vineri, 1 octombrie 2010

Clopotul



Motto: Să găseşti pe cel care te face să vibrezi, să te bucuri cutremurat până la ultima fibră, să cânţi împreună şi cântecul să ajungă până la ultimul cer! Căci şi-n deşertul deşertăciunilor există o oază!

Undeva departe, sau dacă vreţi voi poate chiar foarte aproape, într-o mănăstire vieţuia tăcut un clopot. Fiecare mănăstire are clopot care anunţă diverse, dar cel mai adesea Sfânta Liturghie. De fapt, oriunde s-ar afla, clopotul mereu anunţă ceva, acesta, spre bucuria, sau mai bine zis mândria lui, anunţa pe oameni că a sosit clipa în care să fie conştienţi de întâlnirea lor cu Dumnezeu. Fiindcă în vremurile de prigoană s-a inventat clopotul de lemn, numit de noi şi toacă, e bine să spun că acesta era un clopot clasic, de alamă. Un clopot mare cu o limbă groasă ce se mişca alene, exteriorul neted încins cu însemne chirilice desemnând înţelepciunea, curajul, cultura şi însemne latine reprezentând ambiţia, pasiunea, arderea continuă, iar între ele înflorituri dintr-o civilizaţie străveche pe care mulţi astăzi n-o mai recunosc fiind atât de veche, însă pe clopot destul de vie pentru a fi văzute cu uşurinţă. În funcţie de cine îl privea era un clopot oarecare sau unul foarte special, rezona cu fiecare după adâncul lui.
Clopotul nostru era însă tare mândru, fără să ştie de ce. Avea o limba pe care unii o vedeau prea ascuţită, alţii dimpotrivă mută! Şi nu ştiai ce să spui despre el, că prea tăcea, că prea bătea, amândouă la fel de adevărate! Aşa se făcu de se plimba limba clopotului prin gura lui şi se tot lăuda sieşi :
- Fără de mine n-ai fi nimic, alamă inutilă ! N-ai suna!!
Gura clopotului nu se lăsa mai prejos:
- Tu n-ai fi nimic fără mine ! Eu şi pentru decor şi tot aş fi ceva !
Aşa-şi spuneau toată ziulica aceştia doi, pe care dacă i-ai fi văzut ai fi spus că sunt făcuţi unul pentru celălalt pentru întreaga veşnicie. Însă, într-o zi, o ploaie ceva mai aparte căzu peste alamă, neatingând desigur limba n-o afectă, însă gura clopotului fu spălată atât de bine încât alama crăpă şi lăsă să iasă la iveală un nou clopot, o alta gură, aceeaşi limbă însă. Acum, s-ar putea spune că e acelaşi clopot şi totuşi altul. Gura de cupru şi limba de alamă. Ca la orice început, limba fu surprinsă, însă.. în timp.. îşi recăpătă vechile obiceiuri şi se lua la harţă cu gura-i de cupru! Ea însă, conştientă de calităţile sale îi răspunse provocărilor la fel de mândră!
- Cuprul este un metal cu mult mai preţios! Oricine ar putea oricând să mă preschimbe în ceva mai valoros!!
Şi ploaia căzu iar, povestea iar se repetă, limba rămase la fel, iar gura.. gura de astă dată se făcu argint răsunător. Şi ca nu cumva să fie luată la fel la împrejur făcu ea repede paşii, se clătină puternic până se ridică aproape deschisă spre soare şi-i spuse repede limbii:
- Am să te las cu ochii în soare! Şi-aşa şi făcu, ploaia nu ţinu cont de soare, căzu din nou, de astă dată lăsă în loc o gură senină de aur, iar limba, limba tot alamă. Şi aurul se făcu aproape o oglindă de strălucire pentru limba de alamă! Văzându-se în ea, limba îşi spune:
- Aceasta sunt!
- Aceasta te fac eu să te vezi în ochii mei, răspunse gura blândă. Pentru prima dată, limba tăcu uimită, apoi gândi că aurul e şi mai preţios decât cuprul şi mai vrut decât argintul şi sigur.. ploaia.. Nici nu termină de gândit, că şi apăru şi-n urma ei lăsă cristal!
În faţa cristalului nu ştiu ce să mai spună! Vedea în el luciri rubinice, safirice, toate culorile preţioase se jucau în gura de cristal ca un curcubeu imens şi limba se lăsă pentru prima dată cuprinsă de căldură, ceva o prinse atât de puternic de dinăuntru, ca nicicând, dar nu ca o gheară aşa cum credea, ci mai curând o mângâiere atât de blândă şi senină că ar fi vrut să se facă una cu tot cristalul, să-l facă să vibreze! Da, asta vroia! Să-l facă să vibreze!! Şi-atunci începu cu putere să se legene, să se agite în stânga şi dreapta ca să-şi facă vânt până la pereţii gurii pentru a o face să cânte! Tot creştea viteza şi bucuria era proporţională cu visul de-a atinge gura, şi când se apropie atât de tare încât provocă o scânteie de vibraţie îşi de-te seama! Dacă spărgea cristalul? Atunci elanul îi pieri.. Mai bine priveşte aşa…de departe… privindu-l, de-ar trăi mult şi bine privindu-l, se gândea în sinea lor. Sinele n-a fost niciodată a două fiinţe, deci sinea lor era şi-a gurii şi-a limbii, împreună un clopot! Şi ploaia căzu pentru ultima dată, iar clopotul întreg se făcu de această dată cu limba şi gura de lut străvechi, iar scrierile lui s-au făcut imagini de lumină, înhorire de sfinţi! Azi, pentru veşnicie, limba şi
gura erau un clopot!!


Pentru Cătălin, să-i dea Dumnezeu ploaia cea bună!





Imagine preluata de pe www.picof.net