sâmbătă, 29 mai 2010

N-ar şi rău să şie ghini…

N-ar şi rău să şie ghini…

Poate că titlul e amuzant, real din punctul meu de vedere, totul porneşte de la o problemă de alegere dintre bine şi rău şi de la o poveste cât se poate de reală.

Acum câţiva ani pe un forum ne cerea cineva părerea în privinţa avortului. Nu eram acolo toţi prea duşi la biserică, însă ideea ce copil se pare că ne încânta pe toţi atât de tare încât n-am fost de acord nici unul, ba mai mult, ne-am unit forţele în a arăta lumii ce gest cumplit poate fi acesta trecând peste orice situaţie ce l-ar putea cere. Fata care ne-a cerut sfatul are acum un băieţel de aproape 7 ani, Darius. El este minunea dorinţei noastre de a lăsa un suflet să vină în lumea asta. De multe ori îmi aduc aminte de asta, trecând peste faptul ca şi el ca orice om va avea nenumăratele sale suferinţe, nu regret şi n-am să regret niciodată faptul că şi eu am încurajat-o cum m-am priceput în a alege să nască. Aici e alegerea cea bună. Dar nu e doar atât, e uşurinţa pe care am avut-o în luptă, foarte uşor a fost de convins prietena mea, şi noi eram mulţi care susţineam natalitatea şi altele, trecând chiar dincolo de motivele religioase. Alegerea asta e perpetua, aş alege aşa de fiecare dată, însă nu întotdeauna sunt în stare să o susţin, aici începe partea cu adevărat dificilă, durerea cea mare. Ca să faci lucrul cel bun nu e suficient să crezi în el, trebuie să ai curajul să-l mărturiseşti. Aşa s-a făcut că am avut multe nopţi în care am simţit o vină cumplită şi am auzit continuu zdrăngănitul ustensilelor criminale printre şuvoaiele zadarnice de lacrimi. Vina pornită din trecerea mea pe lângă cabinetul de obstretică la care mergeam şi eu la consult, treceam duminica în timp ce în unele biserici încă se mai săvârşea Sfânta Liturghie şi auzeam sunetul acela metalic care urla ca o fiară: vin să te ucid! Şi n-am făcut nimic, degeaba vina, nu eram în stare să intru şi să spun STOP! Asta aş fi vrut, de multe ori mi-am imaginat cum voi intra şi voi spune că iau eu copilul când îl naşte dacă vrea, doar să nu-l ucidă, că ajut mama şi-n timpul sarcinii cum o să pot, doar să îl lase în viaţă, dar niciodată n-am îndrăznit. Atunci, la ce folos gândul meu cel bun, dacă fapta a rămas stearpădă? E o durere, e o durere imensă să ştii că poate, poate dacă făceai ceva se întâmpla binele, că ai fi putut împiedica răul făcând tu binele însă n-ai avut curajul de a face nimic din ceea ce ai tot repetat în minte că vei face, laşitatea e dureroasă în timp. E uşor, foarte uşor să scriu, să expun ceea ce gândesc, e foarte greu să înfăptuiesc, iar lipsa exerciţiului real se simte acut. Concretul lipseşte cu desăvârşire. Şi ce fascinant e într-o lume a ideilor bune pe care nimeni nu le înfăptuieşte în concretul real.

Aşadar binele e cel pe care alegem să-l facem, iar lipsa acestuia e răul, incapacitatea de a îndeplini binele aşa cum îl simţim şi alegem mintal, tot rău se numeşte, nu se schimbă nimic dacă doar gândim binele, el trebuie înfăptuit. Trăim prea mult într-o lume mentală, din ce în ce mai mult într-o lume a idelor, şi atât..

Binele se înfăptuieşte prin curaj!