sâmbătă, 29 mai 2010

N-ar şi rău să şie ghini…

N-ar şi rău să şie ghini…

Poate că titlul e amuzant, real din punctul meu de vedere, totul porneşte de la o problemă de alegere dintre bine şi rău şi de la o poveste cât se poate de reală.

Acum câţiva ani pe un forum ne cerea cineva părerea în privinţa avortului. Nu eram acolo toţi prea duşi la biserică, însă ideea ce copil se pare că ne încânta pe toţi atât de tare încât n-am fost de acord nici unul, ba mai mult, ne-am unit forţele în a arăta lumii ce gest cumplit poate fi acesta trecând peste orice situaţie ce l-ar putea cere. Fata care ne-a cerut sfatul are acum un băieţel de aproape 7 ani, Darius. El este minunea dorinţei noastre de a lăsa un suflet să vină în lumea asta. De multe ori îmi aduc aminte de asta, trecând peste faptul ca şi el ca orice om va avea nenumăratele sale suferinţe, nu regret şi n-am să regret niciodată faptul că şi eu am încurajat-o cum m-am priceput în a alege să nască. Aici e alegerea cea bună. Dar nu e doar atât, e uşurinţa pe care am avut-o în luptă, foarte uşor a fost de convins prietena mea, şi noi eram mulţi care susţineam natalitatea şi altele, trecând chiar dincolo de motivele religioase. Alegerea asta e perpetua, aş alege aşa de fiecare dată, însă nu întotdeauna sunt în stare să o susţin, aici începe partea cu adevărat dificilă, durerea cea mare. Ca să faci lucrul cel bun nu e suficient să crezi în el, trebuie să ai curajul să-l mărturiseşti. Aşa s-a făcut că am avut multe nopţi în care am simţit o vină cumplită şi am auzit continuu zdrăngănitul ustensilelor criminale printre şuvoaiele zadarnice de lacrimi. Vina pornită din trecerea mea pe lângă cabinetul de obstretică la care mergeam şi eu la consult, treceam duminica în timp ce în unele biserici încă se mai săvârşea Sfânta Liturghie şi auzeam sunetul acela metalic care urla ca o fiară: vin să te ucid! Şi n-am făcut nimic, degeaba vina, nu eram în stare să intru şi să spun STOP! Asta aş fi vrut, de multe ori mi-am imaginat cum voi intra şi voi spune că iau eu copilul când îl naşte dacă vrea, doar să nu-l ucidă, că ajut mama şi-n timpul sarcinii cum o să pot, doar să îl lase în viaţă, dar niciodată n-am îndrăznit. Atunci, la ce folos gândul meu cel bun, dacă fapta a rămas stearpădă? E o durere, e o durere imensă să ştii că poate, poate dacă făceai ceva se întâmpla binele, că ai fi putut împiedica răul făcând tu binele însă n-ai avut curajul de a face nimic din ceea ce ai tot repetat în minte că vei face, laşitatea e dureroasă în timp. E uşor, foarte uşor să scriu, să expun ceea ce gândesc, e foarte greu să înfăptuiesc, iar lipsa exerciţiului real se simte acut. Concretul lipseşte cu desăvârşire. Şi ce fascinant e într-o lume a ideilor bune pe care nimeni nu le înfăptuieşte în concretul real.

Aşadar binele e cel pe care alegem să-l facem, iar lipsa acestuia e răul, incapacitatea de a îndeplini binele aşa cum îl simţim şi alegem mintal, tot rău se numeşte, nu se schimbă nimic dacă doar gândim binele, el trebuie înfăptuit. Trăim prea mult într-o lume mentală, din ce în ce mai mult într-o lume a idelor, şi atât..

Binele se înfăptuieşte prin curaj!

vineri, 28 mai 2010

drumul ideilor

Am fost convinsa cumva sa scriu idei, sa nu mai scriu povesti, sa nu mai scriu lucruri care sa incerce sa convinga, sa scriu idei. Dar cum se nasc ideile? Ele vin din ganduri, e drept ca se spune ca trebuie sa ne alungam gandurile, caci ele devin fapte in timp daca le lasi sa se dezvolte, dar daca ele devin doar idei si atat, idei ce nu vor naste nimic din ele insele, atunci cred ca e bine sa le lasi sa creasca in tine, sa le asculti, sa le pui cap la cap si sa le ai! Sa le ai pur si simplu! Asa am facut de Craciun, de anul nou, am alungat pe toti din preajma mea, am stat doar eu cu gandurile, n-am vrut sa vad pe nimeni, mi-am adunat gandurile, nu senzatiile si am nascut idei, idei nu mai stiu despre ce pentru ca nu le-am scris. Nasc idei in clipa in care ma culc, si-am observat ceva cu totul interesant, cand dormi pe partea dreapta nasti alte idei decat daca dormi pe partea stanga, se pare ca e corect ce se spune despre emisferele cerebrale si poate ca si pozitia somnului da un alt sens visului, visul devine altul daca te balansezi de pe o emisfera pe alta.
Gandurile, semintele ideilor, vin din experiente, traite sau citite, ele sunt gandite oricum. Asa apar si dispar gandurile, pot sa dispara ani multi, apoi sa revina in alte forme dar sa aiba radacini in vechile experiente, le punem apoi cap la cap si nastem idei, ca ideea mea despre trup si despre corp, care cred ca s-a nascut din lecturile mai vechi despre si din antroposofie, care cred ca au radacini adanci indiene si amerindiene, care amestecate cu filmul pe care l-am vazut ieri la cinematograf si care da ganduri fiecaruia, care mai de care mai ciudate. Ciudata si usor contestabila e deci si ideea mea cea noua, care de fapt e veche ca orice idee, anume ca trupul si corpul nu sunt tot una, asa cum inima si sufletul nu sunt tot una. Trupul e corpul inflacarat de spirit, iar spiritul nu e nici inima, nici suflet, e altceva, e energia aceea de care vorbesc toti cu inima indica, fie ea asiatica, fie americana, desi e clar ca diferentele dintre ei sunt mari si destul de periculoase, unele asemanari exista si sper sa am timp sa le analizez si sa revin asupra lor candva in viitor. Deci trupul e corpul animat, animat de energia din noi. Subconstientul colectiv pretins descoperit de Jung a fost folosit si in Avatar, doar e o clara legatura intre toate ideile din film si cele ale vechilor maiasi, incasi si altii care sunt pe cale de disparitie, doar n-a murit numai ultimul mohican, toti s-au dus in diverse forme, ori exterminati (iata ca de exterminarea lor nu se vorbeste atata cat despre a evreilor si a tiganilor), fie absorbiti in peisajul care s-a construit in jurul lor, fara voia lor. Si iata cum apare in Avatar vechea idee amerindiana. Toata lumea va spune Copacul, dar nu, eu am observat altceva, pe langa copac, anume: conexiunea care s-a facut intre cei din popor prin cozile lor in timpul rugaciunii, ei da, iata ceva ce domnul Jung n-a aprofundat. Daca aprofunda legaturile interumane din timpul rugaciunii descoperea intregul adevar. Doar nici un popor, nici o religie, nici o credinta nu poate nega faptul ca prin rugaciune se creaza o legatura, o legatura pe care unii vor sa o vada ca existand si fara rugaciune la nivel maxim ca un simplu schimb de energie care se realizeaza continuu fara ca noi sa fim constienti. Ei bine, poporul din avatar era rugator, avea biserica si cunostea si rugaciunea impreuna, iar scena in care doreau sa o salveze pe botanista e la fel de impresionanta ca si cea din Quo Vadis in care crestinii se roaga in arena cu lei, iar leii nu indraznesc sa-i atace.

Neterminat, ca intotdeauna!

Acum ne putem pune o noua intrebare, ce anume animeaza pe oameni la rugaciunea impreuna. Am putea spune ca o problema comuna, ca dragostea, eu cred ca este vorba despre acelasi spirit care animeaza corpul in calatoria sa de devenire. Asa se intampla ca sunt grupuri cu aceleasi probleme care se unesc si unele care nu se unesc in rugaciune, desigur, putem vorbi acum de educatie, de obisnuinta, de ceva nou care sa atraga, dar eu vorbesc de acele grupuri care sunt constante in ceea ce simt, si anume rugaciunea impreuna. E acea stare de spirit, cum i se spune, care ii uneste, spiritul lor e liber in rugaciunea impreuna. Acum, sa nu fiu gresit inteleasa, nu vorbesc despre Sfantul Spirit, cum il numesc greco-catolicii pe Sfantul Duh, care e Duh, nu spirit, caci daca ar fi spirit, l-am privi ca pe un personaj din desenele animate si filmele nipone in care spiritele sunt pretutindeni si de obicei destul de violente. Sa facem deci o precizare, cand voi spune spirit, ma voi gandi la acea stare de spirit, nu le spirit ca fantoma sau altceva similar. Putem astfel vorbi despre spiritul crestinilor si despre Duhul ce se pogoara peste ei in timpul rugaciunii. Punand fata in fata scena din Avatar si cea din Quo Vadis, vadit o voi prefera pe cea din Quo Vadis, desi ceva s-a zdruncinat in mine si cand am vazut scena din Avatar. Ce i-a motivat pe toti aceeia sa cante impreuna, imn de Slava catre divinitatea lor? Am spune ca pe crestini groaza fata de lei, dar ei erau linistiti ca niste crestini autentici, cred ca deja zareau Slava in care urmau sa se scalde, n-aveau teama, cel putin nu au avut pana la un punct. Scena asta imi aminteste de inca una, dintr-un vechi film italian, in care dorind sa atace un anumit sat atacatorii primesc zambete si se hotarasc sa nu ucida pe nimeni ci doar sa-i umileasca pana le vor sterge zambetul de pe fata, pentru ca nu suportau felul lor cald de a fi, doreau mai intai sa ucida zambetul, apoi restul fiintei. Asa ma asteptam sa rezolve problema si in Avatar, dar se pare ca inca vreau prea multe de la zilele noastre si ca tot prin violenta se doreste rezolvarea tuturor problemelor. Credeam ca spiritul lor curat si asa zis in comuniune constienta cu natura le va arata calea rugaciunii si a dragostei pentru rezolvarea problemei, macar la inceput, dar ei au fost reticenti mereu si neincrezatori. E deci o contradictie in film, puteau trai in conexiune constienta cu intreaga natura, dar nu puteau cu omul! Oricine vede Pandora considera ca e un ideal, eu nu, eu cred ca idealul e in lumea noastra care e infinit mai frumoasa decat Pandora. E lumea in care spiritul nostru liber e conlegat nu doar cu natura ci cu totalitatea fiintelor de orice forma si mai ales cu omul. Cununa Creatiei e intreaga in lumea mea, iar in intregimea ei este stapana inca pe toata Creatia, omul inca mai poate sa se intoarca la a respecta animalele, mai sunt inca sfinti (macar prin paterice) care sa calareasca ursi si sa doarma in gropi cu lei. Mai sunt inca oameni care cunosc tainele plantelor, prin dragostea fireasca pe care o au fata de ele. Mai sunt oameni care cunosc taria metalelor si le folosesc in scopuri nobile. Intreaga natura e inca la picioarele noastre, dar vai de ziua in care nici ea nu ne va mai asculta pe noi, asa cum noi nu o mai ascultam pe ea decat prin cazuri rare de sfintenie asumata. Vai de ziua in care soarele mahnit isi va intoarce fata sa stralucitoare. Dumnezeu ne-a facut Stapani, iar noi ne-am trasformat in robi, dar nu robi libertatii, ci robi pacatului, privandu-ne singuri de bucuria virtutilor. Cand vom lasa spiritul sa faca exact ceea ce stie el mai bine, si anume sa se uneasca in rugaciune cu intregul, si vom simti inima cum zvacneste in fericire de lacrimi, atunci vom redeveni Stapanii cei dintru inceput! Atunci corpul va deveni trup, atunci toate fiarele ne vor da ascultare si intreaga natura ne va ajuta in scopul nostru, iar cel mai important, neintelegerile dintre oameni vor disparea intr-o dragoste fara de sfarsit, mai ceva ca in basme!

STOP



Cu drag

Icoana vs Arta

De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre (rămasă interioară, nu impusă valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, răzletiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului - la icoană...






Ion Mota - La icoană







Nu ştiu dacă am fugit, dar categoric am tot amânat să dau un răspuns imaginii care a stârnit tot soiul de discuţii. În duminica ortodoxiei n-am mai putut să mă dau în laturi, ca ortodox se cuvine să am o părere şi să mi-o expun cum voi putea mai bine. Imaginea, considerată de unii o operă de artă, cu explicaţii clare că este aşa, de mine ca "ne-artist", dar ca mărturisitor după slabele mele puteri ale credinţei ortodoxe este o hulă, iar ca om simplu cred că arta nu huleşte, sau cel puţin nu este menită să hulească nimic, nici să atace, nici să dispreţuiască. Poate fi exprimată grotesc, dar tehnic corect, ori dimpotrivă poate fi o exprimare artistică totalmente corectă ca aceasta dar să atace nişte principii ale unei categorii de oameni, şi poartă în aceeaşi măsură denumirea de arta. Aşa o fi. Ar fi bine să lămurim mai întâi conceptul de icoană, pentru a înţelege de ce un ortodox se va simţi lezat în faţa acestei imagini. Iconoclaştii au susţinut din toate timpurile şi încă se bazează în noul iconoclast pe ideea că ne închinăm unui lemn şi nu lui Dumnezeu sau sfinţilor reprezentaţi în icoană. Mi-ar fi greu să iau acum din spusele sfinţilor părinţi, mai uşor e să mă despoi de orice urmă de smerenie şi să mă laud cu simţirile mele în faţa unei icoane, dar tocmai pentru că o voi face în deplină mândrie, recunoscută şi asumată, va fi o descriere cât se poate de omenească, după resursele omeneşti folosite omeneşte, cuvântul va fi sec, lipsit de lumina adevărată şi copleşit de propria neputinţă de a le face purtătoare de Adevăr. Spun unii că icoana este poartă spre Cer, eu spun că e poartă spre sine, iar ambele variante sunt corecte şi nu se exclud, căci în noi înşine purtăm cerul care ne poartă pe noi. Avem în noi totul, întreaga dumnezeire şi în faţa icoanei avem şansa de a face acest lucru descoperit. Când privim o icoană e greu să minţim sau cel puţin aşa ar trebui să fie pentru că în icoană n-ar trebui să vedem doar sfântul, ci pe noi înşine purtători de sfinţenie. De ce? Simplu, când vorbeşti cu sfântul din icoană, îl pui pe acela în comunicare cu adâncul tău cel mai adânc, nu cu mizeria omenească, ci cu frumuseţea dumnezeirii prezentă în propria fiinţă. În faţa icoanei eşti privit de cel reprezentat în icoană, eşti conştient de faptul că eşti privit şi nu mai ai de ce să te ascunzi, nu poţi, te arăţi ţie însuţi aşa cum eşti, printre lacrimi poţi vedea şi lumina din tine. De aceea icoana bizantină este cea mai frumoasă, cea mai reuşită reprezentare a sfinţeniei. Se spune că iconarul şi icoana sunt greu de dezlipit şi că în icoană ni se relevă şi frumuseţea iconarului. Nici nu poate fi altfel, iconarul este un instrument pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a se arăta pe Sine, iar în rezultatul final, în icoană să Îl vezi atât pe Dumnezeu pe lemn, dar mai ales să Îl regăseşti în tine însuţi. Gândurile care ne însoţesc când privim o icoană sunt adevarate rugăciuni, pentru că lăsăm adâncul nostru să iasă la suprafaţă şi de multe ori în lacrimi regăsim comunicarea firească a adâncului nostru cu Adâncul. E suficient să exclamăm în faţa unei icoane că e frumoasă şi să vibrăm în sensul real al frumuseţii ei pentru a ne trezi conştienţi sau nu că suntem într-o tainică legătură cu cel reprezentat.







Ţinând cont de toate astea, n-aş spune că imaginea, "reinterpretarea" a ceea ce nu poate fi nici măcar interpretat, e icoană, iar din punctul meu de vedere nici măcar artă nu poate fi. Sigur că artiştii o pot numi aşa ţinând cont de tehnică şi de alte criterii de interpretare, eu ca un om simplu o interpretez după ceea ce naşte în mine, iar pentru că nu simt nimic plăcut privindu-o nu o pot numi operă de artă, ci o imagine grotească, o imagine care mă poate face să mă revolt, cel mult, dar nici într-un caz să-mi găsesc liniştea şi bucuria. Când o privesc dimpotrivă parcă pot auzi şi râselete şi hula celor ce nu cred în Hristos, de parcă m-ar arăta cu degetul şi râzând mi-ar spune că nu sunt capabilă să-mi apăr credinţa. Si asa este, daca incercam o reinterpretare a ceva mahomedan, ne trezeam sau mai bine zis nu ne mai trezeam pentru ca eram bucatele, daca taiam un deget evreiesc, ni se taia inapoi intreaga mana crestineasca, ori noi nu din duh de pace pastram tacerea, ci din teama de a nu fi judecati pentru propriile credinte. Asa ca o spun, astazi, ca ortodox, ce isi asuma din cand in cand ortodoxia, cu bune si rele, nu pot vedea o opera de arta in ceva ce huleste sfintenia, nu pot vedea o opera de arta in ceva ce naste in mine repulsie, scarba, dispret, dar multumesc ca mi-a acordat in felul asta sansa de a ma mandri cu faptul ca cred in Hristos si ca impotriva iconoclastilor cred in icoana ca reprezentare in duh a sfinteniei si bucuriei dumnezeiesti, pentru ca icoana nu va putea avea niciodata in ea ceva grotesc sau smintitor, ea va scoate la iveala frumosul din noi, niciodata dezgustul, niciodata frustrarile si uratenia noastra. Iar arta... arta se pare ca e menita sa releve si binele si raul, si uratul si frumosul, dar atunci ma pot cu usurinta dezice de arta si ramane unita cu linistea pe care o gasesc in ortodoxie.







De la icoana am pornit, din fata icoanei, si-am hoinarit prin arta, ma intorc la icoana ca la arta ce se potriveste sufletului meu romanesc.







Cu drag.




22. februarie 2010



Imaginea care a provocat totul.

fals si uz de fals in lumea sentimentelor

Oare toţi oamenii visăm la unicul acela din poveşti, vrem toţi să cunoaştem aceea fiinţă unică alături de care să fim noi înşine unici? Unii înţelegem unicitatea ca relaţie dintre noi şi un altul, alţii vedem unicul în însăşi persoana unică şi desigur şi în relaţia unică pe care o avem doar cu acea persoană. Şi cine spune adevărul? Mi se va spune, şi unul şi celălalt, nu e nimic greşit în nici o variantă, sunt după puterea inimii fiecăruia. Totuşi am să îndrăznesc să vă pun o întrebare! De ce aşteptăm atunci o viaţă întreagă şi am mai aştepta încă una dacă am putea, doar ca să întâlnim acea persoană unică şi nu acea relaţie unică? Şi tu ce tot cauţi deci căutătorule? Persoana, sentimentul sau relaţia? Cred că de fapt nu există decât una, sentimentul, căci fie totul fals, persoana şi relaţia, simţămintele sunt foarte reale! Ca atunci când aştepţi un cadou de la Moş Crăciun despre care ştii că nu există, dar totuşi inima bate cu putere în aşteptarea darului. La fel poate ca persoana nu există, nici relaţia nu este posibilă, dar sentimentul! Acela conteaza până la urma! Acum problema se schimbă, nu mai căutăm persoana şi nici relaţia, căutăm un sentiment anume. Cum se naşte acela? De unde izvorăşte? Am spune simplu că din inima, din inima noastră. Ce îi conferă atunci unicitatea despre care vorbim? Persoana sau relaţia dintre noi şi persoană? Sentimentul însuşi e unic, indiferent de conjunctură şi de persoană, el este unic. Pe acela căutăm cu toţii să il pastram, pentru ca el ne elibereaza, prin el vom contura relatia si ne vom darui persoanei intregi, nedisimulati, neincercand sa schimbam ci acceptand totul cu naivitatea copilului care nu stie de ce iubeste pe mama sau pe altcineva. Din intrebare in intrebare am ajuns la una care mi se pare fermecatoare. Cine sadeste samanta sentimentului in inima noastra? Precis ca e Hristos, Gradinarul cel Mare! Noi vom alege in timp daca ne curatam plapanda plantuta, daca o ingrijim in asa fel incat sa creasca mare si sa atinga Cerul. Noi vom alege daca sa mancam din roadele copacului crescut de noi prin Hristos. Alegerea totusi nu confera libertate. Vorbeam cu un drag prieten si el imi spunea, imi explica simplu cum e gresit sa spui ca Dumnezeu a dat libertate omului prin posibilitatea de a alege. Dar daca eu nu vreau sa aleg? Daca vreau sa ma aflu intre da si nu? Daca nu-mi place nici una dintre variante? Deci, libertatea e alta, nu e alegerea, e insasi samanta pe care ne-o da Hristos, o avem in noi, iar daca vrem sa crestem nu alegem sa o crestem, ci o crestem fara intrebari, fara raspunsuri, o crestem din simtiri, poate si din idei. Acelea sunt muncile inimii, simtirile, ele se afla in noi in toate culorile curcubeului, n-avem decat sa le privim.
Si in final, ce e unic totusi? Ce tot cautam cu atata sarguinta? Ce e acel unic pentru care ne-am da intreaga viata? Probabil doar noi in relatie cu Dumnezeu, restul e repetare a unicitatii in raporturile interumane.


Textul e vechi, pe el pot face acum comentarii. Insa nu am ce sa comentez, am doar o intrebare. Nimeni nu cauta persoana, toti cautam de fapt persoana in fata careia putem lasa sentimentul sa se nasca, atunci, cum poate cineva sa spuna "te iubesc" unei persoane pentru care nu simte ceea ce in fapt cauta cu atata sarguinta? E fals! Acela e cel mai mare uz de fals din lumea sentimentelor, sa pui cuvinte care nu poarta simtirile respective fata de persoana careia i le spui. Cum se reduce totul la cuvant..

om-orul

Se ia un om, se pune într-un bol, se curăţă de tot, gândurile i se maseaza pentru a se relaxa, inima i se descarcă de urât şi încarcă de frumos, memoria i se aşează în ordine şi concordanţă cu inima şi gândul cel bun.
Mai târziu se va lua omul şi se va pune într-un mediu propice, în Pandora (din Avatar) sau în Atlantida, ori în trecut, ori în viitor, niciodată în prezent. Treptat se vor adăuga şi alţii oameni, socializarea se va urmări cu deosebită atenţie, nu se va face alandala, nimic întâmplător, totul organizat şi perfect.
Se aşteaptă rezultate spectaculoase! Un muzeu viu orânduit omeneşte.

doi

Lupi, stau fata in fata, nu-i leaga nimic, privirea flamanda si-atat. Intre ei doar vazduhul, prieten amandorura, le surade. Nu fac nimic doar se privesc, isi dau tarcoale unul altuia de la distanta privindu-se ca intr-un glob de vrajitoare, si foamea creste, isi masoara puterile in minte, isi socotesc destinele, uitandu-se atent unul la celalalt, n-ataca nici unul, asteapta momentul in taina, nimic n-ar putea sa-l descopere pe unul celuilalt, sa-l desluseasca o clipa macar, in tot e mister, doar privirile cresc in foamea lor, se-apropie una de cealalta, unul priveste in celalalt si se vede pe el si foamea-l loveste prea tare si urla: hai! sfasie-ma! hraneste-te din mine! iti dau mandria mea, orgoliul, ura, poti lua toata scara ce se coboara spre iad, sfarama-ma intre coltii tai aspri! In celalalt rasuna ecoul: sfasie-ma!! hraneste-te!! sfarama-ma!! Ceva parca i-a lovit pe amandoi, ochii se maresc in durere, au aflat, traiesc unul prin celalalt, e clipa ce n-o mai pot suporta si ataca, sar unul spre celalalt, vazduhul le ramane prieten, ii tine pe amandoi si ei.. ei vrand sa se loveasca, sa muste unul din gatlejul celuilalt, sa se jupoaie, trec unul prin celalalt, privirea le ramane de sticla, foamea dispare, cad pe pamant inapoi, doar vazduh intre ei, cu ei fiecare, acelasi vazduh. Privesc inapoi si se vad, rostesc impreuna: tu nu ESTI de fapt! Privirea-i de gheata.. nimic.

http://www.youtube.com/watch?v=TcadW0iE0lw&feature=related

9 mai 2010

copil


Ma lasi sa ti-l fac?
o sa fie din sfoara
capul acoperit cu fire din toate blanurile fiarelor pamantului
bratele si picioarele din radacini, frunze si flori,
talpile din solzi.

O sa lege,
O sa stapaneasca,
O sa iubeasca,
O sa cunoasca.

e tesatura magica, aceea ce uneste si stapaneste prin dragoste si intelepciune.

Ti l-am facu deja,
nu are o zi, nu are o ora, nu are un ceas
are o CLIPA, e VESNICIE
ti-l fac mereu, te nasc din mine!

http://www.youtube.com/watch?v=nfQoBVeexAQ

3 mai 2010

statornicie

de data asta fu ciudat, mai ciudat ca oricand!
imi puse in palma o floare mica, palma intoasta spre cer
floarea insa incepu sa creasca si nu se oprea
cuprinse palma toata, antebratul si bratul, era totul batut cu mici flori albe
Am sa mi te fac copac, a spus.

Ce spui acolo?
Te fac copac, eu am sa-ti fiu pamant!
vlastarul cuprinse grumazul si parte din fata, incepea sa coboare spre talpi
eram copac, era pamant.

aparu sarpele, vru sa se urce
si l-am lasat, dar nu l-am lasat sa-mi vorbeasca.
eu, POMUL VIETII, tu, PAMANTUL care ma hraneste
si sarpele... SARPELE E MUT!.

cardinale

imi lipsesti..
mi-e dor de tine..
am nevoie de tine...
te iubesc...


doar cuvinte,
insemnatate.
insemnate sau neinsemnate,
cuvinte.

simtiri, trairi,
prezente sau nu
cunoscute sau nu chiar si de noi...

androgin




















Nu stăm spate în spate,
stăm buză în buză.
Gurile ne sunt lipite,
nu în sărutare, în rostire.
Nu ne putem vorbi, spunem mereu acelaşi lucru, fiecare cu buzele lui pe buzele celuilalt. Nu ne putem privi,
ochii sunt prea aproape unii de ceilalti, îi ţinem închişi. Gândim la fel,
avem o minte şi o inima, lipite prin buze şi ţinem ochii închişi. Picioarele însă..

simt alte tărâmuri fiecare, degetele mele într-un pământ, ale tale în altul.

Ne-au rămas numai mâinile,
palmele de s-ar atinge,
Şi s-au atins,
dreapta mea de dreapta ta,
s-au atins, s-au lipit,
degetele s-au întretăiat, acum
sunt ca buzele,

lipite.

Lipite nu în strângere, nu în mângâiere, lipite în
atingere, în scop, în nevoie, în voiţă. În muncă s-ar spune.
De s-ar lipi şi stânga de stânga, atunci..

Atunci s-ar termina totul prin tot, nimic n-ar mai fi creator, totul ar crea nimicul şi Cuvântul ar putea începe din nou să creeze, căci eu m-aş face de dorul inimii tale coastă la loc,

numai o coastă-ţi lipseşte pentru a ajunge în Rai la loc!

tiganul

A aparut imediat dupa lup in padure, abia imi adunam sangele inapoi in vene si ni s-au intalnit privirile. Nu mi-a fost teama de el, ne-am privit insistent, ochi in ochi, nu ardea nimic, totul era mocnit de acum, cum se poate sa mocneasca jarul atat de puternic? Privirea aceea parca imi urmarea pieptul, ii cauta zvacnirea razand: "E a mea!", zambetul meu senin nu l-a facut sa-si piearda-ndracirea, i-am zis usor: si ce-ai sa faci cu ea? Nu s-a pierdut in fata intrebarii, a urlat din nou "E a mea!". Ia-o, i-am zis. Acum nervul: "Am sa o port! E a mea de acum!" dar nu se clinti. Ia-o, am repetat. Crestea incordarea, urletul trecu de punctul sau maxim, acum se domolea: Nuuu!! Nu asa, eu o iau!! Zambetul meu i-a spus din nou sa o ia si brusc s-a domolit. E a ta, i-am spus, am trecut pe langa el, era ostenit, nu mai lupta, lipsa adversarului il coplesea, il durea, a tacut, i-am vazut lacrima in coltul ochiului. N-am privit insa in urma cand i-am spus: o iau totusi cu mine! E a ta.

Cine e ca el?

O inima! Una singura!
si straturile ei, multe..


Le porti pe toate, ca trofee,
te privesti in oglinda si-ti strigi:
Ce bine imi sade cu asta! Parca ar fi inima mea!
Apoi ca o haina, se invecheste, oglinda o arata mai veche,
mai veche,
mai veche..

O scoti si-o arunci,
la ce folos daca nu iti mai sade asa bine?
oglinda te-arata batran si urat cu inima asta.

Urmatoarea!!
pe jumatate cu inima veche, pe jumatate cu inima noua,
sunteti doi
doi, trei, doi,
unul.. hmmm.. prea greu.

Renuntarea se face greoi,
doi, trei, doi, trei
unul..

Si iata, inima e noua la loc!
Da! E alta, ACEEASI.
Repetitia e semnul greselii in care persisti.
ACEEASI.

Si cat de bine iti sade cu inima noua!
noua, veche, noua, veche.
ACEEASI.

Asa te vezi in oglinda,
asa te vezi si-n tine uneori,
dar ESTI!
O inima! Una singura, ACEEASI!

fuga

Nu fugi de mine, nu-ti fac nimic. Iti scot inima cu grija, o framant atent la caldura inimii mele, apoi.. o las sa creasca mare, mare..

20 aprilie 2010

cu tine am aflat..

... ca gura mea nu e urata
... ca imi sta bine cand zambesc
... ca stiu sa mangai si sa cant
... ca sunt alergica, dar tot iubesc florile
... ca pot sa tip! ceea ce e incredibil
... ca si eu ma enervez si inca groaznic si nu-mi sta deloc bine
... ca pot mai mult, mai mult, mai mult!!..
... ca nu suport moartea si ca lupt cu ea aiurea
... si chiar.. ca te iubesc....

ete..

Masina aluneca pe soseaua plina de gropi fara mine, nu stiu nici acum cum reusea sa le ocoleasca, oricum daca as fi fost prezenta n-ar fi reusit. Aproape de padure l-am vazut, era un lup frumos, m-a ademenit cu privirea, am oprit masina si m-am indreptat spre el, a inceput sa-si arate coltii, am gandit ca ii este frica si i-am zambit spunand usor ca nu ii fac nimic, dar nu, el a continuat sa-si arate coltii iar eu sa zambesc, atunci m-a atacat. De aici o vreme s-a rupt filmul, apoi nu-mi amintesc decat firul de asfalt care se imbraca in rosu, luna il modela, ba era rau de sange, ba asflat, aveam senzatia ca luna era o fiinta gigantica, iar eu in masina mea un soi de jucarie pe care ea o conducea pe serpentine, toata vraja asta a tinut in padure, apoi s-a terminat...

vina

Acum o poartă primăvară,păsările ei,soarele,pomii înfloriţi. Vara deja se simte vinovată cu greierii ei si cu stelele târzii ce te fac sa le numeri în fiecare noapte fără sa simţi oboseala. Toamna se va simţi si ea vinovată de struguri copti,de ploi mărunte ce ne forţează sa ne încălzim unii de alţii,de frunze care cad,de ultimii trandafiri înainte de cei de gheaţă. Iarna e vinovat albul,dar cele mai vinovate sunt sărbătorile! Nenorocitele alea care nu-ti permit sa ramai singur măcar o clipă. Si câtă nevoie e uneori sa te simţi singur,iar toate "vinele" astea nu te lasă deloc. Sa-ti fie de bine inima bleaga,dacă te laşi copleşită de atâtea frumuseţi!

7martie 2010

imi place...

... cum imi intinzi piciorul sa-l sarut si sa-l mangai
... cum inchizi ochii cu mainile si-mi susuri sa dorm
.... cum incerci sa-mi prinzi genele intre degete
... cum imi prinzi capul intre maini si-mi spui "pup" si-apoi imi fortezi buzele sa se lipeasca de chipul tau
... cum spui DA cand eu spun nu
... cum spui Nu cand eu spun te rog
... cum dai din cap si strangi ochii cand spui NU
... cum nu ma asculti niciodata si faci totul de capul tau
... cum esti o fiinta plina de hotarare si independenta
... cum ma analizezi cand dorm
... cum razi
... cum ma faci sa rad
... cum radem impreuna
... cum ma strangi in brate cand dormim
... cum ma trezesti dimineata
... cum dormi in toate pozitiile posibile si imposibile
... cum semeni cu mine
... cum numeri copacii, cainii, casele, canalele, florile, copiii
... cum te bucuri cand intalnesti oameni, pisici, caini si parcuri pentru copii
... cum stralucesti cand te impartasesti
... cum ma lovesti cu piciorul
... cum imi poruncesti


Si cel mai tare, imi place mult de tot, ca nimic nu faci din mandrie, ci din dragoste!

tandric

Îţi alint tălpile,abia le ating si mă liniştesc,îmi place sa-mi umblu degetele pe pielea tălpilor tale,la fel cum le plimbi tu pe fruntea mea,pe ochii mei,pe buzele mele şoptind blând:închide ochii,dormi... Adormim pe rând,când tu,când eu... Mereu cineva veghează. Nani pui,nani..

neutru

Inventez un nou sentiment pe care sa-l port cu mandrie! E inventia mea cea mai mare, n-o sa fie inteleasa niciodata, dar ea exista! Se numeste neutru, nu e nici dragoste, nici ura, e ceva lin, curge prin fiecare zambind, fara sa faca rau, se regaseste cel mai adesea in relatia de prietenie, dar uneori si in amor. Folosesc cuvantul asta, e greu, amor. Il folosesc doar pentru a face niste diferente, fiecare le va intelege in felul lui. Eu nu mai cunosc nici un fel, sunt NEUTRU.

inima mea

Tace. Se simte grea şi respiraţia aproape că dispare, un junghi în piept, ştiu că urmează să doară puternic. Respiraţia cică e tot secretul, trebuie doar să inspir puternic şi o să treacă. Dacă pot e bine să imit o tuse puternică şi va porni la loc în caz că se opreste. Motorul încă merge doar că mă trage în jos, e greu. Inspir, aproape că e gata, ochii izbucnesc, explozie de lacrimi, şiroaie. Spun Doamne şi las roua să se prevale încet, abia acum începe durerea, dar ştiu că va trece, de acum e bine. Ticăie bine, înţeapă dar merge. Aşa e ea.

fericire

Dar nici o fericire nu tine vesnic, poate doar cea de pe urma, asa ca incep curand sa plang de-atata fericire, plang dinainte pentru ca stiu ca o sa se termine fara sa inceapa macar. Si-alerg acum spre linistea din munti, degeaba mi-o doresc, acum acolo nu e liniste, trebuie sa astept sa treaca. Si-o sa treaca, iar zambetul si lacrima am sa le pun cu grija in cutie, si-am sa le leg cu funda de lumina.

Note: pastravi, salina, Gafencu, Valea magica a Trotusului..

2 februarie 2010

pietricica

"scăpat pietricică mică, mică de pe suflet, rămas 99 de bolovani!"