miercuri, 1 septembrie 2010

Acesta este Raiul!

video1
video2
video3
video4
video5
video6




"...nimeni nu este singur pe lumea aceasta. Chiar si cel mai lipsit de soarta este demn de dragoste si atentie. Este numai nevoie sa amintesti mai des de necazul altora si sa suni mai tare si in clopote si in clopotei!...">

Tu cum credeai ca este?

Baloane

Au fost odată ca niciodată două baloane, unul extrem de vesel ce tot ţopăia spre cer pentru a vedea soarele mai bine, celalalt trist mergând mereu cu fruntea în pământ. Cel vesel striga către cel trist :
- Ridică-ţi fruntea şi priveşte în zare ! Nu ştii ce pierzi !
Balonul cel trist răspundea acru :
- Tu nu ştii ce-ai putea pierde tot ţopăind aşa!
Balonul cel vesel însă continua să se înalţe tot mai sus şi mai sus, revenea pe pământ doar ca să-l încurajeze pe cel trist să privească măcar spre linia orizontului însă acela rămânea să se târască la sol plin de spaimă.
- Nu te mai înălţa, striga speriat balonul cel trist, nu ştii ce te aşteaptă!!
- E înaltul cerului deschis pentru mine, tu-mi ceri să mă târăsc ca tine? Răspundea plin de fericire balonul cel vesel.
- Te vei sparge din cauza presiunii, striga în zadar cel mai trist dintre baloane, în loc de răspuns primi un zâmbet ca un pocnet de fericire, iar balonul ce vesel nu se mai întoarse la el. Balonul cel trist nu îndrăzni nici măcar acum să privească în sus pentru a şti ce se întâmplă, se târa mai departe spasmodic, şi în târârea lui simţi cum se acoperă de-o pulbere sclipicioasă şi veselă, fiecare colţ de stea avea un clinchet al lui ce-l cuprindea cu bucurie nespusă, dar el în loc să se lase cuprins şuieră de frică atât de puternic încât se dezumflă pe jumătate! De acum până la sfârşit nu mai e mult, deplasarea s-a încetinit şi mai tare fiind aşa dezumflat şi el la soare tot n-a privit, soarele însă, îl privea cu nespus interes! Şi-şi tot apropia razele calde spre a-i da brânci balonului cel trist, el însă tot pământul în privea. Razele soarelui îşi găsiră alinarea în pulberea ce vesela ce-l presărea pe ici pe acolo pe balonul cel trist, iar balonul nostru se dezumflă treptat de tot! Iar umbra de balon n-o privea nimeni, toţi trecătorii însă se trezeau fermecaţi de cioburile vesele ce străluceau pe el pe ici pe acolo, nimeni bănuind măcar că acelea sunt urmele lăsate de un alt balon, unul extrem de vesel!
În bucurie găseşti curajul de a trăi, iar curajul îţi dă tăria de a te bucura, căci se ştie, capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!

Cuţitul lui Pantelimon

“Purtătorule de chinuri, sfinte şi tămăduitorule Pantelimoane, roagă pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.”

Căţi oameni n-au cunoscut spitalul? Căţi n-au păşit niciodată în locul acela, rece, ca un iglu de gresie şi faianţă, unde se presupune că totul trebuie să fie curat, steril. Aşa e şi spitalul asta, ca oricare, e rece, dur, plin de tot felul de aparate ce ascund istorii mai noi sau mai vechi, şi unde parcă se mai aude plânsul suferinzilor de altădată şi în acelaş timp al celor ce vor urma. Azi pare linişte, toţi dorm, un singur om se plimbă pe coridor cu o carte în mână, nu de mult alertase întreg personalul cu inima sa prea zglobie, toţi se agitaseră ca să-l readucă la viaţa asta de aici. Avusese deja mai multe întrevederi cu păzitorul porţilor Raiului, ca şi în bancul acela, sună la uşă şi.. medicii îl chemau prin diverse manevre înapoi pe pământ, iar sfântul nu reuşea să deschidă porţile la timp pentru el. Tânărul acesta senin, parcă prea senin pentru o asemenea boală surprindea medicii în mijlocul nopţii, în alergătura lor spre alte cazuri la fel de dificile îl reîntâlneau acum liniştit, la numai câteva ore de când se întâlnise iar cu moartea. Se minunau cu toţii şi-l trimiteau la somn spunându-i că nu e de joacă acum cu inima lui prea sensibilă. El însă le replica senin că nu are somn şi vrea să termine de citit. Pentru că nu puteam dormi m-am apropiat curioasă să aflu care e cartea ce-l ţine treaz, dar până să întreb de carte m-am oprit asupra unui alt curios accesoriu, o cheie mare de tot de metal ce se vedea că e de la o uşă veche de lemn ca de la o cetate antică, aşa că prima mea replică a fost :
- Ohh, purtaţi Cheile Împărăţiei, trebuie să fiţi foarte fericit !!
- Eu am doar Cheile, tu ai în tine Împărăţia, deci eşti cu adevărat fericită, mi-a replicat, aşa că m-am aşezat alături să discutăm.

Stând lângă el am văzut şi cartea şi-am continuat :
- Basmele românilor, vă interesează deci..
- Foarte, mi-a răspuns.
- De unde o aveţi ?
- Am cumpărat-o, mă interesează foarte tare şi îmi cumpăr mereu ce apare din colecţie, pe asta spre exemplu am luat-o.. cred că de la librăria Junimea.
- Şi.. toate sunt despre fata furată de soare ?
- Aa, nuu ! Sunt altele.
- Aha, am înţeles.
- Şi ce faceţi aici ?
- Am nişte probleme cu motorul, se mai opreşte din când în când, aşa mă mai duc şi eu să văd Uşa Raiului.
- De acolo e cheia ?
- Aaa, nu, nu ! zâmbeste.
- Şi n-aveţi somn ?
- Văd că nici dumneavoastră ! De când sunteţi aici ?
- Păi, nu mai ştiu, am stat de mai multe ori.
- De câte ore n-aţi dormit ?
- Ore ?? Dar cine le-a mai numărat, aş putea să vă spun de câte zile, de vreo 4.
- Şi cum rezistaţi ?
- Bine, am început să beau cafea, am avut un scaun până de curând, mi l-au luat azi şi pe ăla, şi recunosc că pentru prima dată am vrut să blestem, să-i doresc femeii care mi l-a luat să doarmă şi ea ca mine, dacă se poate somnul veşnic. E o femeie foarte rea.
- Şi ce v-a oprit ?
- Ce as fi fost eu dacă făceam asta ? Nu eram tot ca ea de rea ?
- Ba da, cum de v-aţi dat seama.
- Aţi văzut vreodată filmul acela, Nemuritorii?
- Da, cu săbiile, ce-şi luau gâtul unii la alţii şi doar aşa mureau, nu?
- Da, în filmul ăla când unul lua gâtul la celalalt lua şi tot ce era râu în el. Aşa se spune şi de noi, că dacă omorâm pe cineva îi luăm păcatele. Dar sunt mai multe feluri de a ucide, nu-i aşa ?
- Poate, ia explicaţi-mi.
- Poţi ucide trupul unui om, dar mai rău e când ucizi sufletul.
- Ce e sufletul ?
- Ohh, ne adâncim în discuţii fără de sfârşit !
- E lungă noaptea.
- Da, şi dumneavoastră trebuie să vă odihniţi, v-o cere inima !
- Ei na, şi cartea ?
- Cartea mi-o daţi mie s-o citesc şi mâine v-o povestesc. Glumesc desigur, poate aştepta până mâine, cu siguranţă.

Un om şi-atât, cu părul negru de-ai fi crezut că ochii îi sunt la fel de negri. Apoi am aflat, fusese operat de 4 ori pe cord, încă avea probleme serioase şi o seninătate grozavă în faţa vieţii, căci moartea era clar că nu-l mai speria nicicum. A doua noapte am aflat povestea liniştii.

- Iar sunteţi treaz ?
- Şi dumneavoastra !
- Eu nu am unde să dorm, altminteri aş dormi dusă. Dar dumneavoastră de ce nu dormiţi?
- N-am somn, să irosesc atâta frumuseţe de noapte dormind.
- Şi cartea?
- Am terminat-o, aştept prietenii să îmi aducă alta.
- Când vă eliberaţi?
- Păi nu sunt liber?
- Nu ştiu, mă refer strict la spital acum.
- Face parte din mine.
- Câţi ani aveţi ? Păreţi tânăr.
- Merg spre o sută.
- Ha, ha, de ce până acolo ?
- Vreau eu să văd cum e acolo, apoi nu mă mai interesează, dar până la o suta clar!
- Şi toată suta vreţi s-o petreceţi aici ?
- Nu, o să plec când vor înţelege că nu au ce-mi face.
- Păi de ce sunteţi aici ?
- V-am spus deja, motorul, îmi mai face feste uneori. De mic de fapt.
- Şi când eraţi mic tot aşa senin priveaţi problema ?
- Ei da de unde ? Eram şi eu ca toţi copiii, până într-o zi când am primit un dar.
- Un dar ?
- Da.
- Se poate şti ce anume ?
- Sigur, am primit un bisturiu !
- Un cuţit ? Ce să faceţi cu el ?
- Eu nu fac nimic, el face toată treaba.
- Şi ce face el aşa grozav?
- Vorbeşte !
- Ei aş, cum aşa ?
- Uite aşa, asta e menirea lui, a fost al Sfântului Pantelimon, ai auzit de el ?
- Da, am fost foarte ataşată de el în perioada sarcinii, mi-era drag să-i văd icoana, aşa de tânăr şi plin de curaj, mă îmbărbăta şi pe mine.
- Deci îl cunoaşteţi!?
- Da, s-ar putea spune şi aşa.
- El mi-a dat mie cuţitul ăsta care vorbeşte.
- Şi ce vă spune cuţitul?
- Mi-a spus de fiecare dată că o să trec cu bine, că n-o să mă taie, doar o să mă gâdile un pic la inimioară şi-o s-o facă să râdă aşa tare că n-o să se mai oprească decât când trebuie.
- Şi, şi-a ţinut cuvântul ?
- Sigur, credeai că un cuţit de la Sfântul Pantelimon poate minţi ?
- Nu, cum să cred aşa ceva ?
- Ei bine, şi unde e acum cuţitul ?
- În sala de operaţii !
- Ce face acolo ?
- Ajută alt copil, la fel de speriat cum eram eu la prima intervenţie.
- Ajută şi părinţii copilului ?
- Dacă au urechi ca să-l audă, da.
- Am înţeles, tare as vrea să-l văd şi eu.
- O să-l vedeţi, dacă vă va fi necesar, altfel rămâne doar să credeţi.
- Aşa am să fac. Am să cred pentru alţi oameni care au nevoie de el. De ce credeţi că vi l-a dat dumneavoastră ? Sunteţi doctor ?
- Nu, l-am primit de copil, atunci nimeni nu vorbea cu mine, toţi îmi spuneau doar că e grav dacă nu mă operează, că o să dorm, dar nimeni nu-mi spunea ce o să păţesc cât o să dorm, toţi îmi garantau doar că mă voi trezi ca nou, dar nu puteam să adorm fără să ştiu, să înţeleg. Eram foarte speriat şi plângeam, vroiam să fiu ca toţi copiii, să mă joc afara, nu să stau în locul ăsta atât de grav şi de rece în care toţi oamenii sunt serioşi şi acri, unde totul e teamă. Aşa a venit Sfântul la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus : « de ăsta o să ai nevoie ».
- De unde ştiaţi că e Sfântul Pantelimon ?
- La început n-am ştiut, m-am speriat şi mai tare văzând cuţitul şi-am început să plâng. L-am recunoscut mai târziu în icoane şi mi-a spus şi cuţitul al cui este. Aşa m-am înseninat, când am auzit un cuţit vorbind, deşi copil, nu mi-a venit să cred, dar el m-a luat cu binişorul. Mi-a zis : « de ce plângi puişor ? ţi-e teama de mine ? eu n-am să-ţi fac nimic, uită-te bine la mine, sunt paşnic, şi nici nu pot face singur mare lucru, dar dacă mă ia un doctor în mână, mă gândesc la stăpânul meu şi devin pană în mâna medicului, nu tai aşa cum ai putea crede, eu gâdil inimi, le fac să râdă aşa tare, de nu se mai pot opri niciodată de atâta veselie. Nu vrei să te gâdil şi pe tine ? ». Am fost aşa de uimit, încât am dat din cap că da, cu ochii în lacrimi şi zâmbet pe buze. De atunci îl port cu mine, nu ştiu cum şi când se strecoară în mâna medicilor, dar ştiu că gâdilă inimi.
- Şi ine oamenii treji pe coridoarele spitalelor.
- Şi asta, spuse râzând. Şi am început să râdem amândoi până a ieşit o asistentă şi încruntată ne-a spus : » sssttt !! » , de-a răsunat mai tare ea decât râsul nostru nevinovat. Ne-am oprit brusc, apoi când capul s-a retras înapoi la ale lui am mai râs un pic, dar mai în şoaptă. Aşa am aflat despre cuţitul lui Pantelimon, cum gâdilă spre vindecare, cum inimile devin calde, moi, sensibile, curate, căci pana asta moale te face să-ţi doreşti să schimbi din tine tot ce-i rău, devii un alt om, unul senin. Aşa că tânărul ce îl poartă acum după el oriunde merge, şi-l pune cu grijă în mâna doctorilor despre care se spune că taie. Poate că doctorul taie ca să facă bine, dar cuţitul ăsta te face să devii alt om ! Şi-am cunoscut în timp mai mulţi oameni vindecaţi prin gâdilire, toţi azi au inimi noi şi curate, deşi nu tuturor li s-au operat inimile, dimpotrivă, unii au avut probleme cu ficatul, alţii cu splina, alţii cu tubul digestiv, alţii cu gâtul, alţii altfel de probleme şi bisturiul asta n-a trebuit nici măcar să fie folosit, dar a vorbit şi cuvintele lui mereu au schimbat inimi, au gâdilat atât de puternic, încât omul s-a schimbat din rădăcină şi-a devenit unul nou, uneori cu aceleaşi probleme de sănătate, dar depăşindu-le cu bucurie.

Şi mai ştiu un secret, se spune că în lume, mai sunt astfel de cuţite, ale doctorilor fără de arginţi, iar dintre toate ştiu precis de unul, al Sfântului Nectarie. Şi pentru că l-am văzut atunci ieşind din sala, l-am auzit şoptindu-mi : « va fi bine ! » sunt şi eu un om aproape nou. Tânărul s-a retras la somn îndată ce şi-a recuperat bisturiul înmânat lui din vremea copilăriei, zâmbindu-mi. Am rămas prieteni, îi pot spune să aducă acel cuţit oriunde e nevoie de el, puterea rugăciunii îl face să se plimbe în lume oriunde e chemat ! Amin.

Scrisă pentru Ina,
Cu drag.

Învaţă


Dumnezeu vine la înger şi-i înmânează sabia spunându-i: "Ai mare grija de ea, învaţă să o foloseşti! " Îngerul primi sabia şi în momentul acela în faţa lui apăru împieliţatul. "Frumoasă sabie ai! ", îi spuse îngerului. "Dar la ce-ţi foloseşte ţie? ". "De ce a primit-o unul ca tine care oricum n-are s-o folosească niciodată nici dacă ar şti cum s-o folosească". Văzând că îngerul nu îi răspunde, împieliţatul se înverşună şi începu să-i spună vorbe din ce în ce mai aspre. Îngerul rămase totuşi neclintit. Diavolul aruncă blesteme asupra îngerului, îi arse aripile dar acesta rămase nemişcat şi nu-i răspunse împieliţatului nicicum. Nimeni nu ştie câte chinuri a avut de suportat îngerul şi nici cum a reuşit să le facă faţă. . . Şi totuşi după multe încercări diavolul reuşi ceea ce-şi propuse. Îngerul ridică sabia şi-l lovi pe diavol drep în inimă. Surpinzător, nu? Şi diavolii au inimă! Da! Şi sabia îşi făcu şi ea datoria şi însufleţi inima diavolului care stigă "Mulţumesc! " şi se transformă pe loc în înger. Frumos ar fi să se termine aici povestea dar din păcate trebuie să spun şi că cel ce a folosit sabia s-a transformat pe loc în diavol. Atunci Dumnezeu apăru, lua sabia şi i-o înmână îngerului celui nou, apoi spuse"Ai mare grijă de ea, învaţă să o foloseşti! Învaţă! 2002

Pentru domnul C.C.,
cu drag.

pereche

pentru Ştefan şi întrebările lui,

Motto din amintiri: „Există locuri în inima omului care nu sunt încă şi în care intră durerea spre a le face să fie” (L. Bloy)

Spunea Eminescu: „Independenta este suma vietii noastre istorice”, coborand spre individ multi au spus ca omul este o suma de diverse lucruri, unii ca este suma persoanelor din viata lui, altii ca e suma experientelor lui de viata, altii a altor lucruri. Daca ne-am intoarce in timp mult si bine am spune ca omul e o bucata de lut modelata dupa un Chip si cu o Asemanare in care a batut Duhul cum a vrut. Daca omul se sarguia sa ramana asa azi n-avea nevoie de limite, de legi, de granite, dar nici de binecuvantari si taine, el insusi fiind o taina si o binecuvantare. Cica asa ne-a facut Dumnezeu, sfinti, iar lumea era intreaga buna si buna foarte si n-aveam nevoie de nici o lege din nici un fel de drept fie el civil, canonic, roman sau oricare altul, pentru ca n-aveam decat o lege: sa ramanem asa! Apoi in timp datorita greselilor noastre (sa credem ca doar Eva a gresit mi se pare o prostie, si eu sa fi fost in locul ei stiu precis ca as fi gresit, tu nu? Hai, serios?) legea s-a transformat intr-una noua, anume: sa revenim la ceea ce am fost! Si pentru ca omul singur nu poate, iar ajutor de la Dumnezeu s-a hotarat sa nu primeasca (doar cand si cand isi da seama ca altfel nu poate) si-a inventat lui singur reguli pe care sa le urmeze si sa revina la ceea ce a fost candva. Tot intesandu-si viata cu reguli, marcand cerul cu stele care sa-i spuna cum sa mearga pe strada mai drept ca sa ajunga fara accidente la destinatie, a inventat si o psihologie a alegerii celor dimprejur. Asa s-a nascut intrebarea: ce-ti place tie la X? Ce i-o fi placut lui Adam la Eva? Cum i-a dat-o, asa a luat-o, si-o mai fi pus intrebari? Apoi omul mai romantic a descoperit noi surse de visare la perechea ideala, legende. De aceea auzim frecvent povestea sferelor ce se unesc, povestea jumatatilor ce se imbina perfect, mitul androginului, frumoasa poveste a zburatorului, si fiindca unii mai pesimisti sau mai geniali si-au pus cumva si intrebarea inexistentei perechii s-a scris Luceafarul. Apoi pe baza acestor vise si visari s-au construit imperii, cum e cel Disney. Tin minte o faza care mi-a placut grozav in Ally McBeal, un moment in care prietena ei i-a propus sa dea in judecata Disney. Motivul? Destul de simplu, povestile astea ne induc ideea ca trebuie sa gasim in lume un om perfect, un om anume, un Fat Frumos, o Ileana Cosanzeana, trecand apoi de naturaletea copilariei, cautam un om care mai drept, care mai frumos, care mai inalt, care mai cu ochii verzi sau negri, iar viata sexuala, ohh aici e cel mai frumos! Toata lumea a auzit de nepotrivire, mai nou omul pentru om e un fel de unealta a placerilor, un fel de aparat pe care mai intai il testezi, iar daca descoperi la el vreo "hiba" il duci inapoi la magazin, doar are termen de garantie. Esti defect fratioare, n-o faci bine! Asa se zbate omul intre modernul sex de ocazie si visul de perfectiune. Si descopera pe rand golul interior de dupa una si dezamagirea de dupa cealalta. Acum o sa mi se tranteasca o fireasca intrebare: dar cum ar trebui atunci sa fie?

In primul rand trebuie, cuvantul asta coercitiv e nefast, nu trebuie, e si cu asta basta. Si e asa, cum spunea si Rebreanu: "iubirea nu este un targ, te iubesc pentru ca ma iubesti; este o certitudine, te iubesc pentru ca te iubesc." Ce poate cuprinde targul in el? Tot ce inseamna ideal, dorinta, cautare, perfectiunea imaginara, tot ce am putea cauta la un om pe care sa pretindem ca-l iubim mai apoi: sa ne iubeasca, sa ne semene, sa fie dupa un anumit tipar fizic, sa gandeasca la fel ca noi, sa viseze la fel ca noi, sau dimpotriva, cand avem nevoie de anumite motive ca sa spunem ca iubim pe cutarica inseamna ca iubim motivele si omul nici nu l-am vazut inca. Si ce poate insemna "te iubesc pentru ca te iubesc"? Asta sa descopere fiecare in inima lui. Fiecare om iubeste in primul rand pentru ca poate, pentru ca a fost inzestrat de Dumnezeu cu aceasta capacitate magica, pe cine si de ce e trist sa spunem, pentru ca de fapt s-ar cuveni sa iubim pe toata lumea si fara un motiv anume, iar fiecare dragoste a noastra sa devina o noua legatura cu Dumnezeu. Cati mai vorbim cu El de dragostea noastra? Cati multumim pentru ca iubim, si cati realizam ca de la El sunt toate acestea frumoase din inima noastra, trecand peste lumeasca mizerie care le inconjoara? Un silogism clasic pe care mi-l repet: daca Dumnezeu e infinit, si Dumnezeu e iubire, atunci iubirea e infinita, iar cand omul iubeste atinge infinitul de fapt, atunci implineste sfintenia care i-a fost data de zestre de Dumnezeu, altfel n-are nici o sansa. Nu cred ca dragostea e o stare anume, nu e liniste si nu e zbucium, nu e caldura si nu e pasiune, e toate si ceva peste. N-am spus de mult te iubesc, de foarte mult timp, dar daca as spune ar fi pentru ca eu sunt eu, iar tu esti tu, pentru ca pot si pentru ca urechea ta e deschisa cale catre inima ta care simte, pentru ca nu-mi esti nimic, dar te-am simtit pe rand si tata si frate si copil si sot si amant si duhovnic si au ramas in tine toate acestea si ceva peste ce inca imi e necunoscut dar stiu ca e si ca umple acel loc din inima mea care inca nu e dar pe care tu il faci sa fie. Si n-ar fi nici o declaratie si nici o marturisire, ar fi doar o realitate ce-ar fi frumos sa fie palpabila prin fapte, prin intelegere, iertare, daruire, atentie, sensibilitate, mangaiere.. prin trecerea peste nervul (a se citi aici: zbucium, incordare, tachinare, cearta, ura chiar) necesar oricarui balans spre infinit. De aceea imi repet, din intelepciunea copiilor: "oamenii care se iubesc nu pot sta suparati pentru ca vor sa fie mereu impreuna, asa ca iarta imediat pentru a putea fi alaturi de cei pe care ii iubesc".

Chiar si fara vise ramanem noi..

video

http://www.youtube.com/watch?v=7tJe8Oiiz4I

papier mache

Papier mâché (termen în limba franceză pentru Hârtie mestecată) este un material de construcţie constând din mai multe straturi de hârtie poroasă, preferabil de ziar, la care se adaugă uneori şi fâşii de material textil, pentru a le mări rezistenţa, asamblate prin lipire cu un adeziv umed, de tipul celui folosit la tapet. După uscarea adezivului, obiectul astfel construit se întăreşte şi îşi păstrează forma.

Papier mache este astăzi des folosit ca tehnică decorativă, făcându-se din hârtie diverse obiecte. În China, India şi Japonia pare să fi existat din totdeauna, în Europa în schimb a început să fie folosită tehnica în anul 1725 ca o alternativă mai ieftină pentru obiectele decorative din lemn sau piatră. Henry Clay din Birmingham, Anglia, patentase un proces pentru tratarea foi stratificate de hârtie cu ulei de in pentru a produce panouri rezistente la apă în 1772. Aceste foi au fost folosite pentru a construi panouri şi alte utilităţi structurale. Theodore Jennens a brevetat în 1874 un proces de tratare cu abur şi apăsând pe aceste foi stratificate în diferite forme, care a fost apoi utilizate pentru fabricarea tăvilor, spate scaun, şi panouri structurale. Acest lucru a pus bazele pentru fabricarea de mobilier şi alte obiecte mari din papier-mache, de obicei, stabilite pe o armatură de lemn sau de metal pentru o rezistenţă mai mare. Papier-mache au fost netezite şi lăcuite, sau terminate cu un finisaj coajă perlă. Această industrie a durat, prin secolul al 19-lea. Rusia pare să fi avut, de asemenea, o industrie înfloritoare în ornamentale-papier mache.
Papier-mache a fost utilizat pentru capete de păpuşă, încă din 1540, şi a continuat să fie utilizat la începutul secolului al 20-lea. Capetele erau turnate în două părţi dintr-un amestec de pastă de hârtie, lut, şi ipsos, apoi lipite împreună. Capul de atunci s-ar fi pictat şi lăcuit.

Un element comun făcute în anii 1800 în America a fost canoe de hârtie, cele mai celebre făcute de Ape & Sons din Troia, New York. Invenţia maşinii „continuu foaie de hârtie” permite coli de hârtie care urmează să fie făcute să aibă orice lungime, şi acest lucru a făcut un material ideal pentru a construi o cocă fără sudură barca de hârtie. A fost folosit semnificativ stretchier mai mult decât hârtia modernă, mai ales folosită umedă, acest lucru dând rezultate bune în fabricarea de bărci de hârtie. Un strat gros de hârtie umezită a fost plasat pe o cocă de mucegai şi însăilat în jos, la margini. Un strat de clei a fost adăugat, lasă să se usuce, şi în jos prin şlefuire. Straturi suplimentare de hârtie şi lipici ar putea fi adăugate pentru a atinge grosimea dorită şi pânză ar putea fi de asemenea adăugată, pentru a oferi concentraţie şi rigiditate. Produsul final a fost tuns, întărit cu benzi de lemn de la chila şi gunwales pentru a oferi rigiditate, şi waterproofed. Bărcile de curse de hârtie au fost extrem de competitive în timpul anilor 1800. Câteva exemple de bărci de hârtie au supravieţuit. Una dintre cele mai bune bărci de hârtie a fost cunoscuta canoe, "Maria Tereza,", utilizată de către Episcopul Nathaniel Holmes pentru a se deplasa de la New York la Florida, în 1874-1875. Poveşti despre călătoriile sale au fost publicate în cartea "Voyage of Canoe Cărţii."

Crearea de Papier-mache măşti este comună în rândul copiilor de la şcoala elementară şi a iubitorilor de ambarcaţiuni.

Panourile papier-mache au fost utilizate la sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900 pentru a produce domuri uşoare, utilizate în principal pentru observatoare. Cupole au fost construite peste un cadru de lemn sau de fier, precum şi primele cupole au fost făcute de către acelaşi producător care a făcut la început bărcile de hârtie, Waters & Sons. Cupole utilizate în observatoare a trebuit să uşoare în greutate, astfel încât acestea ar putea fi uşor rotit în poziţia de deschidere telescop în orice direcţie, şi destul de mare care ar putea acoperi telescoape mari Refractor în uz în momentul rotirii.

Cu materiale plastice moderne şi compozite diverse, preluarea rolurile decorative şi structurale rolul pe care papier-mache l-a jucat în trecut a fost depăşit, papier-mache a devenit mai mult de un produs comercial. Există excepţii, cum ar fi Micarta, un compozit modern de hârtie, şi a aplicaţiilor tradiţionale, cum ar fi Piñata. Acesta este încă folosit în cazurile în care uşurinţa de construcţie şi de low-cost-ul sunt importante, cum ar fi în arte şi meserii.

Papier-mache este frecvent utilizat pentru a mări, sculptura temporară. O structură de bază de lemn, metal şi sârmă este acoperit în papier-mache. O dată uscate, detaliile sunt adăugate. Papier-mache este apoi şlefuit şi pictat. Unele lucrări pot fi foarte mari şi cuprinde un număr de caractere, recuzită şi elemente de teatru toate organizate în jurul unei teme alese. Ele pot caza, de asemenea, mai multe zeci de persoane, inclusiv operatorii de mecanisme. Astfel de lucrări pot avea părţi mobile, cum ar fi caracteristicile faciale ale unui personaj sau membrele sale. Nu este neobişnuit pentru locale, arhitecturi profesionale, ingineri, pictori, sculptori şi ceramişti participă la proiectarea şi construirea acestor lucrări. Papier-mache, în timp ce pierde teren în faţa materialelor plastice moderne, dar a fost şi rămâne un mediu bun pentru a fi utilizat în teatru, atât pentru seturi şi elemente de costum, mai ales atunci când constrângerile bugetare exclude alternative mai scumpe. Carton sau plasă de sârmă pot fi folosite pentru a crea armătura.

Tehnica a fost prima folosită de maeştrii păpuşari pentru a-şi confecţiona păpuşile pentru teatru. Cred totuşi că iniţial în teatrul de păpuşi s-au folosit marionetele (construite din lemn sau fibre textile), recunosc că nu ştiu foarte clar şi că merită să mă informez mai atent, iar dacă deţine cineva informaţii, vă rog să postaţi.