miercuri, 25 august 2010

Flacăra şi pasul ei..


Un castel, atât de mare, cum nici un om nu poate depăşi cu imaginaţia-i săracă! În castel o pâlpâire, o rază ce părea să nu se hotărască dacă stă aprinsă sau se stinge pentru vecie. Aşa sunt toate făcliile, aţi observat? Dacă îţi apropii nasul cu atenţie, ai senzaţia că respiră, rând pe rând ba sunt aprinse, ba stinse, doar că mişcarea lor e atât de rapidă, încât e insesizabilă dacă nu le priveşti cu suficientă seriozitate şi atenţie. Iar dacă n-ai avea decât o clipă, un singur cadru fotografic, o micromilisecundă, n-ai şti dacă a fost vreodată stinsă sau dimpotrivă aprinsă, trebuie să ai mai multe în succesiune, ca să poţi pătrunde filmul aprinderii şi stingerii sale continue. Aşa, privind de departe castelul, zăreai pâlpâirea, şi parcă dibuiai cumva viaţa flăcării, dar ceea ce atrăgea şi mai tare era faptul că flacăra părea să se mărească la fiecare pas şi-atunci am căscat ochii mari să văd mai bine ce se întâmplă. Nu am putut însă vedea nimic, castelul era prea departe, îmi trebuia o lupă, un binoclu sau orice alt instrument care m-ar fi putut ajuta să văd mai aproape. Şi ce-am găsit în cameră? Ei bine, un ochean. Fusese al unor piraţi cu suflet bun şi rostul lui era anume să te poarte pe distanţe nebănuite cu toate simţurile, ducând tot trupul acolo unde ai privi prin el. Aşa se şi făcu, îndată ce-am apropiat ochiul meu de-al lui am simţit cum mă micşorez şi curând m-am trezit în ochean ca într-un tunel ce ducea chiar la geamul castelului în care fixasem celălalt capăt, aşa că am păşit, nu fără teamă, recunosc.
Acum, de acolo, de la geam, nu doar că vedeam, dar şi auzeam, însă recunosc că nu am putut pătrunde cu totul înţelesul faptelor la care deveneam martor nechemat.
- De ce?
- Taci, ţi-am spus!
- Termină!
- Ba tu!
- Lasă-mă!
- Fu!
- Vreau să trăiesc!
- Fu!
- Te rog!
- De ce insişti atât?
- Îţi arăt calea!
- Ce cale surioară, eşti nebună?
- Pe care trebuie să mergi!
- Tu? Mie? Fu!
- Da, eu, neghioaba de mine!
- N-ai cum, tu nu înţelegi? Fu!
- Ba tu nu înţelegi, am rostul meu!
- Bine drăguţă, am mai vorbit de o mie de ori, nu ştiu ce să-ţi mai fac ca să ţii gura aia închisă, tot suflu peste tine şi nimic. Fu!
- Atunci nu mai sufla! Lasă-mă să te conduc!

Deci asta se petrecea, cel ce ducea în mâna sa lumânarea o tot stingea, fu! Iar ea, prin ce minune, nu ştiu, se aprindea la loc! De-aici nu am mai înţeles nimic, nu că aş fi înţeles până acum mare lucru. Cum făcea ea de se-aprindea mai tare la loc după fiecare suflare a lui? De ce el nu vroia ca ea să ardă? Unde vroiau să ajungă împreună? E musai să-i urmărim pe mai departe ca să înţelegem.
- Scumpo, ascultă-mă bine, aş vrea să-ţi spun pentru ultima oară, eu n-am nevoie de tine, ştiu bine pe unde merg şi unde am de-ajuns, tu doar mă încurci!
- Cum să te încurc, când e atâta beznă şi eu doar luminez calea ce ţi-ai ales-o?
- Aha, ceva ceva tot ai priceput. Calea mi-am ales-o eu! Eu sunt cel care conduce, nu tu, e clar?
- Bine dragule, eu doar îţi aduc dovada că eşti pe drumul cel bun!
- Nu am nevoie, ştiu bine că merg pe unde trebuie! Fu!

Suflă din nou, dar ea încăpăţânată nu se lăsă, se-aprinse la loc, şi dă-i şi dă-i, tot felul de încercări ba de o parte ba de cealaltă. Şi dă-i şi suflă, şi dă-i şi-aprinde-te la loc, şi-o tot ţineau într-o ceartă. Cel ce ducea flacăra în palme era bătrân şi părea că nu vede tare bine, deşi privirea-i scânteia, era vie ca a unui copil, plină de pâlpăiri senine, puternice! Privindu-l te întrebai dacă flacăra ce-i licăreşte în privire e a lui sau e de vină doar focul ce-l ţinea cu grija în mâna sa. Şi n-o să mă credeţi, dar tot vă zic, purta iţari şi cămeşă cu brâu, şi era alb din cap până’n călcâile opincilor şi numai ochii zvăpaie într-o vâltoare de linişte. Iar ea, se vede, cândva o mândreţe de lumânare, aşezată cu grijă într-un suport mare de lut, încins la mijloc cu lăcrămioare, peste care îşi vărsa biata de ea, scumpele ei lăcrămioare din ceara curată, de la muncitoarea albină. Şi cum se scurse toată, puteai înţelege lesne că e şi ea bătrână de zile, că trupul nu mai este înalt şi zvelt ci mai curând curs şi din ce în ce mai scurt. Abia, abia, i se mai vedea trunchiul, între plânsele picături de ceara ce erau susţinute cu atâta greutate de bietele lăcrămioare. Şi tot într-o ceartă, se opriră când el rosti tare şi răspicat:

- Ajunge! Sunt aici, priveşte uşa şi lasă-mă să parcurg în linişte drumul până acolo, suntem ca şi trecuţi dincolo de ea, înţelege că mă descurc şi lasă-mă să merg fără să te aprinzi la loc.
- Da, accept, dar să înţelegi că n-am făcut asta din..
- Fu!

Şi liniştea parcă începu să crească odată cu bezna, ce se mărea fără lumânare, iar în necuprinsa linişte se auzeau din ce în ce mai grei paşii bătrânului, dar nu dură prea mult, curând se auzi zăvorul, cu un scârţâit cutremurător, şi după sunet dibuiai că moşneagul ajunse la uşă şi o deschise cu grijă, iar acum stătea în prag. O clipă doar şi rosti:
- Acum poţi să te aprinzi iubita mea!
Uimirea mea a fost atât de mare încât eram aproape gata să mă dau de gol! Dar am muţit pe loc văzând cu câtă grijă se reaprinde flacăra, mai mică decât până acum, abia pâlpâind, credeai că de acum orice suflare îi va fi moarte veşnică, orice mişcare fatală, dar ea săraca tot plângea şi ceara plânsă se tot strângea în jurul ei ca s-o îmbărbăteze. Micuţă şi plăpândă, strălucea mai frumos ca niciodată şi tăcea răbdătoare, ca o flacără nouă, curată, cu o lumina aprinsă de undeva din cer ca şi cea de Înviere. Nu mai ştiam ce să gândesc, aşteptam ca următorul pas să mi-l facă înţeles pe acesta şi nu se lăsă mult aşteptat, şi o să fie greu de crezut, dar lucrul se petrecu întocmai! Cum păşi bătrânul, totul străluci mai ceva ca într-o după-amiază de vara şi se umplu de viata, iar dincolo de uşă, era o gradină imensă în care se vedeau toate minunile pământului adunate cu migală pentru a desăvârşi lumea, iar moşneagul nostru se făcu un tânăr frumos ca soarele şi ţinea între braţele sale o fată frumoasă ca luna şi stelele la un loc. Şi pentru că n-am putut să rămân departe m-am tras şi eu piticeşte mai lângă uşă ca să ascult vorbele lui.
- Iubita mea, iată-ne în sfârşit ajunşi la capătul drumului ales de mine. Mă iartă, n-am vrut să te rănesc, dar calea era lunga şi n-ai fi rezistat aprinsă până la sfârşit, ceara ţi s-ar fi consumat.
- Dragostea mea, te înţeleg, dar nici eu nu puteam rămâne stinsă, te-ai fi pierdut pe cale fără de lumină, iar eu de dor m-aş fi topit şi-aş fi rămas stinsă pentru veşnicie.
- Am fost înţelepţiţi, cu multe răni am ajuns la capăt de drum, de aici putem petrece împreună..

Şi tare aş fi vrut să mai aud ce şi-au mai spus, dar din ochean am fost tras înapoi în lumea mea şi ei au rămas acolo, n-am văzut nici nunta, nici cum au trăit până la adânci bătrâneţi, dar poate încă îmbătrânim împreună, fiecare în lumea lui. Şi-aş încăleca pe-o sa, de-aş avea, şi-aş încăleca şi pe-o căpşună, dar asta n-a fost minciună!

Desen realizat de Sabina Sabbarese,
cu infinite multumiri!