sâmbătă, 26 iunie 2010

Merele lui Ţuţea


Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu... De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghită n-ar mai fi nici o diferenţă. (Petre Ţuţea)


Am două imagini mari pe tavan, una o văd dimineaţa când mă trezesc, cealaltă noaptea când mă culc. Cea de dimineaţă, pe care o ignor mereu poartă întrebarea: ce-ar face azi ţăranul? Pe cel de noapte: ce-ar gândi azi filozoful? Aşa se face, nu ştiu de ce, de la o vreme trăiesc mai mult gândind decât făcând, şi-aşa mai mult în faţa lui Dumnezeu decât în cea a lui Ţuţea, greşesc şi lumea mi-o dovedeşte! Şi cum o dovedeşte? Păi, mai nou lumea a ajuns să spună despre mine: „ah! Fata aia care vorbeşte frumos?!” Ei da, deci bine-mi şade mie acum că vorbesc când sunt atâtea de făcut? Păi da, că-i mai uşor, şi din omul nonconformist, militarul, revoltatul care stârnea lumea la luptă dreaptă şi la muncă, la gând de schimbare în bine, din omul care lupta făcând nu doar vorbind şi schimba, din omul care muncea şi era un exemplu nu doar de minte deşteaptă ci şi de acţiune, am ajuns „fata care scrie frumos”. Tristă realitate, toţi vom deveni asta, crezând că lumea care ne citeşte, dacă ne citeşte, va pune ea pentru noi osul la treabă! Dar nu, vremea aceea a trecut demult, sau nici n-a existat vreodată, omul nu mai este însufleţit de un simplu cuvânt prin care să găsească credinţa în propriile puteri de schimbare, el caută acum mai mult decât reclama care să-i spună ce să cumpere, e la momentul în care soarbe gesturi, în care vrea să pipăie realul din mocirla asta imaginară. Nu-i mai trebuie cuvânt sau imagine, nici tandre, nici şocante, îi trebuie impuls faptic. Concretului îi trebuie acel impuls faptic, nu doar observat, ci împreună lucrat cu aproapele. Şi tot îmi spun că mâine o să observ şi imaginea ţăranului cu întrebarea lui şi-am să răspund toată ziua înfăptuind în propria ogradă tot ceea ce ar face ţăranul român autentic, dar dacă mă duc până mâine cu zăhărelul, la noapte tot cu filozoful din mine merg la culcare, si eu tot degeaba îmi bat gura buricelor degetelor în faţa lumii dacă doar la asta rămân, şi cum închisoare ca Ţuţea nu pot face, măcar o revoluţie în mine să reuşesc!

Cuvântul fără faptă e zadarnic, căci la început a fost cuvântul, dar noi am cunoscut numai rostirea!

luni, 7 iunie 2010

NIMICUL din TOT

video

Când eram în liceu aveam o vorbă: “numai proştii pot spune că suferă din dragoste”. Încă o păstrez, e o vorba pe care o consider încă valabilă. Adaug însă, că numai proştii pot spune că suferă din dragoste neîmpărtăşită. Şi proştii sunt aceia care cred că iubesc pe cineva iar acel cineva nu le împărtăşeşte sentimentul şi asta îi chinuie. Chiar dacă aş crede în dragoste neîmpărtăşită, pentru că nu cred, fie e dragoste, fie obsesie, iar discuţia despre cum orice dragoste e obsedată şi orice obsesie are ca sursă o formă de dragoste e inutilă acum, dacă aş crede în dragoste neîmpărtăşită, n-aş putea crede în suferinţa ei, omul care iubeşte se bucură pentru cel iubit şi pentru condiţia lui proprie de om ce iubeşte, are în chip firesc nevoie şi de confirmări şi de înfăptuiri, de concretizări ale sentimentului însă nu suferă dacă nu le are ci trăieşte mai departe în armonie cu propriul sentiment. Sigur că are şi momente de zbatere, acele momente de VREAU! VREAU TOTUL! Le-am putea numi căderi din dragoste, în dorinţă, în patimă, acestea apar şi dispar ciclic, sunt stări fireşti ale sentimentului, nu strică şi nu ajută, doar pulsează, zvâcnesc stările cu totul în afară.
Zilele trecute însă, discutând în treacăt cu un vechi prieten problema suferinţei din dragoste, prietenul a adăugat elementul cheie pentru a da o nouă înfăţişare problemei: dar dacă îl vezi pe cel pe care îl iubeşti cum se pierde, nu suferi? Ei da, iată adevărata agonie. Însă! Apar acum noi dileme, cum decizi că se pierde? Ce garanţie ai că de fapt nu aceea este calea sa spre mântuire? Presupunând că ai avea siguranţa că acel iubit al tău îşi face rău singur, trăirea e cu adevărat dureroasă. E ca şi cum legat de toate forţele tale lumeşti, fizice, psihice, fiindu-ţi lăsate la îndemână doar simţurile sufleteşti ai fi lăsat să vezi o imagine îngrozitoare: cel drag al tău tăindu-şi singur venele! Cum să înduri aşa ceva? Îţi vine să urli, să-ţi sfâşii singur lanţurile, să sari, să îl opreşti cumva, dar eşti legat, nu poţi decât să priveşti cu inima ta de departe tot peisajul ăsta macabru. Ai senzaţia că doar un porumbel ce e împiedicat să zboare te poate înţelege. Aşa începe frământarea, cauţi soluţii, te foloseşti de vorbe, gesticulezi, faci orice pentru a atrage atenţia şi a împiedica iubitul de la tăierea propriilor vene, însă nimic nu funcţionează şi lama se apropie. N-ai ce să faci, dar nu renunţi, urli pe dinăuntru sperând că o să te-audă, plângi, te vaiţi, te macini zi şi noapte, renunţi la somn, la masa, la orice, tot căutând să salvezi tu ceea ce pare de nesalvat. Aşa ajungi treptat un zombie, iar în curând nu mai poţi dormi deloc, arăţi de parcă ţi-ai injecta continuu direct în venă cafea pentru a rămâne treaz, nu dormi decât dacă leşini, iar visul din leşin e o agitaţie continuă, mii de voci îţi vorbesc despre dorinţele lor, despre părerile lor, despre gândurile lor, unele mai lin, altele mai aspre, toate vor ceva de la tine, ai devenit brusc salvatorul întregii lumi, când tu nici pe tine nu te mai poţi salva, toţi trag de tine, mii de mâini te sfâşie în bucăţelele dorinţelor lor, toţi aşteaptă de la tine ajutorul, sprijinul, toţi au nevoie de tine şi-ti cer diverse, liste întregi de cerinţe apar continuu, nu reuşeşti să spui STOP! Din visul astă ieşi cu un nou leşin. Cazi din leşin în leşin, din vis în vin, ca în cascade, ca într-o comă profundă şi în sfârşit ajungi pe fundul lacului şi de acolo ieşi curat şi liniştit într-o grădina, toate vocile au dispărut, eşti singur, te plimbi senin, nici gânduri nu mai sunt, totul pare bine, rămâne doar suferinţa aceea muta şi de neînţeles dar măcar e linişte. Încerci să-ţi aminteşti şi nu prea reuşeşti, plângi fără să ştii de ce, tot plângi şi-n plâns te pomeneşti cu El! Ei da, întâlnirea cu El e neaşteptată, îţi ia plânsul şi-l duce mai departe, de ce te smiorcăi tu, singur, lasă-L pe El să plângă cu tine, un val imens de linişte, simţurile amorţite îşi revin la viaţă, gândurile se îmbunează, nu mai eşti singur, acum vezi şi izbânda pentru cel iubit, când tu eşti bine şi-L ai pe Hristos lângă tine şi-L laşi pe El să ţi-l salveze nu mai există suferinţă. E numai mângâiere, şi certitudinea că poţi deveni vas ales de Dumnezeu spre mântuirea celui iubit. Aşa că, poate nu există de fapt nici o suferinţă reală din dragoste, doar o smiorcăială naivă a celor ce cred că ştiu ei mai bine ce e de mântuire pentru cel de lângă şi mai ales că pot ei prin ei înşişi şi atât să aducă vreo izbăvire! Nihil sine Deo!