vineri, 28 mai 2010

drumul ideilor

Am fost convinsa cumva sa scriu idei, sa nu mai scriu povesti, sa nu mai scriu lucruri care sa incerce sa convinga, sa scriu idei. Dar cum se nasc ideile? Ele vin din ganduri, e drept ca se spune ca trebuie sa ne alungam gandurile, caci ele devin fapte in timp daca le lasi sa se dezvolte, dar daca ele devin doar idei si atat, idei ce nu vor naste nimic din ele insele, atunci cred ca e bine sa le lasi sa creasca in tine, sa le asculti, sa le pui cap la cap si sa le ai! Sa le ai pur si simplu! Asa am facut de Craciun, de anul nou, am alungat pe toti din preajma mea, am stat doar eu cu gandurile, n-am vrut sa vad pe nimeni, mi-am adunat gandurile, nu senzatiile si am nascut idei, idei nu mai stiu despre ce pentru ca nu le-am scris. Nasc idei in clipa in care ma culc, si-am observat ceva cu totul interesant, cand dormi pe partea dreapta nasti alte idei decat daca dormi pe partea stanga, se pare ca e corect ce se spune despre emisferele cerebrale si poate ca si pozitia somnului da un alt sens visului, visul devine altul daca te balansezi de pe o emisfera pe alta.
Gandurile, semintele ideilor, vin din experiente, traite sau citite, ele sunt gandite oricum. Asa apar si dispar gandurile, pot sa dispara ani multi, apoi sa revina in alte forme dar sa aiba radacini in vechile experiente, le punem apoi cap la cap si nastem idei, ca ideea mea despre trup si despre corp, care cred ca s-a nascut din lecturile mai vechi despre si din antroposofie, care cred ca au radacini adanci indiene si amerindiene, care amestecate cu filmul pe care l-am vazut ieri la cinematograf si care da ganduri fiecaruia, care mai de care mai ciudate. Ciudata si usor contestabila e deci si ideea mea cea noua, care de fapt e veche ca orice idee, anume ca trupul si corpul nu sunt tot una, asa cum inima si sufletul nu sunt tot una. Trupul e corpul inflacarat de spirit, iar spiritul nu e nici inima, nici suflet, e altceva, e energia aceea de care vorbesc toti cu inima indica, fie ea asiatica, fie americana, desi e clar ca diferentele dintre ei sunt mari si destul de periculoase, unele asemanari exista si sper sa am timp sa le analizez si sa revin asupra lor candva in viitor. Deci trupul e corpul animat, animat de energia din noi. Subconstientul colectiv pretins descoperit de Jung a fost folosit si in Avatar, doar e o clara legatura intre toate ideile din film si cele ale vechilor maiasi, incasi si altii care sunt pe cale de disparitie, doar n-a murit numai ultimul mohican, toti s-au dus in diverse forme, ori exterminati (iata ca de exterminarea lor nu se vorbeste atata cat despre a evreilor si a tiganilor), fie absorbiti in peisajul care s-a construit in jurul lor, fara voia lor. Si iata cum apare in Avatar vechea idee amerindiana. Toata lumea va spune Copacul, dar nu, eu am observat altceva, pe langa copac, anume: conexiunea care s-a facut intre cei din popor prin cozile lor in timpul rugaciunii, ei da, iata ceva ce domnul Jung n-a aprofundat. Daca aprofunda legaturile interumane din timpul rugaciunii descoperea intregul adevar. Doar nici un popor, nici o religie, nici o credinta nu poate nega faptul ca prin rugaciune se creaza o legatura, o legatura pe care unii vor sa o vada ca existand si fara rugaciune la nivel maxim ca un simplu schimb de energie care se realizeaza continuu fara ca noi sa fim constienti. Ei bine, poporul din avatar era rugator, avea biserica si cunostea si rugaciunea impreuna, iar scena in care doreau sa o salveze pe botanista e la fel de impresionanta ca si cea din Quo Vadis in care crestinii se roaga in arena cu lei, iar leii nu indraznesc sa-i atace.

Neterminat, ca intotdeauna!

Acum ne putem pune o noua intrebare, ce anume animeaza pe oameni la rugaciunea impreuna. Am putea spune ca o problema comuna, ca dragostea, eu cred ca este vorba despre acelasi spirit care animeaza corpul in calatoria sa de devenire. Asa se intampla ca sunt grupuri cu aceleasi probleme care se unesc si unele care nu se unesc in rugaciune, desigur, putem vorbi acum de educatie, de obisnuinta, de ceva nou care sa atraga, dar eu vorbesc de acele grupuri care sunt constante in ceea ce simt, si anume rugaciunea impreuna. E acea stare de spirit, cum i se spune, care ii uneste, spiritul lor e liber in rugaciunea impreuna. Acum, sa nu fiu gresit inteleasa, nu vorbesc despre Sfantul Spirit, cum il numesc greco-catolicii pe Sfantul Duh, care e Duh, nu spirit, caci daca ar fi spirit, l-am privi ca pe un personaj din desenele animate si filmele nipone in care spiritele sunt pretutindeni si de obicei destul de violente. Sa facem deci o precizare, cand voi spune spirit, ma voi gandi la acea stare de spirit, nu le spirit ca fantoma sau altceva similar. Putem astfel vorbi despre spiritul crestinilor si despre Duhul ce se pogoara peste ei in timpul rugaciunii. Punand fata in fata scena din Avatar si cea din Quo Vadis, vadit o voi prefera pe cea din Quo Vadis, desi ceva s-a zdruncinat in mine si cand am vazut scena din Avatar. Ce i-a motivat pe toti aceeia sa cante impreuna, imn de Slava catre divinitatea lor? Am spune ca pe crestini groaza fata de lei, dar ei erau linistiti ca niste crestini autentici, cred ca deja zareau Slava in care urmau sa se scalde, n-aveau teama, cel putin nu au avut pana la un punct. Scena asta imi aminteste de inca una, dintr-un vechi film italian, in care dorind sa atace un anumit sat atacatorii primesc zambete si se hotarasc sa nu ucida pe nimeni ci doar sa-i umileasca pana le vor sterge zambetul de pe fata, pentru ca nu suportau felul lor cald de a fi, doreau mai intai sa ucida zambetul, apoi restul fiintei. Asa ma asteptam sa rezolve problema si in Avatar, dar se pare ca inca vreau prea multe de la zilele noastre si ca tot prin violenta se doreste rezolvarea tuturor problemelor. Credeam ca spiritul lor curat si asa zis in comuniune constienta cu natura le va arata calea rugaciunii si a dragostei pentru rezolvarea problemei, macar la inceput, dar ei au fost reticenti mereu si neincrezatori. E deci o contradictie in film, puteau trai in conexiune constienta cu intreaga natura, dar nu puteau cu omul! Oricine vede Pandora considera ca e un ideal, eu nu, eu cred ca idealul e in lumea noastra care e infinit mai frumoasa decat Pandora. E lumea in care spiritul nostru liber e conlegat nu doar cu natura ci cu totalitatea fiintelor de orice forma si mai ales cu omul. Cununa Creatiei e intreaga in lumea mea, iar in intregimea ei este stapana inca pe toata Creatia, omul inca mai poate sa se intoarca la a respecta animalele, mai sunt inca sfinti (macar prin paterice) care sa calareasca ursi si sa doarma in gropi cu lei. Mai sunt inca oameni care cunosc tainele plantelor, prin dragostea fireasca pe care o au fata de ele. Mai sunt oameni care cunosc taria metalelor si le folosesc in scopuri nobile. Intreaga natura e inca la picioarele noastre, dar vai de ziua in care nici ea nu ne va mai asculta pe noi, asa cum noi nu o mai ascultam pe ea decat prin cazuri rare de sfintenie asumata. Vai de ziua in care soarele mahnit isi va intoarce fata sa stralucitoare. Dumnezeu ne-a facut Stapani, iar noi ne-am trasformat in robi, dar nu robi libertatii, ci robi pacatului, privandu-ne singuri de bucuria virtutilor. Cand vom lasa spiritul sa faca exact ceea ce stie el mai bine, si anume sa se uneasca in rugaciune cu intregul, si vom simti inima cum zvacneste in fericire de lacrimi, atunci vom redeveni Stapanii cei dintru inceput! Atunci corpul va deveni trup, atunci toate fiarele ne vor da ascultare si intreaga natura ne va ajuta in scopul nostru, iar cel mai important, neintelegerile dintre oameni vor disparea intr-o dragoste fara de sfarsit, mai ceva ca in basme!

STOP



Cu drag