vineri, 28 mai 2010

tiganul

A aparut imediat dupa lup in padure, abia imi adunam sangele inapoi in vene si ni s-au intalnit privirile. Nu mi-a fost teama de el, ne-am privit insistent, ochi in ochi, nu ardea nimic, totul era mocnit de acum, cum se poate sa mocneasca jarul atat de puternic? Privirea aceea parca imi urmarea pieptul, ii cauta zvacnirea razand: "E a mea!", zambetul meu senin nu l-a facut sa-si piearda-ndracirea, i-am zis usor: si ce-ai sa faci cu ea? Nu s-a pierdut in fata intrebarii, a urlat din nou "E a mea!". Ia-o, i-am zis. Acum nervul: "Am sa o port! E a mea de acum!" dar nu se clinti. Ia-o, am repetat. Crestea incordarea, urletul trecu de punctul sau maxim, acum se domolea: Nuuu!! Nu asa, eu o iau!! Zambetul meu i-a spus din nou sa o ia si brusc s-a domolit. E a ta, i-am spus, am trecut pe langa el, era ostenit, nu mai lupta, lipsa adversarului il coplesea, il durea, a tacut, i-am vazut lacrima in coltul ochiului. N-am privit insa in urma cand i-am spus: o iau totusi cu mine! E a ta.