vineri, 28 mai 2010

fals si uz de fals in lumea sentimentelor

Oare toţi oamenii visăm la unicul acela din poveşti, vrem toţi să cunoaştem aceea fiinţă unică alături de care să fim noi înşine unici? Unii înţelegem unicitatea ca relaţie dintre noi şi un altul, alţii vedem unicul în însăşi persoana unică şi desigur şi în relaţia unică pe care o avem doar cu acea persoană. Şi cine spune adevărul? Mi se va spune, şi unul şi celălalt, nu e nimic greşit în nici o variantă, sunt după puterea inimii fiecăruia. Totuşi am să îndrăznesc să vă pun o întrebare! De ce aşteptăm atunci o viaţă întreagă şi am mai aştepta încă una dacă am putea, doar ca să întâlnim acea persoană unică şi nu acea relaţie unică? Şi tu ce tot cauţi deci căutătorule? Persoana, sentimentul sau relaţia? Cred că de fapt nu există decât una, sentimentul, căci fie totul fals, persoana şi relaţia, simţămintele sunt foarte reale! Ca atunci când aştepţi un cadou de la Moş Crăciun despre care ştii că nu există, dar totuşi inima bate cu putere în aşteptarea darului. La fel poate ca persoana nu există, nici relaţia nu este posibilă, dar sentimentul! Acela conteaza până la urma! Acum problema se schimbă, nu mai căutăm persoana şi nici relaţia, căutăm un sentiment anume. Cum se naşte acela? De unde izvorăşte? Am spune simplu că din inima, din inima noastră. Ce îi conferă atunci unicitatea despre care vorbim? Persoana sau relaţia dintre noi şi persoană? Sentimentul însuşi e unic, indiferent de conjunctură şi de persoană, el este unic. Pe acela căutăm cu toţii să il pastram, pentru ca el ne elibereaza, prin el vom contura relatia si ne vom darui persoanei intregi, nedisimulati, neincercand sa schimbam ci acceptand totul cu naivitatea copilului care nu stie de ce iubeste pe mama sau pe altcineva. Din intrebare in intrebare am ajuns la una care mi se pare fermecatoare. Cine sadeste samanta sentimentului in inima noastra? Precis ca e Hristos, Gradinarul cel Mare! Noi vom alege in timp daca ne curatam plapanda plantuta, daca o ingrijim in asa fel incat sa creasca mare si sa atinga Cerul. Noi vom alege daca sa mancam din roadele copacului crescut de noi prin Hristos. Alegerea totusi nu confera libertate. Vorbeam cu un drag prieten si el imi spunea, imi explica simplu cum e gresit sa spui ca Dumnezeu a dat libertate omului prin posibilitatea de a alege. Dar daca eu nu vreau sa aleg? Daca vreau sa ma aflu intre da si nu? Daca nu-mi place nici una dintre variante? Deci, libertatea e alta, nu e alegerea, e insasi samanta pe care ne-o da Hristos, o avem in noi, iar daca vrem sa crestem nu alegem sa o crestem, ci o crestem fara intrebari, fara raspunsuri, o crestem din simtiri, poate si din idei. Acelea sunt muncile inimii, simtirile, ele se afla in noi in toate culorile curcubeului, n-avem decat sa le privim.
Si in final, ce e unic totusi? Ce tot cautam cu atata sarguinta? Ce e acel unic pentru care ne-am da intreaga viata? Probabil doar noi in relatie cu Dumnezeu, restul e repetare a unicitatii in raporturile interumane.


Textul e vechi, pe el pot face acum comentarii. Insa nu am ce sa comentez, am doar o intrebare. Nimeni nu cauta persoana, toti cautam de fapt persoana in fata careia putem lasa sentimentul sa se nasca, atunci, cum poate cineva sa spuna "te iubesc" unei persoane pentru care nu simte ceea ce in fapt cauta cu atata sarguinta? E fals! Acela e cel mai mare uz de fals din lumea sentimentelor, sa pui cuvinte care nu poarta simtirile respective fata de persoana careia i le spui. Cum se reduce totul la cuvant..