare si in clopote si in clopotei!...">

Tu cum credeai ca este?

Baloane

Au fost odată ca niciodată două baloane, unul extrem de vesel ce tot ţopăia spre cer pentru a vedea soarele mai bine, celalalt trist mergând mereu cu fruntea în pământ. Cel vesel striga către cel trist :
- Ridică-ţi fruntea şi priveşte în zare ! Nu ştii ce pierzi !
Balonul cel trist răspundea acru :
- Tu nu ştii ce-ai putea pierde tot ţopăind aşa!
Balonul cel vesel însă continua să se înalţe tot mai sus şi mai sus, revenea pe pământ doar ca să-l încurajeze pe cel trist să privească măcar spre linia orizontului însă acela rămânea să se târască la sol plin de spaimă.
- Nu te mai înălţa, striga speriat balonul cel trist, nu ştii ce te aşteaptă!!
- E înaltul cerului deschis pentru mine, tu-mi ceri să mă târăsc ca tine? Răspundea plin de fericire balonul cel vesel.
- Te vei sparge din cauza presiunii, striga în zadar cel mai trist dintre baloane, în loc de răspuns primi un zâmbet ca un pocnet de fericire, iar balonul ce vesel nu se mai întoarse la el. Balonul cel trist nu îndrăzni nici măcar acum să privească în sus pentru a şti ce se întâmplă, se târa mai departe spasmodic, şi în târârea lui simţi cum se acoperă de-o pulbere sclipicioasă şi veselă, fiecare colţ de stea avea un clinchet al lui ce-l cuprindea cu bucurie nespusă, dar el în loc să se lase cuprins şuieră de frică atât de puternic încât se dezumflă pe jumătate! De acum până la sfârşit nu mai e mult, deplasarea s-a încetinit şi mai tare fiind aşa dezumflat şi el la soare tot n-a privit, soarele însă, îl privea cu nespus interes! Şi-şi tot apropia razele calde spre a-i da brânci balonului cel trist, el însă tot pământul în privea. Razele soarelui îşi găsiră alinarea în pulberea ce vesela ce-l presărea pe ici pe acolo pe balonul cel trist, iar balonul nostru se dezumflă treptat de tot! Iar umbra de balon n-o privea nimeni, toţi trecătorii însă se trezeau fermecaţi de cioburile vesele ce străluceau pe el pe ici pe acolo, nimeni bănuind măcar că acelea sunt urmele lăsate de un alt balon, unul extrem de vesel!
În bucurie găseşti curajul de a trăi, iar curajul îţi dă tăria de a te bucura, căci se ştie, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!

Cuţitul lui Pantelimon

“Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.”

Căţi oameni n-au cunoscut spitalul? Căţi n-au păşit niciodată în locul acela, rece, ca un iglu de gresie şi faianţă, unde se presupune că totul trebuie să fie curat, steril. Aşa e şi spitalul asta, ca oricare, e rece, dur, plin de tot felul de aparate ce ascund istorii mai noi sau mai vechi, şi unde parcă se mai aude plânsul suferinzilor de altădată şi în acelaş timp al celor ce vor urma. Azi pare linişte, toţi dorm, un singur om se plimbă pe coridor cu o carte în mână, nu de mult alertase întreg personalul cu inima sa prea zglobie, toţi se agitaseră ca să-l readucă la viaţa asta de aici. Avusese deja mai multe întrevederi cu păzitorul porţilor Raiului, ca şi în bancul acela, sună la uşă şi.. medicii îl chemau prin diverse manevre înapoi pe pământ, iar sfântul nu reuşea să deschidă porţile la timp pentru el. Tânărul acesta senin, parcă prea senin pentru o asemenea boală surprindea medicii în mijlocul nopţii, în alergătura lor spre alte cazuri la fel de dificile îl reîntâlneau acum liniştit, la numai câteva ore de când se întâlnise iar cu moartea. Se minunau cu toţii şi-l trimiteau la somn spunându-i că nu e de joacă acum cu inima lui prea sensibilă. El însă le replica senin că nu are somn şi vrea să termine de citit. Pentru că nu puteam dormi m-am apropiat curioasă să aflu care e cartea ce-l ţine treaz, dar până să întreb de carte m-am oprit asupra unui alt curios accesoriu, o cheie mare de tot de metal ce se vedea că e de la o uşă veche de lemn ca de la o cetate antică, aşa că prima mea replică a fost :
- Ohh, purtaţi Cheile Împărăţiei, trebuie să fiţi foarte fericit !!
- Eu am doar Cheile, tu ai în tine Împărăţia, deci eşti cu adevărat fericită, mi-a replicat, aşa că m-am aşezat alături să discutăm.

Stând lângă el am văzut şi cartea şi-am continuat :
- Basmele românilor, vă interesează deci..
- Foarte, mi-a răspuns.
- De unde o aveţi ?
- Am cumpărat-o, mă interesează foarte tare şi îmi cumpăr mereu ce apare din colecţie, pe asta spre exemplu am luat-o.. cred că de la librăria Junimea.
- Şi.. toate sunt despre fata furată de soare ?
- Aa, nuu ! Sunt altele.
- Aha, am înţeles.
- Şi ce faceţi aici ?
- Am nişte probleme cu motorul, se mai opreşte din când în când, aşa mă mai duc şi eu să văd Uşa Raiului.
- De acolo e cheia ?
- Aaa, nu, nu ! zâmbeste.
- Şi n-aveţi somn ?
- Văd că nici dumneavoastră ! De când sunteţi aici ?
- Păi, nu mai ştiu, am stat de mai multe ori.
- De câte ore n-aţi dormit ?
- Ore ?? Dar cine le-a mai numărat, aş putea să vă spun de câte zile, de vreo 4.
- Şi cum rezistaţi ?
- Bine, am început să beau cafea, am avut un scaun până de curând, mi l-au luat azi şi pe ăla, şi recunosc că pentru prima dată am vrut să blestem, să-i doresc femeii care mi l-a luat să doarmă şi ea ca mine, dacă se poate somnul veşnic. E o femeie foarte rea.
- Şi ce v-a oprit ?
- Ce as fi fost eu dacă făceam asta ? Nu eram tot ca ea de rea ?
- Ba da, cum de v-aţi dat seama.
- Aţi văzut vreodată filmul acela, Nemuritorii?
- Da, cu săbiile, ce-şi luau gâtul unii la alţii şi doar aşa mureau, nu?
- Da, în filmul ăla când unul lua gâtul la celalalt lua şi tot ce era râu în el. Aşa se spune şi de noi, că dacă omorâm pe cineva îi luăm păcatele. Dar sunt mai multe feluri de a ucide, nu-i aşa ?
- Poate, ia explicaţi-mi.
- Poţi ucide trupul unui om, dar mai rău e când ucizi sufletul.
- Ce e sufletul ?
- Ohh, ne adâncim în discuţii fără de sfârşit !
- E lungă noaptea.
- Da, şi dumneavoastră trebuie să vă odihniţi, v-o cere inima !
- Ei na, şi cartea ?
- Cartea mi-o daţi mie s-o citesc şi mâine v-o povestesc. Glumesc desigur, poate aştepta până mâine, cu siguranţă.

Un om şi-atât, cu părul negru de-ai fi crezut că ochii îi sunt la fel de negri. Apoi am aflat, fusese operat de 4 ori pe cord, încă avea probleme serioase şi o seninătate grozavă în faţa vieţii, căci moartea era clar că nu-l mai speria nicicum. A doua noapte am aflat povestea liniştii.

- Iar sunteţi treaz ?
- Şi dumneavoastra !
- Eu nu am unde să dorm, altminteri aş dormi dusă. Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi?
- N-am somn, să irosesc atâta frumuseţe de noapte dormind.
- Şi cartea?
- Am terminat-o, aştept prietenii să îmi aducă alta.
- Când vă eliberaţi?
- Păi nu sunt liber?
- Nu ştiu, mă refer strict la spital acum.
- Face parte din mine.
- Câţi ani aveţi ? Păreţi tânăr.
- Merg spre o sută.
- Ha, ha, de ce până acolo ?
- Vreau eu să văd cum e acolo, apoi nu mă mai interesează, dar până la o suta clar!
- Şi toată suta vreţi s-o petreceţi aici ?
- Nu, o să plec când vor înţelege că nu au ce-mi face.
- Păi de ce sunteţi aici ?
- V-am spus deja, motorul, îmi mai face feste uneori. De mic de fapt.
- Şi când eraţi mic tot aşa senin priveaţi problema ?
- Ei da de unde ? Eram şi eu ca toţi copiii, până într-o zi când am primit un dar.
- Un dar ?
- Da.
- Se poate şti ce anume ?
- Sigur, am primit un bisturiu !
- Un cuţit ? Ce să faceţi cu el ?
- Eu nu fac nimic, el face toată treaba.
- Şi ce face el aşa grozav?
- Vorbeşte !
- Ei aş, cum aşa ?
- Uite aşa, asta e menirea lui, a fost al Sfântului Pantelimon, ai auzit de el ?
- Da, am fost foarte ataşată de el în perioada sarcinii, mi-era drag să-i văd icoana, aşa de tânăr şi plin de curaj, mă îmbărbăta şi pe mine.
- Deci îl cunoaşteţi!?
- Da, s-ar putea spune şi aşa.
- El mi-a dat mie cuţitul ăsta care vorbeşte.
- Şi ce vă spune cuţitul?
- Mi-a spus de fiecare dată că o să trec cu bine, că n-o să mă taie, doar o să mă gâdile un pic la inimioară şi-o s-o facă să râdă aşa tare că n-o să se mai oprească decât când trebuie.
- Şi, şi-a ţinut cuvântul ?
- Sigur, credeai că un cuţit de la Sfântul Pantelimon poate minţi ?
- Nu, cum să cred aşa ceva ?
- Ei bine, şi unde e acum cuţitul ?
- În sala de operaţii !
- Ce face acolo ?
- Ajută alt copil, la fel de speriat cum eram eu la prima intervenţie.
- Ajută şi părinţii copilului ?
- Dacă au urechi ca să-l audă, da.
- Am înţeles, tare as vrea să-l văd şi eu.
- O să-l vedeţi, dacă vă va fi necesar, altfel rămâne doar să credeţi.
- Aşa am să fac. Am să cred pentru alţi oameni care au nevoie de el. De ce credeţi că vi l-a dat dumneavoastră ? Sunteţi doctor ?
- Nu, l-am primit de copil, atunci nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi spuneau doar că e grav dacă nu mă operează, că o să dorm, dar nimeni nu-mi spunea ce o să păţesc cât o să dorm, toţi îmi garantau doar că mă voi trezi ca nou, dar nu puteam să adorm fără să ştiu, să înţeleg. Eram foarte speriat şi plângeam, vroiam să fiu ca toţi copiii, să mă joc afara, nu să stau în locul ăsta atât de grav şi de rece în care toţi oamenii sunt serioşi şi acri, unde totul e teamă. Aşa a venit Sfântul la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus : « de ăsta o să ai nevoie ».
- De unde ştiaţi că e Sfântul Pantelimon ?
- La început n-am ştiut, m-am speriat şi mai tare văzând cuţitul şi-am început să plâng. L-am recunoscut mai târziu în icoane şi mi-a spus şi cuţitul al cui este. Aşa m-am înseninat, când am auzit un cuţit vorbind, deşi copil, nu mi-a venit să cred, dar el m-a luat cu binişorul. Mi-a zis : « de ce plângi puişor ? ţi-e teama de mine ? eu n-am să-ţi fac nimic, uită-te bine la mine, sunt paşnic, şi nici nu pot face singur mare lucru, dar dacă mă ia un doctor în mână, mă gândesc la stăpânul meu şi devin pană în mâna medicului, nu tai aşa cum ai putea crede, eu gâdil inimi, le fac să râdă aşa tare, de nu se mai pot opri niciodată de atâta veselie. Nu vrei să te gâdil şi pe tine ? ». Am fost aşa de uimit, încât am dat din cap că da, cu ochii în lacrimi şi zâmbet pe buze. De atunci îl port cu mine, nu ştiu cum şi când se strecoară în mâna medicilor, dar ştiu că gâdilă inimi.
- Şi ine oamenii treji pe coridoarele spitalelor.
- Şi asta, spuse râzând. Şi am început să râdem amândoi până a ieşit o asistentă şi încruntată ne-a spus : » sssttt !! » , de-a răsunat mai tare ea decât râsul nostru nevinovat. Ne-am oprit brusc, apoi când capul s-a retras înapoi la ale lui am mai râs un pic, dar mai în şoaptă. Aşa am aflat despre cuţitul lui Pantelimon, cum gâdilă spre vindecare, cum inimile devin calde, moi, sensibile, curate, căci pana asta moale te face să-ţi doreşti să schimbi din tine tot ce-i rău, devii un alt om, unul senin. Aşa că tânărul ce îl poartă acum după el oriunde merge, şi-l pune cu grijă în mâna doctorilor despre care se spune că taie. Poate că doctorul taie ca să facă bine, dar cuţitul ăsta te face să devii alt om ! Şi-am cunoscut în timp mai mulţi oameni vindecaţi prin gâdilire, toţi azi au inimi noi şi curate, deşi nu tuturor li s-au operat inimile, dimpotrivă, unii au avut probleme cu ficatul, alţii cu splina, alţii cu tubul digestiv, alţii cu gâtul, alţii altfel de probleme şi bisturiul asta n-a trebuit nici măcar să fie folosit, dar a vorbit şi cuvintele lui mereu au schimbat inimi, au gâdilat atât de puternic, încât omul s-a schimbat din rădăcină şi-a devenit unul nou, uneori cu aceleaşi probleme de sănătate, dar depăşindu-le cu bucurie.

Şi mai ştiu un secret, se spune că în lume, mai sunt astfel de cuţite, ale doctorilor fără de arginţi, iar dintre toate ştiu precis de unul, al Sfântului Nectarie. Şi pentru că l-am văzut atunci ieşind din sala, l-am auzit şoptindu-mi : « va fi bine ! » sunt şi eu un om aproape nou. Tânărul s-a retras la somn îndată ce şi-a recuperat bisturiul înmânat lui din vremea copilăriei, zâmbindu-mi. Am rămas prieteni, îi pot spune să aducă acel cuţit oriunde e nevoie de el, puterea rugăciunii îl face să se plimbe în lume oriunde e chemat ! Amin.

Scrisă pentru Ina,
Cu drag.

Învaţă


Dumnezeu vine la înger şi-i înmânează sabia spunându-i: "Ai mare grija de ea, învaţă să o foloseşti! " Îngerul primi sabia şi în momentul acela în faţa lui apăru împieliţatul. "Frumoasă sabie ai! ", îi spuse îngerului. "Dar la ce-ţi foloseşte ţie? ". "De ce a primit-o unul ca tine care oricum n-are s-o folosească niciodată nici dacă ar şti cum s-o folosească". Văzând că îngerul nu îi răspunde, împieliţatul se înverşună şi începu să-i spună vorbe din ce în ce mai aspre. Îngerul rămase totuşi neclintit. Diavolul aruncă blesteme asupra îngerului, îi arse aripile dar acesta rămase nemişcat şi nu-i răspunse împieliţatului nicicum. Nimeni nu ştie câte chinuri a avut de suportat îngerul şi nici cum a reuşit să le facă faţă. . . Şi totuşi după multe încercări diavolul reuşi ceea ce-şi propuse. Îngerul ridică sabia şi-l lovi pe diavol drep în inimă. Surpinzător, nu? Şi diavolii au inimă! Da! Şi sabia îşi făcu şi ea datoria şi însufleţi inima diavolului care stigă "Mulţumesc! " şi se transformă pe loc în înger. Frumos ar fi să se termine aici povestea dar din păcate trebuie să spun şi că cel ce a folosit sabia s-a transformat pe loc în diavol. Atunci Dumnezeu apăru, lua sabia şi i-o înmână îngerului celui nou, apoi spuse"Ai mare grijă de ea, învaţă să o foloseşti! Învaţă! 2002

Pentru domnul C.C.,
cu drag.

pereche

pentru Ştefan şi întrebările lui,

Motto din amintiri: „Există locuri în inima omului care nu sunt încă şi în care intră durerea spre a le face să fie” (L. Bloy)

Spunea Eminescu: „Independenta este suma vietii noastre istorice”, coborand spre individ multi au spus ca omul este o suma de diverse lucruri, unii ca este suma persoanelor din viata lui, altii ca e suma experientelor lui de viata, altii a altor lucruri. Daca ne-am intoarce in timp mult si bine am spune ca omul e o bucata de lut modelata dupa un Chip si cu o Asemanare in care a batut Duhul cum a vrut. Daca omul se sarguia sa ramana asa azi n-avea nevoie de limite, de legi, de granite, dar nici de binecuvantari si taine, el insusi fiind o taina si o binecuvantare. Cica asa ne-a facut Dumnezeu, sfinti, iar lumea era intreaga buna si buna foarte si n-aveam nevoie de nici o lege din nici un fel de drept fie el civil, canonic, roman sau oricare altul, pentru ca n-aveam decat o lege: sa ramanem asa! Apoi in timp datorita greselilor noastre (sa credem ca doar Eva a gresit mi se pare o prostie, si eu sa fi fost in locul ei stiu precis ca as fi gresit, tu nu? Hai, serios?) legea s-a transformat intr-una noua, anume: sa revenim la ceea ce am fost! Si pentru ca omul singur nu poate, iar ajutor de la Dumnezeu s-a hotarat sa nu primeasca (doar cand si cand isi da seama ca altfel nu poate) si-a inventat lui singur reguli pe care sa le urmeze si sa revina la ceea ce a fost candva. Tot intesandu-si viata cu reguli, marcand cerul cu stele care sa-i spuna cum sa mearga pe strada mai drept ca sa ajunga fara accidente la destinatie, a inventat si o psihologie a alegerii celor dimprejur. Asa s-a nascut intrebarea: ce-ti place tie la X? Ce i-o fi placut lui Adam la Eva? Cum i-a dat-o, asa a luat-o, si-o mai fi pus intrebari? Apoi omul mai romantic a descoperit noi surse de visare la perechea ideala, legende. De aceea auzim frecvent povestea sferelor ce se unesc, povestea jumatatilor ce se imbina perfect, mitul androginului, frumoasa poveste a zburatorului, si fiindca unii mai pesimisti sau mai geniali si-au pus cumva si intrebarea inexistentei perechii s-a scris Luceafarul. Apoi pe baza acestor vise si visari s-au construit imperii, cum e cel Disney. Tin minte o faza care mi-a placut grozav in Ally McBeal, un moment in care prietena ei i-a propus sa dea in judecata Disney. Motivul? Destul de simplu, povestile astea ne induc ideea ca trebuie sa gasim in lume un om perfect, un om anume, un Fat Frumos, o Ileana Cosanzeana, trecand apoi de naturaletea copilariei, cautam un om care mai drept, care mai frumos, care mai inalt, care mai cu ochii verzi sau negri, iar viata sexuala, ohh aici e cel mai frumos! Toata lumea a auzit de nepotrivire, mai nou omul pentru om e un fel de unealta a placerilor, un fel de aparat pe care mai intai il testezi, iar daca descoperi la el vreo "hiba" il duci inapoi la magazin, doar are termen de garantie. Esti defect fratioare, n-o faci bine! Asa se zbate omul intre modernul sex de ocazie si visul de perfectiune. Si descopera pe rand golul interior de dupa una si dezamagirea de dupa cealalta. Acum o sa mi se tranteasca o fireasca intrebare: dar cum ar trebui atunci sa fie?

In primul rand trebuie, cuvantul asta coercitiv e nefast, nu trebuie, e si cu asta basta. Si e asa, cum spunea si Rebreanu: "iubirea nu este un targ, te iubesc pentru ca ma iubesti; este o certitudine, te iubesc pentru ca te iubesc." Ce poate cuprinde targul in el? Tot ce inseamna ideal, dorinta, cautare, perfectiunea imaginara, tot ce am putea cauta la un om pe care sa pretindem ca-l iubim mai apoi: sa ne iubeasca, sa ne semene, sa fie dupa un anumit tipar fizic, sa gandeasca la fel ca noi, sa viseze la fel ca noi, sau dimpotriva, cand avem nevoie de anumite motive ca sa spunem ca iubim pe cutarica inseamna ca iubim motivele si omul nici nu l-am vazut inca. Si ce poate insemna "te iubesc pentru ca te iubesc"? Asta sa descopere fiecare in inima lui. Fiecare om iubeste in primul rand pentru ca poate, pentru ca a fost inzestrat de Dumnezeu cu aceasta capacitate magica, pe cine si de ce e trist sa spunem, pentru ca de fapt s-ar cuveni sa iubim pe toata lumea si fara un motiv anume, iar fiecare dragoste a noastra sa devina o noua legatura cu Dumnezeu. Cati mai vorbim cu El de dragostea noastra? Cati multumim pentru ca iubim, si cati realizam ca de la El sunt toate acestea frumoase din inima noastra, trecand peste lumeasca mizerie care le inconjoara? Un silogism clasic pe care mi-l repet: daca Dumnezeu e infinit, si Dumnezeu e iubire, atunci iubirea e infinita, iar cand omul iubeste atinge infinitul de fapt, atunci implineste sfintenia care i-a fost data de zestre de Dumnezeu, altfel n-are nici o sansa. Nu cred ca dragostea e o stare anume, nu e liniste si nu e zbucium, nu e caldura si nu e pasiune, e toate si ceva peste. N-am spus de mult te iubesc, de foarte mult timp, dar daca as spune ar fi pentru ca eu sunt eu, iar tu esti tu, pentru ca pot si pentru ca urechea ta e deschisa cale catre inima ta care simte, pentru ca nu-mi esti nimic, dar te-am simtit pe rand si tata si frate si copil si sot si amant si duhovnic si au ramas in tine toate acestea si ceva peste ce inca imi e necunoscut dar stiu ca e si ca umple acel loc din inima mea care inca nu e dar pe care tu il faci sa fie. Si n-ar fi nici o declaratie si nici o marturisire, ar fi doar o realitate ce-ar fi frumos sa fie palpabila prin fapte, prin intelegere, iertare, daruire, atentie, sensibilitate, mangaiere.. prin trecerea peste nervul (a se citi aici: zbucium, incordare, tachinare, cearta, ura chiar) necesar oricarui balans spre infinit. De aceea imi repet, din intelepciunea copiilor: "oamenii care se iubesc nu pot sta suparati pentru ca vor sa fie mereu impreuna, asa ca iarta imediat pentru a putea fi alaturi de cei pe care ii iubesc".

Chiar si fara vise ramanem noi..

video

http://www.youtube.com/watch?v=7tJe8Oiiz4I

papier mache

Papier mâché (termen în limba franceză pentru Hârtie mestecată) este un material de construcţie constând din mai multe straturi de hârtie poroasă, preferabil de ziar, la care se adaugă uneori şi fâşii de material textil, pentru a le mări rezistenţa, asamblate prin lipire cu un adeziv umed, de tipul celui folosit la tapet. După uscarea adezivului, obiectul astfel construit se întăreşte şi îşi păstrează forma.

Papier mache este astăzi des folosit ca tehnică decorativă, făcându-se din hârtie diverse obiecte. În China, India şi Japonia pare să fi existat din totdeauna, în Europa în schimb a început să fie folosită tehnica în anul 1725 ca o alternativă mai ieftină pentru obiectele decorative din lemn sau piatră. Henry Clay din Birmingham, Anglia, patentase un proces pentru tratarea foi stratificate de hârtie cu ulei de in pentru a produce panouri rezistente la apă în 1772. Aceste foi au fost folosite pentru a construi panouri şi alte utilităţi structurale. Theodore Jennens a brevetat în 1874 un proces de tratare cu abur şi apăsând pe aceste foi stratificate în diferite forme, care a fost apoi utilizate pentru fabricarea tăvilor, spate scaun, şi panouri structurale. Acest lucru a pus bazele pentru fabricarea de mobilier şi alte obiecte mari din papier-mache, de obicei, stabilite pe o armatură de lemn sau de metal pentru o rezistenţă mai mare. Papier-mache au fost netezite şi lăcuite, sau terminate cu un finisaj coajă perlă. Această industrie a durat, prin secolul al 19-lea. Rusia pare să fi avut, de asemenea, o industrie înfloritoare în ornamentale-papier mache.
Papier-mache a fost utilizat pentru capete de păpuşă, încă din 1540, şi a continuat să fie utilizat la începutul secolului al 20-lea. Capetele erau turnate în două părţi dintr-un amestec de pastă de hârtie, lut, şi ipsos, apoi lipite împreună. Capul de atunci s-ar fi pictat şi lăcuit.

Un element comun făcute în anii 1800 în America a fost canoe de hârtie, cele mai celebre făcute de Ape & Sons din Troia, New York. Invenţia maşinii „continuu foaie de hârtie” permite coli de hârtie care urmează să fie făcute să aibă orice lungime, şi acest lucru a făcut un material ideal pentru a construi o cocă fără sudură barca de hârtie. A fost folosit semnificativ stretchier mai mult decât hârtia modernă, mai ales folosită umedă, acest lucru dând rezultate bune în fabricarea de bărci de hârtie. Un strat gros de hârtie umezită a fost plasat pe o cocă de mucegai şi însăilat în jos, la margini. Un strat de clei a fost adăugat, lasă să se usuce, şi în jos prin şlefuire. Straturi suplimentare de hârtie şi lipici ar putea fi adăugate pentru a atinge grosimea dorită şi pânză ar putea fi de asemenea adăugată, pentru a oferi concentraţie şi rigiditate. Produsul final a fost tuns, întărit cu benzi de lemn de la chila şi gunwales pentru a oferi rigiditate, şi waterproofed. Bărcile de curse de hârtie au fost extrem de competitive în timpul anilor 1800. Câteva exemple de bărci de hârtie au supravieţuit. Una dintre cele mai bune bărci de hârtie a fost cunoscuta canoe, "Maria Tereza,", utilizată de către Episcopul Nathaniel Holmes pentru a se deplasa de la New York la Florida, în 1874-1875. Poveşti despre călătoriile sale au fost publicate în cartea "Voyage of Canoe Cărţii."

Crearea de Papier-mache măşti este comună în rândul copiilor de la şcoala elementară şi a iubitorilor de ambarcaţiuni.

Panourile papier-mache au fost utilizate la sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900 pentru a produce domuri uşoare, utilizate în principal pentru observatoare. Cupole au fost construite peste un cadru de lemn sau de fier, precum şi primele cupole au fost făcute de către acelaşi producător care a făcut la început bărcile de hârtie, Waters & Sons. Cupole utilizate în observatoare a trebuit să uşoare în greutate, astfel încât acestea ar putea fi uşor rotit în poziţia de deschidere telescop în orice direcţie, şi destul de mare care ar putea acoperi telescoape mari Refractor în uz în momentul rotirii.

Cu materiale plastice moderne şi compozite diverse, preluarea rolurile decorative şi structurale rolul pe care papier-mache l-a jucat în trecut a fost depăşit, papier-mache a devenit mai mult de un produs comercial. Există excepţii, cum ar fi Micarta, un compozit modern de hârtie, şi a aplicaţiilor tradiţionale, cum ar fi Piñata. Acesta este încă folosit în cazurile în care uşurinţa de construcţie şi de low-cost-ul sunt importante, cum ar fi în arte şi meserii.

Papier-mache este frecvent utilizat pentru a mări, sculptura temporară. O structură de bază de lemn, metal şi sârmă este acoperit în papier-mache. O dată uscate, detaliile sunt adăugate. Papier-mache este apoi şlefuit şi pictat. Unele lucrări pot fi foarte mari şi cuprinde un număr de caractere, recuzită şi elemente de teatru toate organizate în jurul unei teme alese. Ele pot caza, de asemenea, mai multe zeci de persoane, inclusiv operatorii de mecanisme. Astfel de lucrări pot avea părţi mobile, cum ar fi caracteristicile faciale ale unui personaj sau membrele sale. Nu este neobişnuit pentru locale, arhitecturi profesionale, ingineri, pictori, sculptori şi ceramişti participă la proiectarea şi construirea acestor lucrări. Papier-mache, în timp ce pierde teren în faţa materialelor plastice moderne, dar a fost şi rămâne un mediu bun pentru a fi utilizat în teatru, atât pentru seturi şi elemente de costum, mai ales atunci când constrângerile bugetare exclude alternative mai scumpe. Carton sau plasă de sârmă pot fi folosite pentru a crea armătura.

Tehnica a fost prima folosită de maeştrii păpuşari pentru a-şi confecţiona păpuşile pentru teatru. Cred totuşi că iniţial în teatrul de păpuşi s-au folosit marionetele (construite din lemn sau fibre textile), recunosc că nu ştiu foarte clar şi că merită să mă informez mai atent, iar dacă deţine cineva informaţii, vă rog să postaţi.

marți, 31 august 2010

kusudamele miresei


Motto: Oamenii-origami cred in asternuturile intinse de hartie ale acestei lumi minunate. Ei se pliaza si se rasucesc, se invartesc in functie de ceilalti, situatie sau dorinta.Pot deveni orice, dar raman in sinea lor niste blande fapturi albe, iar la finalul vietii se transforma in cocori de hartie inainte de a disparea definitiv. (Alina)


























Rar decid să las imaginile să ia locul cuvintelor, însă în faţa artelor asiatice mă înclin cu respect şi pur şi simplu tac!

joi, 26 august 2010

Măsurătoarea vieţii

„Măsor viaţa cu ochiul şi mi se pare infinită!”
dedicat naşilor, Preotul Marcel Ioan şi Presbitera Mihaela, la nouă ani de la căsnicie

Într-un loc unde fiecare anotimp e la locul lui trăiau cândva doi oameni, mici, mici de tot. Şi-aceşti doi oameni mici vorbeau unul altuia zi şi noapte, căci nu se aveau decât unul pe celălalt. Şi măsurau împreună totul de la cel mai mare om, până la cele mai mărunte furnici. Şi aşa într-o zi s-au hotărât să măsoare împreună însăşi viata lor, şi după ce-a cugetat adânc fiecare după el, s-au pus la vorbă ca de obicei, iar el îi spuse ei: „am măsurat cu ochiul minţii şi i-am găsit începutul şi sfârşitul”, iar ea i-a răspuns lui: „am măsurat cu urechea inimii şi m-am încâlcit, cred mai curând în infinit”. Şi nu s-au mai înţeles unul pe celălalt, ba mai rău s-au certat şi au plecat care încotro în căutarea adevărului. Au căutat aşa mulţi ani, el să găsească ei începutul şi sfârşitul, ea să dăruiască lui infinitul. Şi lumea n-a înţeles pe nici unul, nu-i puteau cuprinde fiind aşa de mici şi având măsurători atât de mari! Şi fiindcă anii treceau peste ei şi ei îmbătrâneau, căutau amândoi să se întoarcă acasă sperând fiecare ca acolo să găsească înţelegerea celuilalt om mic, mic de tot, renunţând fiecare la a lui măsurătoare. Şi-n drum se regăsiră unul pe celalalt la o răscruce. Cea mică şi cel mic se regăsiră, bătrâni de acum, anii nu avuseseră milă nici de-nceputul lui, nici de ne-ncepului ei, trecură peste toate şi-atunci au înţeles amândoi, ea era începutul şi sfârşitul lui, el era infinitul ei, iar împreună veşnicia! Păcat însă că au irosit totul spre a înţelege ceea ce puteau să trăiască simplu, unul alături de celalalt. De-acum s-au retras împreună la căsuţa lor din locul cu patru anotimpuri şi poate mai trăiesc şi azi, cine ştie? Doar veşnicia…

26.08.2010

Innuntindu-ne spre vesnicie!



La multi ani iubitul meu! Vesnicia e inainte, mergi catre ea!

P.S: intelegi tu dedicatia..

http://www.youtube.com/watch?v=Jdjtqu3XK4U

miercuri, 25 august 2010

Flacăra şi pasul ei..


Un castel, atât de mare, cum nici un om nu poate depăşi cu imaginaţia-i săracă! În castel o pâlpâire, o rază ce părea să nu se hotărască dacă stă aprinsă sau se stinge pentru vecie. Aşa sunt toate făcliile, aţi observat? Dacă îţi apropii nasul cu atenţie, ai senzaţia că respiră, rând pe rând ba sunt aprinse, ba stinse, doar că mişcarea lor e atât de rapidă, încât e insesizabilă dacă nu le priveşti cu suficientă seriozitate şi atenţie. Iar dacă n-ai avea decât o clipă, un singur cadru fotografic, o micromilisecundă, n-ai şti dacă a fost vreodată stinsă sau dimpotrivă aprinsă, trebuie să ai mai multe în succesiune, ca să poţi pătrunde filmul aprinderii şi stingerii sale continue. Aşa, privind de departe castelul, zăreai pâlpâirea, şi parcă dibuiai cumva viaţa flăcării, dar ceea ce atrăgea şi mai tare era faptul că flacăra părea să se mărească la fiecare pas şi-atunci am căscat ochii mari să văd mai bine ce se întâmplă. Nu am putut însă vedea nimic, castelul era prea departe, îmi trebuia o lupă, un binoclu sau orice alt instrument care m-ar fi putut ajuta să văd mai aproape. Şi ce-am găsit în cameră? Ei bine, un ochean. Fusese al unor piraţi cu suflet bun şi rostul lui era anume să te poarte pe distanţe nebănuite cu toate simţurile, ducând tot trupul acolo unde ai privi prin el. Aşa se şi făcu, îndată ce-am apropiat ochiul meu de-al lui am simţit cum mă micşorez şi curând m-am trezit în ochean ca într-un tunel ce ducea chiar la geamul castelului în care fixasem celălalt capăt, aşa că am păşit, nu fără teamă, recunosc.
Acum, de acolo, de la geam, nu doar că vedeam, dar şi auzeam, însă recunosc că nu am putut pătrunde cu totul înţelesul faptelor la care deveneam martor nechemat.
- De ce?
- Taci, ţi-am spus!
- Termină!
- Ba tu!
- Lasă-mă!
- Fu!
- Vreau să trăiesc!
- Fu!
- Te rog!
- De ce insişti atât?
- Îţi arăt calea!
- Ce cale surioară, eşti nebună?
- Pe care trebuie să mergi!
- Tu? Mie? Fu!
- Da, eu, neghioaba de mine!
- N-ai cum, tu nu înţelegi? Fu!
- Ba tu nu înţelegi, am rostul meu!
- Bine drăguţă, am mai vorbit de o mie de ori, nu ştiu ce să-ţi mai fac ca să ţii gura aia închisă, tot suflu peste tine şi nimic. Fu!
- Atunci nu mai sufla! Lasă-mă să te conduc!

Deci asta se petrecea, cel ce ducea în mâna sa lumânarea o tot stingea, fu! Iar ea, prin ce minune, nu ştiu, se aprindea la loc! De-aici nu am mai înţeles nimic, nu că aş fi înţeles până acum mare lucru. Cum făcea ea de se-aprindea mai tare la loc după fiecare suflare a lui? De ce el nu vroia ca ea să ardă? Unde vroiau să ajungă împreună? E musai să-i urmărim pe mai departe ca să înţelegem.
- Scumpo, ascultă-mă bine, aş vrea să-ţi spun pentru ultima oară, eu n-am nevoie de tine, ştiu bine pe unde merg şi unde am de-ajuns, tu doar mă încurci!
- Cum să te încurc, când e atâta beznă şi eu doar luminez calea ce ţi-ai ales-o?
- Aha, ceva ceva tot ai priceput. Calea mi-am ales-o eu! Eu sunt cel care conduce, nu tu, e clar?
- Bine dragule, eu doar îţi aduc dovada că eşti pe drumul cel bun!
- Nu am nevoie, ştiu bine că merg pe unde trebuie! Fu!

Suflă din nou, dar ea încăpăţânată nu se lăsă, se-aprinse la loc, şi dă-i şi dă-i, tot felul de încercări ba de o parte ba de cealaltă. Şi dă-i şi suflă, şi dă-i şi-aprinde-te la loc, şi-o tot ţineau într-o ceartă. Cel ce ducea flacăra în palme era bătrân şi părea că nu vede tare bine, deşi privirea-i scânteia, era vie ca a unui copil, plină de pâlpăiri senine, puternice! Privindu-l te întrebai dacă flacăra ce-i licăreşte în privire e a lui sau e de vină doar focul ce-l ţinea cu grija în mâna sa. Şi n-o să mă credeţi, dar tot vă zic, purta iţari şi cămeşă cu brâu, şi era alb din cap până’n călcâile opincilor şi numai ochii zvăpaie într-o vâltoare de linişte. Iar ea, se vede, cândva o mândreţe de lumânare, aşezată cu grijă într-un suport mare de lut, încins la mijloc cu lăcrămioare, peste care îşi vărsa biata de ea, scumpele ei lăcrămioare din ceara curată, de la muncitoarea albină. Şi cum se scurse toată, puteai înţelege lesne că e şi ea bătrână de zile, că trupul nu mai este înalt şi zvelt ci mai curând curs şi din ce în ce mai scurt. Abia, abia, i se mai vedea trunchiul, între plânsele picături de ceara ce erau susţinute cu atâta greutate de bietele lăcrămioare. Şi tot într-o ceartă, se opriră când el rosti tare şi răspicat:

- Ajunge! Sunt aici, priveşte uşa şi lasă-mă să parcurg în linişte drumul până acolo, suntem ca şi trecuţi dincolo de ea, înţelege că mă descurc şi lasă-mă să merg fără să te aprinzi la loc.
- Da, accept, dar să înţelegi că n-am făcut asta din..
- Fu!

Şi liniştea parcă începu să crească odată cu bezna, ce se mărea fără lumânare, iar în necuprinsa linişte se auzeau din ce în ce mai grei paşii bătrânului, dar nu dură prea mult, curând se auzi zăvorul, cu un scârţâit cutremurător, şi după sunet dibuiai că moşneagul ajunse la uşă şi o deschise cu grijă, iar acum stătea în prag. O clipă doar şi rosti:
- Acum poţi să te aprinzi iubita mea!
Uimirea mea a fost atât de mare încât eram aproape gata să mă dau de gol! Dar am muţit pe loc văzând cu câtă grijă se reaprinde flacăra, mai mică decât până acum, abia pâlpâind, credeai că de acum orice suflare îi va fi moarte veşnică, orice mişcare fatală, dar ea săraca tot plângea şi ceara plânsă se tot strângea în jurul ei ca s-o îmbărbăteze. Micuţă şi plăpândă, strălucea mai frumos ca niciodată şi tăcea răbdătoare, ca o flacără nouă, curată, cu o lumina aprinsă de undeva din cer ca şi cea de Înviere. Nu mai ştiam ce să gândesc, aşteptam ca următorul pas să mi-l facă înţeles pe acesta şi nu se lăsă mult aşteptat, şi o să fie greu de crezut, dar lucrul se petrecu întocmai! Cum păşi bătrânul, totul străluci mai ceva ca într-o după-amiază de vara şi se umplu de viata, iar dincolo de uşă, era o gradină imensă în care se vedeau toate minunile pământului adunate cu migală pentru a desăvârşi lumea, iar moşneagul nostru se făcu un tânăr frumos ca soarele şi ţinea între braţele sale o fată frumoasă ca luna şi stelele la un loc. Şi pentru că n-am putut să rămân departe m-am tras şi eu piticeşte mai lângă uşă ca să ascult vorbele lui.
- Iubita mea, iată-ne în sfârşit ajunşi la capătul drumului ales de mine. Mă iartă, n-am vrut să te rănesc, dar calea era lunga şi n-ai fi rezistat aprinsă până la sfârşit, ceara ţi s-ar fi consumat.
- Dragostea mea, te înţeleg, dar nici eu nu puteam rămâne stinsă, te-ai fi pierdut pe cale fără de lumină, iar eu de dor m-aş fi topit şi-aş fi rămas stinsă pentru veşnicie.
- Am fost înţelepţiţi, cu multe răni am ajuns la capăt de drum, de aici putem petrece împreună..

Şi tare aş fi vrut să mai aud ce şi-au mai spus, dar din ochean am fost tras înapoi în lumea mea şi ei au rămas acolo, n-am văzut nici nunta, nici cum au trăit până la adânci bătrâneţi, dar poate încă îmbătrânim împreună, fiecare în lumea lui. Şi-aş încăleca pe-o sa, de-aş avea, şi-aş încăleca şi pe-o căpşună, dar asta n-a fost minciună!

Desen realizat de Sabina Sabbarese,
cu infinite multumiri!

sâmbătă, 26 iunie 2010

Merele lui Ţuţea


Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu... De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghită n-ar mai fi nici o diferenţă. (Petre Ţuţea)


Am două imagini mari pe tavan, una o văd dimineaţa când mă trezesc, cealaltă noaptea când mă culc. Cea de dimineaţă, pe care o ignor mereu poartă întrebarea: ce-ar face azi ţăranul? Pe cel de noapte: ce-ar gândi azi filozoful? Aşa se face, nu ştiu de ce, de la o vreme trăiesc mai mult gândind decât făcând, şi-aşa mai mult în faţa lui Dumnezeu decât în cea a lui Ţuţea, greşesc şi lumea mi-o dovedeşte! Şi cum o dovedeşte? Păi, mai nou lumea a ajuns să spună despre mine: „ah! Fata aia care vorbeşte frumos?!” Ei da, deci bine-mi şade mie acum că vorbesc când sunt atâtea de făcut? Păi da, că-i mai uşor, şi din omul nonconformist, militarul, revoltatul care stârnea lumea la luptă dreaptă şi la muncă, la gând de schimbare în bine, din omul care lupta făcând nu doar vorbind şi schimba, din omul care muncea şi era un exemplu nu doar de minte deşteaptă ci şi de acţiune, am ajuns „fata care scrie frumos”. Tristă realitate, toţi vom deveni asta, crezând că lumea care ne citeşte, dacă ne citeşte, va pune ea pentru noi osul la treabă! Dar nu, vremea aceea a trecut demult, sau nici n-a existat vreodată, omul nu mai este însufleţit de un simplu cuvânt prin care să găsească credinţa în propriile puteri de schimbare, el caută acum mai mult decât reclama care să-i spună ce să cumpere, e la momentul în care soarbe gesturi, în care vrea să pipăie realul din mocirla asta imaginară. Nu-i mai trebuie cuvânt sau imagine, nici tandre, nici şocante, îi trebuie impuls faptic. Concretului îi trebuie acel impuls faptic, nu doar observat, ci împreună lucrat cu aproapele. Şi tot îmi spun că mâine o să observ şi imaginea ţăranului cu întrebarea lui şi-am să răspund toată ziua înfăptuind în propria ogradă tot ceea ce ar face ţăranul român autentic, dar dacă mă duc până mâine cu zăhărelul, la noapte tot cu filozoful din mine merg la culcare, si eu tot degeaba îmi bat gura buricelor degetelor în faţa lumii dacă doar la asta rămân, şi cum închisoare ca Ţuţea nu pot face, măcar o revoluţie în mine să reuşesc!

Cuvântul fără faptă e zadarnic, căci la început a fost cuvântul, dar noi am cunoscut numai rostirea!

luni, 7 iunie 2010

NIMICUL din TOT

video

Când eram în liceu aveam o vorbă: “numai proştii pot spune că suferă din dragoste”. Încă o păstrez, e o vorba pe care o consider încă valabilă. Adaug însă, că numai proştii pot spune că suferă din dragoste neîmpărtăşită. Şi proştii sunt aceia care cred că iubesc pe cineva iar acel cineva nu le împărtăşeşte sentimentul şi asta îi chinuie. Chiar dacă aş crede în dragoste neîmpărtăşită, pentru că nu cred, fie e dragoste, fie obsesie, iar discuţia despre cum orice dragoste e obsedată şi orice obsesie are ca sursă o formă de dragoste e inutilă acum, dacă aş crede în dragoste neîmpărtăşită, n-aş putea crede în suferinţa ei, omul care iubeşte se bucură pentru cel iubit şi pentru condiţia lui proprie de om ce iubeşte, are în chip firesc nevoie şi de confirmări şi de înfăptuiri, de concretizări ale sentimentului însă nu suferă dacă nu le are ci trăieşte mai departe în armonie cu propriul sentiment. Sigur că are şi momente de zbatere, acele momente de VREAU! VREAU TOTUL! Le-am putea numi căderi din dragoste, în dorinţă, în patimă, acestea apar şi dispar ciclic, sunt stări fireşti ale sentimentului, nu strică şi nu ajută, doar pulsează, zvâcnesc stările cu totul în afară.
Zilele trecute însă, discutând în treacăt cu un vechi prieten problema suferinţei din dragoste, prietenul a adăugat elementul cheie pentru a da o nouă înfăţişare problemei: dar dacă îl vezi pe cel pe care îl iubeşti cum se pierde, nu suferi? Ei da, iată adevărata agonie. Însă! Apar acum noi dileme, cum decizi că se pierde? Ce garanţie ai că de fapt nu aceea este calea sa spre mântuire? Presupunând că ai avea siguranţa că acel iubit al tău îşi face rău singur, trăirea e cu adevărat dureroasă. E ca şi cum legat de toate forţele tale lumeşti, fizice, psihice, fiindu-ţi lăsate la îndemână doar simţurile sufleteşti ai fi lăsat să vezi o imagine îngrozitoare: cel drag al tău tăindu-şi singur venele! Cum să înduri aşa ceva? Îţi vine să urli, să-ţi sfâşii singur lanţurile, să sari, să îl opreşti cumva, dar eşti legat, nu poţi decât să priveşti cu inima ta de departe tot peisajul ăsta macabru. Ai senzaţia că doar un porumbel ce e împiedicat să zboare te poate înţelege. Aşa începe frământarea, cauţi soluţii, te foloseşti de vorbe, gesticulezi, faci orice pentru a atrage atenţia şi a împiedica iubitul de la tăierea propriilor vene, însă nimic nu funcţionează şi lama se apropie. N-ai ce să faci, dar nu renunţi, urli pe dinăuntru sperând că o să te-audă, plângi, te vaiţi, te macini zi şi noapte, renunţi la somn, la masa, la orice, tot căutând să salvezi tu ceea ce pare de nesalvat. Aşa ajungi treptat un zombie, iar în curând nu mai poţi dormi deloc, arăţi de parcă ţi-ai injecta continuu direct în venă cafea pentru a rămâne treaz, nu dormi decât dacă leşini, iar visul din leşin e o agitaţie continuă, mii de voci îţi vorbesc despre dorinţele lor, despre părerile lor, despre gândurile lor, unele mai lin, altele mai aspre, toate vor ceva de la tine, ai devenit brusc salvatorul întregii lumi, când tu nici pe tine nu te mai poţi salva, toţi trag de tine, mii de mâini te sfâşie în bucăţelele dorinţelor lor, toţi aşteaptă de la tine ajutorul, sprijinul, toţi au nevoie de tine şi-ti cer diverse, liste întregi de cerinţe apar continuu, nu reuşeşti să spui STOP! Din visul astă ieşi cu un nou leşin. Cazi din leşin în leşin, din vis în vin, ca în cascade, ca într-o comă profundă şi în sfârşit ajungi pe fundul lacului şi de acolo ieşi curat şi liniştit într-o grădina, toate vocile au dispărut, eşti singur, te plimbi senin, nici gânduri nu mai sunt, totul pare bine, rămâne doar suferinţa aceea muta şi de neînţeles dar măcar e linişte. Încerci să-ţi aminteşti şi nu prea reuşeşti, plângi fără să ştii de ce, tot plângi şi-n plâns te pomeneşti cu El! Ei da, întâlnirea cu El e neaşteptată, îţi ia plânsul şi-l duce mai departe, de ce te smiorcăi tu, singur, lasă-L pe El să plângă cu tine, un val imens de linişte, simţurile amorţite îşi revin la viaţă, gândurile se îmbunează, nu mai eşti singur, acum vezi şi izbânda pentru cel iubit, când tu eşti bine şi-L ai pe Hristos lângă tine şi-L laşi pe El să ţi-l salveze nu mai există suferinţă. E numai mângâiere, şi certitudinea că poţi deveni vas ales de Dumnezeu spre mântuirea celui iubit. Aşa că, poate nu există de fapt nici o suferinţă reală din dragoste, doar o smiorcăială naivă a celor ce cred că ştiu ei mai bine ce e de mântuire pentru cel de lângă şi mai ales că pot ei prin ei înşişi şi atât să aducă vreo izbăvire! Nihil sine Deo!

sâmbătă, 29 mai 2010

N-ar şi rău să şie ghini…

N-ar şi rău să şie ghini…

Poate că titlul e amuzant, real din punctul meu de vedere, totul porneşte de la o problemă de alegere dintre bine şi rău şi de la o poveste cât se poate de reală.

Acum câţiva ani pe un forum ne cerea cineva părerea în privinţa avortului. Nu eram acolo toţi prea duşi la biserică, însă ideea ce copil se pare că ne încânta pe toţi atât de tare încât n-am fost de acord nici unul, ba mai mult, ne-am unit forţele în a arăta lumii ce gest cumplit poate fi acesta trecând peste orice situaţie ce l-ar putea cere. Fata care ne-a cerut sfatul are acum un băieţel de aproape 7 ani, Darius. El este minunea dorinţei noastre de a lăsa un suflet să vină în lumea asta. De multe ori îmi aduc aminte de asta, trecând peste faptul ca şi el ca orice om va avea nenumăratele sale suferinţe, nu regret şi n-am să regret niciodată faptul că şi eu am încurajat-o cum m-am priceput în a alege să nască. Aici e alegerea cea bună. Dar nu e doar atât, e uşurinţa pe care am avut-o în luptă, foarte uşor a fost de convins prietena mea, şi noi eram mulţi care susţineam natalitatea şi altele, trecând chiar dincolo de motivele religioase. Alegerea asta e perpetua, aş alege aşa de fiecare dată, însă nu întotdeauna sunt în stare să o susţin, aici începe partea cu adevărat dificilă, durerea cea mare. Ca să faci lucrul cel bun nu e suficient să crezi în el, trebuie să ai curajul să-l mărturiseşti. Aşa s-a făcut că am avut multe nopţi în care am simţit o vină cumplită şi am auzit continuu zdrăngănitul ustensilelor criminale printre şuvoaiele zadarnice de lacrimi. Vina pornită din trecerea mea pe lângă cabinetul de obstretică la care mergeam şi eu la consult, treceam duminica în timp ce în unele biserici încă se mai săvârşea Sfânta Liturghie şi auzeam sunetul acela metalic care urla ca o fiară: vin să te ucid! Şi n-am făcut nimic, degeaba vina, nu eram în stare să intru şi să spun STOP! Asta aş fi vrut, de multe ori mi-am imaginat cum voi intra şi voi spune că iau eu copilul când îl naşte dacă vrea, doar să nu-l ucidă, că ajut mama şi-n timpul sarcinii cum o să pot, doar să îl lase în viaţă, dar niciodată n-am îndrăznit. Atunci, la ce folos gândul meu cel bun, dacă fapta a rămas stearpădă? E o durere, e o durere imensă să ştii că poate, poate dacă făceai ceva se întâmpla binele, că ai fi putut împiedica răul făcând tu binele însă n-ai avut curajul de a face nimic din ceea ce ai tot repetat în minte că vei face, laşitatea e dureroasă în timp. E uşor, foarte uşor să scriu, să expun ceea ce gândesc, e foarte greu să înfăptuiesc, iar lipsa exerciţiului real se simte acut. Concretul lipseşte cu desăvârşire. Şi ce fascinant e într-o lume a ideilor bune pe care nimeni nu le înfăptuieşte în concretul real.

Aşadar binele e cel pe care alegem să-l facem, iar lipsa acestuia e răul, incapacitatea de a îndeplini binele aşa cum îl simţim şi alegem mintal, tot rău se numeşte, nu se schimbă nimic dacă doar gândim binele, el trebuie înfăptuit. Trăim prea mult într-o lume mentală, din ce în ce mai mult într-o lume a idelor, şi atât..

Binele se înfăptuieşte prin curaj!

vineri, 28 mai 2010

drumul ideilor

Am fost convinsa cumva sa scriu idei, sa nu mai scriu povesti, sa nu mai scriu lucruri care sa incerce sa convinga, sa scriu idei. Dar cum se nasc ideile? Ele vin din ganduri, e drept ca se spune ca trebuie sa ne alungam gandurile, caci ele devin fapte in timp daca le lasi sa se dezvolte, dar daca ele devin doar idei si atat, idei ce nu vor naste nimic din ele insele, atunci cred ca e bine sa le lasi sa creasca in tine, sa le asculti, sa le pui cap la cap si sa le ai! Sa le ai pur si simplu! Asa am facut de Craciun, de anul nou, am alungat pe toti din preajma mea, am stat doar eu cu gandurile, n-am vrut sa vad pe nimeni, mi-am adunat gandurile, nu senzatiile si am nascut idei, idei nu mai stiu despre ce pentru ca nu le-am scris. Nasc idei in clipa in care ma culc, si-am observat ceva cu totul interesant, cand dormi pe partea dreapta nasti alte idei decat daca dormi pe partea stanga, se pare ca e corect ce se spune despre emisferele cerebrale si poate ca si pozitia somnului da un alt sens visului, visul devine altul daca te balansezi de pe o emisfera pe alta.
Gandurile, semintele ideilor, vin din experiente, traite sau citite, ele sunt gandite oricum. Asa apar si dispar gandurile, pot sa dispara ani multi, apoi sa revina in alte forme dar sa aiba radacini in vechile experiente, le punem apoi cap la cap si nastem idei, ca ideea mea despre trup si despre corp, care cred ca s-a nascut din lecturile mai vechi despre si din antroposofie, care cred ca au radacini adanci indiene si amerindiene, care amestecate cu filmul pe care l-am vazut ieri la cinematograf si care da ganduri fiecaruia, care mai de care mai ciudate. Ciudata si usor contestabila e deci si ideea mea cea noua, care de fapt e veche ca orice idee, anume ca trupul si corpul nu sunt tot una, asa cum inima si sufletul nu sunt tot una. Trupul e corpul inflacarat de spirit, iar spiritul nu e nici inima, nici suflet, e altceva, e energia aceea de care vorbesc toti cu inima indica, fie ea asiatica, fie americana, desi e clar ca diferentele dintre ei sunt mari si destul de periculoase, unele asemanari exista si sper sa am timp sa le analizez si sa revin asupra lor candva in viitor. Deci trupul e corpul animat, animat de energia din noi. Subconstientul colectiv pretins descoperit de Jung a fost folosit si in Avatar, doar e o clara legatura intre toate ideile din film si cele ale vechilor maiasi, incasi si altii care sunt pe cale de disparitie, doar n-a murit numai ultimul mohican, toti s-au dus in diverse forme, ori exterminati (iata ca de exterminarea lor nu se vorbeste atata cat despre a evreilor si a tiganilor), fie absorbiti in peisajul care s-a construit in jurul lor, fara voia lor. Si iata cum apare in Avatar vechea idee amerindiana. Toata lumea va spune Copacul, dar nu, eu am observat altceva, pe langa copac, anume: conexiunea care s-a facut intre cei din popor prin cozile lor in timpul rugaciunii, ei da, iata ceva ce domnul Jung n-a aprofundat. Daca aprofunda legaturile interumane din timpul rugaciunii descoperea intregul adevar. Doar nici un popor, nici o religie, nici o credinta nu poate nega faptul ca prin rugaciune se creaza o legatura, o legatura pe care unii vor sa o vada ca existand si fara rugaciune la nivel maxim ca un simplu schimb de energie care se realizeaza continuu fara ca noi sa fim constienti. Ei bine, poporul din avatar era rugator, avea biserica si cunostea si rugaciunea impreuna, iar scena in care doreau sa o salveze pe botanista e la fel de impresionanta ca si cea din Quo Vadis in care crestinii se roaga in arena cu lei, iar leii nu indraznesc sa-i atace.

Neterminat, ca intotdeauna!

Acum ne putem pune o noua intrebare, ce anume animeaza pe oameni la rugaciunea impreuna. Am putea spune ca o problema comuna, ca dragostea, eu cred ca este vorba despre acelasi spirit care animeaza corpul in calatoria sa de devenire. Asa se intampla ca sunt grupuri cu aceleasi probleme care se unesc si unele care nu se unesc in rugaciune, desigur, putem vorbi acum de educatie, de obisnuinta, de ceva nou care sa atraga, dar eu vorbesc de acele grupuri care sunt constante in ceea ce simt, si anume rugaciunea impreuna. E acea stare de spirit, cum i se spune, care ii uneste, spiritul lor e liber in rugaciunea impreuna. Acum, sa nu fiu gresit inteleasa, nu vorbesc despre Sfantul Spirit, cum il numesc greco-catolicii pe Sfantul Duh, care e Duh, nu spirit, caci daca ar fi spirit, l-am privi ca pe un personaj din desenele animate si filmele nipone in care spiritele sunt pretutindeni si de obicei destul de violente. Sa facem deci o precizare, cand voi spune spirit, ma voi gandi la acea stare de spirit, nu le spirit ca fantoma sau altceva similar. Putem astfel vorbi despre spiritul crestinilor si despre Duhul ce se pogoara peste ei in timpul rugaciunii. Punand fata in fata scena din Avatar si cea din Quo Vadis, vadit o voi prefera pe cea din Quo Vadis, desi ceva s-a zdruncinat in mine si cand am vazut scena din Avatar. Ce i-a motivat pe toti aceeia sa cante impreuna, imn de Slava catre divinitatea lor? Am spune ca pe crestini groaza fata de lei, dar ei erau linistiti ca niste crestini autentici, cred ca deja zareau Slava in care urmau sa se scalde, n-aveau teama, cel putin nu au avut pana la un punct. Scena asta imi aminteste de inca una, dintr-un vechi film italian, in care dorind sa atace un anumit sat atacatorii primesc zambete si se hotarasc sa nu ucida pe nimeni ci doar sa-i umileasca pana le vor sterge zambetul de pe fata, pentru ca nu suportau felul lor cald de a fi, doreau mai intai sa ucida zambetul, apoi restul fiintei. Asa ma asteptam sa rezolve problema si in Avatar, dar se pare ca inca vreau prea multe de la zilele noastre si ca tot prin violenta se doreste rezolvarea tuturor problemelor. Credeam ca spiritul lor curat si asa zis in comuniune constienta cu natura le va arata calea rugaciunii si a dragostei pentru rezolvarea problemei, macar la inceput, dar ei au fost reticenti mereu si neincrezatori. E deci o contradictie in film, puteau trai in conexiune constienta cu intreaga natura, dar nu puteau cu omul! Oricine vede Pandora considera ca e un ideal, eu nu, eu cred ca idealul e in lumea noastra care e infinit mai frumoasa decat Pandora. E lumea in care spiritul nostru liber e conlegat nu doar cu natura ci cu totalitatea fiintelor de orice forma si mai ales cu omul. Cununa Creatiei e intreaga in lumea mea, iar in intregimea ei este stapana inca pe toata Creatia, omul inca mai poate sa se intoarca la a respecta animalele, mai sunt inca sfinti (macar prin paterice) care sa calareasca ursi si sa doarma in gropi cu lei. Mai sunt inca oameni care cunosc tainele plantelor, prin dragostea fireasca pe care o au fata de ele. Mai sunt oameni care cunosc taria metalelor si le folosesc in scopuri nobile. Intreaga natura e inca la picioarele noastre, dar vai de ziua in care nici ea nu ne va mai asculta pe noi, asa cum noi nu o mai ascultam pe ea decat prin cazuri rare de sfintenie asumata. Vai de ziua in care soarele mahnit isi va intoarce fata sa stralucitoare. Dumnezeu ne-a facut Stapani, iar noi ne-am trasformat in robi, dar nu robi libertatii, ci robi pacatului, privandu-ne singuri de bucuria virtutilor. Cand vom lasa spiritul sa faca exact ceea ce stie el mai bine, si anume sa se uneasca in rugaciune cu intregul, si vom simti inima cum zvacneste in fericire de lacrimi, atunci vom redeveni Stapanii cei dintru inceput! Atunci corpul va deveni trup, atunci toate fiarele ne vor da ascultare si intreaga natura ne va ajuta in scopul nostru, iar cel mai important, neintelegerile dintre oameni vor disparea intr-o dragoste fara de sfarsit, mai ceva ca in basme!

STOP



Cu drag