vineri, 28 mai 2010

Icoana vs Arta

De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre (rămasă interioară, nu impusă valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, răzletiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului - la icoană...






Ion Mota - La icoană







Nu ştiu dacă am fugit, dar categoric am tot amânat să dau un răspuns imaginii care a stârnit tot soiul de discuţii. În duminica ortodoxiei n-am mai putut să mă dau în laturi, ca ortodox se cuvine să am o părere şi să mi-o expun cum voi putea mai bine. Imaginea, considerată de unii o operă de artă, cu explicaţii clare că este aşa, de mine ca "ne-artist", dar ca mărturisitor după slabele mele puteri ale credinţei ortodoxe este o hulă, iar ca om simplu cred că arta nu huleşte, sau cel puţin nu este menită să hulească nimic, nici să atace, nici să dispreţuiască. Poate fi exprimată grotesc, dar tehnic corect, ori dimpotrivă poate fi o exprimare artistică totalmente corectă ca aceasta dar să atace nişte principii ale unei categorii de oameni, şi poartă în aceeaşi măsură denumirea de arta. Aşa o fi. Ar fi bine să lămurim mai întâi conceptul de icoană, pentru a înţelege de ce un ortodox se va simţi lezat în faţa acestei imagini. Iconoclaştii au susţinut din toate timpurile şi încă se bazează în noul iconoclast pe ideea că ne închinăm unui lemn şi nu lui Dumnezeu sau sfinţilor reprezentaţi în icoană. Mi-ar fi greu să iau acum din spusele sfinţilor părinţi, mai uşor e să mă despoi de orice urmă de smerenie şi să mă laud cu simţirile mele în faţa unei icoane, dar tocmai pentru că o voi face în deplină mândrie, recunoscută şi asumată, va fi o descriere cât se poate de omenească, după resursele omeneşti folosite omeneşte, cuvântul va fi sec, lipsit de lumina adevărată şi copleşit de propria neputinţă de a le face purtătoare de Adevăr. Spun unii că icoana este poartă spre Cer, eu spun că e poartă spre sine, iar ambele variante sunt corecte şi nu se exclud, căci în noi înşine purtăm cerul care ne poartă pe noi. Avem în noi totul, întreaga dumnezeire şi în faţa icoanei avem şansa de a face acest lucru descoperit. Când privim o icoană e greu să minţim sau cel puţin aşa ar trebui să fie pentru că în icoană n-ar trebui să vedem doar sfântul, ci pe noi înşine purtători de sfinţenie. De ce? Simplu, când vorbeşti cu sfântul din icoană, îl pui pe acela în comunicare cu adâncul tău cel mai adânc, nu cu mizeria omenească, ci cu frumuseţea dumnezeirii prezentă în propria fiinţă. În faţa icoanei eşti privit de cel reprezentat în icoană, eşti conştient de faptul că eşti privit şi nu mai ai de ce să te ascunzi, nu poţi, te arăţi ţie însuţi aşa cum eşti, printre lacrimi poţi vedea şi lumina din tine. De aceea icoana bizantină este cea mai frumoasă, cea mai reuşită reprezentare a sfinţeniei. Se spune că iconarul şi icoana sunt greu de dezlipit şi că în icoană ni se relevă şi frumuseţea iconarului. Nici nu poate fi altfel, iconarul este un instrument pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a se arăta pe Sine, iar în rezultatul final, în icoană să Îl vezi atât pe Dumnezeu pe lemn, dar mai ales să Îl regăseşti în tine însuţi. Gândurile care ne însoţesc când privim o icoană sunt adevarate rugăciuni, pentru că lăsăm adâncul nostru să iasă la suprafaţă şi de multe ori în lacrimi regăsim comunicarea firească a adâncului nostru cu Adâncul. E suficient să exclamăm în faţa unei icoane că e frumoasă şi să vibrăm în sensul real al frumuseţii ei pentru a ne trezi conştienţi sau nu că suntem într-o tainică legătură cu cel reprezentat.







Ţinând cont de toate astea, n-aş spune că imaginea, "reinterpretarea" a ceea ce nu poate fi nici măcar interpretat, e icoană, iar din punctul meu de vedere nici măcar artă nu poate fi. Sigur că artiştii o pot numi aşa ţinând cont de tehnică şi de alte criterii de interpretare, eu ca un om simplu o interpretez după ceea ce naşte în mine, iar pentru că nu simt nimic plăcut privindu-o nu o pot numi operă de artă, ci o imagine grotească, o imagine care mă poate face să mă revolt, cel mult, dar nici într-un caz să-mi găsesc liniştea şi bucuria. Când o privesc dimpotrivă parcă pot auzi şi râselete şi hula celor ce nu cred în Hristos, de parcă m-ar arăta cu degetul şi râzând mi-ar spune că nu sunt capabilă să-mi apăr credinţa. Si asa este, daca incercam o reinterpretare a ceva mahomedan, ne trezeam sau mai bine zis nu ne mai trezeam pentru ca eram bucatele, daca taiam un deget evreiesc, ni se taia inapoi intreaga mana crestineasca, ori noi nu din duh de pace pastram tacerea, ci din teama de a nu fi judecati pentru propriile credinte. Asa ca o spun, astazi, ca ortodox, ce isi asuma din cand in cand ortodoxia, cu bune si rele, nu pot vedea o opera de arta in ceva ce huleste sfintenia, nu pot vedea o opera de arta in ceva ce naste in mine repulsie, scarba, dispret, dar multumesc ca mi-a acordat in felul asta sansa de a ma mandri cu faptul ca cred in Hristos si ca impotriva iconoclastilor cred in icoana ca reprezentare in duh a sfinteniei si bucuriei dumnezeiesti, pentru ca icoana nu va putea avea niciodata in ea ceva grotesc sau smintitor, ea va scoate la iveala frumosul din noi, niciodata dezgustul, niciodata frustrarile si uratenia noastra. Iar arta... arta se pare ca e menita sa releve si binele si raul, si uratul si frumosul, dar atunci ma pot cu usurinta dezice de arta si ramane unita cu linistea pe care o gasesc in ortodoxie.







De la icoana am pornit, din fata icoanei, si-am hoinarit prin arta, ma intorc la icoana ca la arta ce se potriveste sufletului meu romanesc.







Cu drag.




22. februarie 2010



Imaginea care a provocat totul.