duminică, 27 noiembrie 2011

Măturător de praf de stele

Când eram copilă adormeam mereu cu un vis în minte. Mă vedeam dansând într-un templu de sticlă asezat între stele. Mi-am dorit mai târziu să mă căsătoresc într-un planetariu luminat doar de stelele false de pe tavan şi de câteva lumânări pe podea. Apoi măcar într-o biserică cu stele pe tavan... Azi închid ochii şi mă văd în templul de la început, aşezat pe calea lactee, măturând praful de stele care ne face să visăm, să visăm şi să zburăm. E o meserie frumoasă asta de măturător de praf de stele, e ca şi cum aş aduna toată speranţa din cutia Padorei şi-aş putea s-o dăruiesc în pulberi strălucitoare tuturor pământenilor. Mi-am dat seama că în visul meu nu este nici un prinţ. Singură, măturătoarea, nu mai are nevoie de altceva, decât de mătura ei ca să danseze între stele.

vineri, 18 noiembrie 2011

despre vise

Mă pun deseori într-un imens ridicol. Îmi spun că nu cred în vise, dar de obicei le analizez, ca şi cum mi-ar putea spune ceva despre mine. De fapt, chiar îmi spun, dar asta e, despre mine, nu despre alţii. Ce-aş mai putea spune despre visele cu ochii deschişi, mai rău, despre sinistra putere a imaginaţiei mele care mă face mereu să zâmbesc tâmp pe stradă, fiind cuprinsă de gândul unei regăsiri imposibile. Visele de noaptea sunt foarte tari. Şi scriu tocmai pentru a-l mărturisi pe ultimul care a fost absolut genial, dar până la el, trebuie să spun că de curând am visat continuu două persoane, pentru o perioadă, iar visele erau toate de rău.
Sigur, cele două persoane sunt probabil bine sănătoase, doar eu m-am făcut de râs, gândind că, visele mele repetate, pot să-mi spună adevărata lor stare de spirit. În fine. Revenind la visul de aseară, ei bine, toată noaptea am visat un spectacol cu Tudor Chirilă! N-am mai analizat raţionamentul pentru care am visat, pur şi simplu m-am bucurat deplin de faptul că în sfârşit mă aflam într-o sală de spectacol. Mi-e dor de teatru. Oricum. De data asta n-aş putea cădea în ridicol pentru că, desigur, nu am numărul de telefon al lui Chirilă ca să-l sun şi să-l întreb dacă se simte ok. Şi, dacă l-aş avea, cred că l-aş mai invita în visele mele, măcar aşa să ajung şi eu pe la teatru. Mda.
Aaa şi PeSe: iarna asta

never

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Şi Moartea se naşte..

Decorul se schimbase, ajunseră în sala mică a teatrului, iar acolo totul era pregătit pentru „Micul Prinţ”. Scena, pe care urmau să joace păpuşile cu sfori, înfăţişa deşertul, cu munţii de pulbere struniţi de puterea lunii. Au ajuns acolo ţinându-se de mână, într-un zâmbet comun. Simţindu-i mâna, se întoarse spre ea şi după ce o strânse şi mai tare îi dădu brusc drumul, consternat. Întreg chipul i se crispă şi se uita la ea mut. Ea observă rapid schimbarea lui, se roti cu totul spre el şi-i spuse:


- Ce s-a întâmplat?

- Eşti copil! spuse el adunându-şi cu greu sunetele pentru a le putea emite sub forma cuvintelor.

- Da, răspuse păstrându-şi zâmbetul. Decorul m-a liniştit şi purtat cu gândul la vremea copilăriei. Mereu iau forma gândurilor mele. Şi tu la fel pentru mine. Eşti şi tu copil, de fapt.. ai fost, pentru o clipă, înainte să te sperii de mine. Zâmbea mai departe spunând totul cu seninătate.

- Dar cum? nu-şi putea reveni, totul era şocant.

- Hai, acum eşti adult, spuse râzând cu poftă păstrând aliura de copil.

- Da. Dar tu.. tu.. vocea i se pierdea din nou, căuta cu privirea împejur, ceva ce să-l poată ajuta să iasă din dilema asta. O oglindă ar fi fost ideală.

- Uită-te, spuse ea scoţând din geanta de umăr o oglindă mică. Eşti mare! continuă cu râsul ei zglobiu, sincer, copilăresc.

- Da..

- Te-ai mai liniştit? întrebă curioasă. Sigur, te-ai mai liniştit.

- Cum faci asta? întrebă pentru a confirma că s-a mai liniştit.
- Eu nu fac nimic, tu faci totul. Eu sunt aceeaşi în orice situaţie, în oricare context, tu însă mă percepi diferit în funcţie de mai multe. Planul tău mă schimbă.

- Adică e doar în mintea mea?

- Nu chiar, de fapt percepţia ta are efect de contaminare asupra mea?

- Nu înţeleg, ce vrei să spui cu asta?

- E foarte simplu, te simt şi mă schimb în funcţie de stările tale, empatizez de fapt, altfel nu m-aş schimba.

- Dar empatia vine din lucruri comune. Apropo, începi să creşti.

- Ştiu. Vezi tu, în spaţiul ăsta, am redevenit copii, inima noastră s-a încălzit la vederea scenei. Şarpele este inert aici, adultul din noi nu se mai teme de el, suntem în planul copilăriei, în care moartea apare ca un prieten drag, care îl poate duce înapoi în lumea lui, lumea fericirii lui.

- Da, e adevărat, văd luna asta agăţată deasupra deşertului de carton, zidul şi şarpele care nu se mişcă şi mă simt bine, un val de căldură, aduce, scena asta, cu ea.

- Zâmbeşti. Lasă valul ăsta să te cuprindă, uită-te din nou acum. Îi indică cu seninătate oglinda, printr-o mişcare uşoara a capului, ca şi cum zâmbetul ei devenea semnul aferent indicării.

Se uită în oglindă, se revăzu copil pentru o clipă. Nu-i venea să creadă. Pentru o fracţiune de secundă se regăsi pe sine copil, dar nu ştiu să păstreze clipa, uimirea lui o izgoni. Barba deasă îi reapăru, chipul i se modifică rapid, ridurile de expresie i se conturară imediat într-o adâncitură ce părea ireversibilă. Chipul i se mări, trăsăturile crescură. Maturizare, aşa s-ar numi. Totul se schimbă, redevenea el cel din prezent, cel ce se cunoştea pe sine ca adultul ostenit de viaţă, cu gândurile tocite de grijile zilei, cu inima bătătorită de pretinse iubiri, cu realitatea vraişte, dar aparent liniştită şi corect rănduită după regulile lumii adulţilor. „Ce obositor este să fii adult, cum am îmbătrănit..” îşi spuse privind oglinda.

- Tu cum? Cum ai rămas la fel? Eşti la fel.

- Ba nu, nu sunt. Şi eu am crescut, tocmai ai spus asta. Amândoi păstrăm trăsăturile copilului în noi. Inima noastră la fel.

- Dar în tine, adultă, se întrezăreşte limpede chipul tău de copil.

- Pentru că abia l-ai văzut. La fel poţi spune şi despre tine. Uită-te din nou în oglindă!

- Nu regăsesc nimic din copilul ce am fost, absolut nimic. Am fost un copil atât de frumos, amestec perfect de mama şi tata, cred că asta era frumos, că eram din mama şi tata.. Am fost un copil tare frumos.. rosti cu nostalgie, cu dor.

- Uită-te atent, îi şopti la ureche, aşezându-l uşor pe un scaun, apoi se mută în spatele lui, aşezându-se şi ea pe un altul din rândul următor. Priveşte-te, continuă să-i spună uşor. Lasă-ţi mintea cuprinsă de atmosferă. Gândeşte-te la şarpe copilaş. Întreabă-l unde te-a dus? De ce nu ai ajuns înapoi pe planeta ta? De ce-ai crescut prinţişorule?

La fiecare întrebare, simţea că pică într-o vrajă. Fiecare cuvânt curgea ca o picătură de anestezic ce-i adormea simţurile, pleca într-un somn odihnitor. Simţea că stă drept, iar bolţile din tălpile picioarelor devin din ce în ce mai uşor de conştientizat, iar conştient de ele renunţa la pantofii care îi strângeau picioarele, iar el părea să se mişte uşor, circular, ca jucăria aceea din copilărie, pe care oricât ai încerca să o dărâmi se ridică la loc în picioare şi te face să-i spui râzând ştrengăreşte „hopa, Mitică!”. Se vedea ca un plutaş ce se coboară pe râul cuvintelor ei spre valea copilăriei, totul devenea senin şi calm, parcurgea traseul uşor, trecând printr-un luminiş verde crud, primăvăratic, vâzând apoi apusul de soare şi trezindu-se admirând steluţele de pe bolta teatrului de copii, cum numea el teatrul de păpuşi. Le vedea limpede acolo, pe tavan, şi totuşi le simţea undeva în aer liber, percepţia îi juca feste, nu mai ştia sigur unde se află, vedea una şi simţea alta. „Puterea visului” îşi spuse, „sunt încă în teatru, dar visez, visez că sunt copil, cu ea lângă mine, undeva sub bolta asta senină. Ce real e visul acum pentru mine. E lângă mine ea, ce bine o simt, e lângă mine. Of, copilă nebună, să nu pleci. Să nu pleci niciodată!”

- Te vezi? rupse ea vraja.

- Sunt bătrân.

- Da, dar te vezi?

- Sunt copil.

- Da, eşti şi una şi alta. Nu e frumos?

- Ba da, nu mai pare aşa uimitor.

- Nu te mai sperie, de aceea, bătrânule, şi tu te vei împrieteni cu şarpele, nu-ţi va fi frică de el. Ştii de ce?

- Aş vrea să-mi spui tu. Tu să-mi vorbeşti mereu! Să taci doar când îţi astup eu gura în sărutare. Se răsuci apoi rapid spre ea şi o văzu toată roşie la faţă. I se îmbujorară până şi buzele, şi îşi plecă genele ca şi cum nişte lacrimi nevăzute le-ar fi îngreunat şi le-ar fi tras în jos ruşinate.

- Te-am prins! spuse cu bucurie.

- Adică? rosti scăzut, cu sfială.

- Ai spus că doar percepţia mea te schimbă, dar nu e adevărat! Emoţiile tale te schimbă. Eşti adult acum, se întrevede încă în tine chipul de copilă, îl pot intui pe cel de bătrână, dar gândul la sărutul meu te-a făcut adultă, pregătită ca să-l primeşti!

- Vorbeşti prostii, spuse nervos, ca hoţul prins.

- Nu, nu, nu, continua el plin de viaţă, schimbând scaunul, venind lângă ea pe acelaşi rând, ocupând scaunul de alături. Eşti o mică mincinoasă, spunea arătând spre ea cu degetul în timp ce râdea uşor sarcastic. Nu te întoarce, uită-te la mine! Hai, fii curajoasă! Ce faci acum? Te dai lovită?

- Nu mă dau lovită. Te joci cu mine şi nu-mi place, răspunse serioasă.

- Mă joc? Păi tu ai vrut să fim copii! Nu asta fac copii? Se joacă! Ha, ha, ce-mi place. Îşi sterse faţa de nişte broboade imaginare, şi-şi luă avânt pentru a continua discuţia. Hai, spune-mi, cum ai făcut?

- Cum am făcut, ce?

- Cum şi de ce, te-ai transformat în copil când am intrat în sala asta?

- Tocmai ţi-am spus, răspunse punându-şi mâinile în sân, a nemulţumire.

- Ha, faci moaca aia de copil care pune bot când e prins după ce a făcut o trăsnaie.

- Uite ce e, am vrut să-ţi arăt că poţi şi tu, atâta tot!

- Ce pot şi eu?

- Nu fă pe prostul, nu-mi place!

- Nu fac, dar nu înţeleg.

- E simplu. Timpul nu e curgere, e statornicie! Clipa e aceeaşi, veşnic. Noi o parcurgem dându-i mereu altă însemnătate. Timpul stă! Noi alergăm ca neghiobii prin el! aproape striga nervos. Când totuşi vrem să ne întoarcem înapoi, apelăm la amintiri. Spuse totul cu maximă seriozitate, exact aşa cum fac copiii, când spun ceva iar adulţii nu îi înţeleg. I se simţea aceeaşi zbatere interioară, dată de neînţelegerea ce apare din sentimentul de incapacitate de a se exprima în modalităţi accesibile adulţilor, dar străine lor, copiilor.

- Ce legătură au toate astea?

- Of, nu vreau să cred că nu poţi înţelege, spuse dezarmată şi începu să plângă.

- Hei, hei, ia-o uşurel, de ce plângi? o prinse de umeri şi o strânse înspre pieptul ei. Întotdeauna îmbrăţisările i se păreau că au miros, dar ale lui erau cele mai plăcute, o linişteau.

- Ştii pentru a câta oară mă îmbrăţişezi acum?

- Cred că pentru prima, brusc de îmbujoră şi el.

- Nu, este a infinita îmbrăţişare.

- Ce vrei să spui?

- Noi am trăit deja împreună.

- Ştiu că te ştiu dintotdeuna. Ştiu că deja am făcut dragoste. Ştiu cum va fi.

- Şi totuşi, se poate strica totul. De asta îţi dai seama?

- Nu se va strica nimic. Între noi nu se poate strica nimic, orice am face, vom rămâne noi. Rosti totul cu seninătatea omului liniştit, împăcat cu soarta lui.

- Nu şi dacă tu nu vei înţelege că în oglindă eşti cine vrei să fii.

- Explică-mi, cum faci?

- Le ştii pe toate, le înţelegi pe toate şi totuşi nu pricepi nimic! Eşti un prost!

- Da! Iată atitudinea înţeleptei!! răspunse ironic.

- Şarpele.

- Ce e cu el?

- El e salvarea! sări ca arsă şi se duse spre scena mică, apucă păpuşa şi o ridică.

- Ce vrei să spui zăludo?

- Şarpele e mijlocul de transport.

- Doamne, linişteşte-te! Eşti prea agitată, nu înţeleg nimic din ceea ce spui. Opreşte-te!

- Nu înţelegi? Asta e! Toate astea vor fi reconştientizate, imediat ce vom muri vom înţelege totul şi vom fi împreună. Trebuie să găsim un şarpe! devenea din ce în ce mai agitată şi mai pierdută, privirea îi pătrundea spaţiul dincolo de ceea ce percepţia îi prezenta. Căuta ceva, nu ştia ce, dar înţelegea la ce îi va folosi.

- Linişteşte-te te rog, nu înţeleg ce vrei să faci, mă sperii. Şarpele reprezintă moartea, tu sigur înţelegi asta. Eu nu vreau să mor, spuse cu disperare. Eu vreau să trăim aici împreună!

- Tu nu înţelegi, nu? începu să plângă amarnic, dureros. Tu chiar nu înţelegi! Tu ai să uiţi! Tu mereu uiţi! Mereu mă uiţi! Mă părăseşti! Apoi te plângi că eşti părăsit!

- Nu înţeleg, nu înţeleg nimic! Ce se întâmplă, unde e copila alături de care am intrat aici, unde e femeia de care m-am îndrăgostit? Ce e cu tine, ce se întâmplă, unde eşti!? striga disperat.

- Caută şi taci! îi spuse pe un ton poruncitor.

- Ce să caut? rosti dezarmat de orice raţiune a celor ce se petreceau.

- Un şarpe! Un şarpe! Nu înţelegi? Caută un şarpe, el va rezolva totul! se răsti cu putere, căutând mai departe.

- Opreşte-te, te rog! căzu din picioare ca şi cum cineva i le-ar fi tăiat, brusc se simţea distrus, ca trezit cu forţa dintr-un vis frumos pe care îl vroia nesfârşit, totul devenea brutal, nu reuşea să se reîntoarcă în somn la ceea ce râvnea cu toată inima. O vedea agitându-se, căutând cu disperare ceva ce lui îi era străin, simţea că nu e bine, nu ştia cum s-o oprească, prevedea un sfârşit extrem de dureros şi nu înţelegea cum ar putea să-l modifice.

- Oglinda! Da! Oglinda e şarpele nostru! se reîntoarce în fugă spre el, găseşte oglinda în mâinile lui, o ia şi i-o arată. Asta e! Asta e şarpele! o izbi de podea, reuşi să îi distugă forma perfect rotundă, acum era cioburi. Gata! ţinând o bucată din oglindă între primele degete de la mână, se folosea de celelalte două pentru a trage în sus mâneca bluzei.

- Ce faci!? strigă disperat. Faţa i se crispă cu totul, groaza îi mătură ultimele semne de nădejde de pe chip. Îi prinse mâna de la încheietură. Totul devenise întunecos, sala părea să poarte în ea un întuneric maro, pământiu, parcă şi luna de pe scenă era brusc neagră, iar deşertul deveni stâncă. Devenea adultul îmbătrânit timpuriu, îndurerat, cu trăsăturile chinuite de întrebările fără răspunsuri, de toate neînţelegerile, răvăşit, lăcrimând. N-am să te las să faci asta, îi spune strângând din dinţi. Acum, tu nu înţelegi! îi luă ciobul şi i-l aruncă departe.

- De ce faci asta? Vreau să mor. De ce nu mă laşi să mor? vocea i se stingea.

- Eşti nebună! De ce să mori? Nu, nu e las!

- De-ai şti cât am încercat. Cât mi-am dorit să mă iubeşti. Nimic din tot ceea ce fac, din tot ceea ce sunt nu te mulţumeşte. Totul e zadarnic cu tine. Am încercat mereu să te ajung din urmă, tu tot înaintea-mi eşti. Se aşezase în braţele lui ca un copil, strângându-se în poziţia fătului, lipindu-se cu tot trupul de el. Iar el o ţinea aproape, plângând mut, fără lacrimi. Nu îndrăznea să spună cu voce tare, se temea de reacţiile ei aşa că-şi înghiţea cuvintele: „te iubesc de la prima vedere, de la primul miros, primul cuvânt şi primul gest, de când te-am zărit în uşa teatrului şi m-ai luat puternic la întrebări, de la primul salut dintre noi, de la prima energie perceptibilă dintre inimile noastre vibrânde, de-atunci de voi iubi, din clipa ce-a trecut şi încă nu a fost, dintotdeauna şi de niciodată.”

- Ţară, ţară, vrem ostaşi! sări în picioare iarăşi copilul din ea.

- Pe cine? întrebă adultul, îmbătrânit prematur, cu inima bătătorită de suferinţă.

- Pe tine! Pe tine! strigă râzând. Haide moşnege, ridică-te! deschise braţele şi stând în picioare în faţa lui continuă să strige. Eu sunt zidul! Hai, ostaşule, rupe-mă, treci prin mine! Cucereşte-mă! Eu sunt zidul! râdea aproape isteric, formele râsului schimbându-i-se nebuneşte.

- Eşti un copil, răspunse el trist.

- Nu, nu sunt! Ţi-am spus eu că ai să uiţi.

- Demon nu pari să fii, înger oare?

- Prostii! Te prosteşti, nu-mi place!

- Dar ce-ţi place ţie? strigă ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire. Ce-ţi place? Ce-ţi place ţie la mine? Ce sunt eu pentru tine? De ce mă ţii aici!? întrebă totul cu repeziciune, ridicându-se în picioare.

- Te ţin? mirată. Dar eşti liber să pleci oricând. cu seninătate. Eu doar ţi-am arătat teatrul meu. Du-te. aproape nervoasă.

- Nu-nu-nu-nu-nu, spuse râzând printre dinţi, nu plec de aici singur. Tu vii cu mine! o prinse de mână şi începu să o tragă spre uşă.

- Stai, ce faci? Nu pot ieşi. Ce vrei să faci?

- E suficient. se opri şi se uită la ea. Înţelege, eu am viaţă! deschise uşa şi ieşi trântind-o după el, uşa se deschise totuşi imediat la loc şi rămase aşa.

- Eu nu.. după amintire nu mai există viaţă.

joi, 29 septembrie 2011

femeia de care m-aş îndrăgosti.

Am primit textul ăsta de la o prietenă: http://mihaelafilip.wordpress.com/2011/03/05/c...


M-a stârnit. Mi-am amintit că am vrut să scriu un text, despre cum m-aş îndrăgosti dacă aş fi bărbat. Deşi, cred că şi ca femeie, m-aş putea cu uşurinţă îndrăgosti de o altă femeie, la nivelul fascinaţie, în sensul că aş trăi îndrăgostirea în sine, nu dorinţa de a avea o relaţie sau cine ştie ce altceva ce poate trece prin mintea unora. Deci ar putea fi corect să spun, cum şi de ce m-aş îndrăgosti de o femeie.

Văzusem la momentul în care vroiam să scriu textul o măicuţă pe stradă. Atât de frumoasă! Dar atât de frumoasă, încât n-am rezistat şi am exclamat în sinea mea "de aşa o femeie m-aş îndrăgosti dacă aş fi bărbat". Apoi mi-am adâncit gândul, dacă tot mi-a plăcut ideea. Şi continuam gândind la cât de frumoase sunt unele maici, asta ca să nu spun că toate. Cum îşi păstrează frumuseţea şi prospeţimea chipului, acea naivitate şi dulceaţă de copil, candoarea maternă, eleganţa feminină. Mă întrebam, cum de se poate să întorci totuşi capul după o femeie care nu poartă tocuri şi nu-şi mişcă şoldurile, ca să nu spun de-a dreptul curu, cum ar spune unii, o femeie care nu are nimic cochet în ea, care nu te poate atrage cu formele ei sau dezgolirea ei, care nu e perfect machiată şi-şi ascunde pasul legănat şi unuirea feminină dub hainele ponosite, negre. Aşa o femeie aş iubi eu nebuneşte, una pe care s-o pot dibui, s-o pot ghici şi gusta de departe, una pe care s-o pot privi fără să-şi dea seama, dar nu din prea plinătatea de sine, ci din asumarea vieţii până la mersul pe stradă, care îi aparţine. M-aş îndrăgosti de femeia care uitându-se într-o vitrină nu se caută pe sine oglindită pentru a vedea dacă emană frumuseţe, ci un produs anume. M-aş îndrăgosti de femeia căreia îi este jenă să se descalţe, nu mai spun să se dezbrace în faţa mea, aş adora pur şi simplu pudoarea femeii. M-aş îndrăgosti de femeia care se unuieşte natural, fără să-şi forţeze mersul pe tocuri în mod ridicol stând ori prea strâmbă ori prea băţ. M-aş îndrăgosti de femeia veselă!! Da, categoric! M-aş îndrăgosti de femeia-copil, cea alături de care pot să râd şi să glumesc, de femeia neserioasă în sensul de femeie în faţa căreia îmi pot permite să spun orice fără să o văd încruntându-se iremediabil. M-aş îndrăgosti de femeia care ştie să se uite urât doar aşa cum o fac copiii. Cred că o spun din nou, m-aş îndrăgosti de femeia-copil. Aceea femeie care are forţă să rămână senină, care rămâne deschisă, care nu dramatizează din orice, femeia care munceşte fără să cârtească şi să spună că totul este o corvoadă. M-aş îndrăgosti de femeia inteligentă, care poate purta o discuţie la orice nivel, femeia care acceptă când nu ştie şi se arată deschisă să afle. E simplu, m-aş îndrăgosti de femeia care ar emana continuu lumină, în orice situaţie s-ar afla.

Încă o mai caut în mine. Prima femeie de care să mă îndrăgostesc nebuneşte, aş vrea să fiu eu.





--------------------------------------------------------------------------------

joi, 22 septembrie 2011

glonţul monetar

Îţi pun pistolul la tâmplă şi-ţi spun în şoaptă rânjind:


- Stt, taci şi fă cum îţi spun!

Oricum ai fi tăcut, nu poţi rămâne decât mut în faţa la aşa ceva. Te ameninţă făţiş cu gloanţele lor monetare, laşi capul în jos ruşinat, nu poţi face nimic, gargara nu-ţi foloseşte, depinzi de nenorocitul ăla de ban. Îi eşti sclav. Nici să ierţi nu mai ai dreptul dacă nu plăteşti mai întâi. Au făcut din iertare o curvă cu plata în avans.

"Da, lasă" gândeşti, "o să mă fac eu mare!". Ai uitat că alţii sunt deja mai mari.

marți, 20 septembrie 2011

Adio deci. Pe curând.

M-ai alungat. Mi-ai spus adio deci. Orice. Orice aş fi putut suporta. Numai adio, nu. Deci am plecat. Cobor pe muntele uitării. Ştii cum e? Singurul munte care se cucereşte coborând, mai întâi trebuie să-l cobori ca să-l poţi urca. E vârful îndreptat spre pământ şi poalele ating cerul. Am început coborârea împreună, mai ştii? Off, tu deja m-ai uitat, ai atins vârful fără mine, urmez şi eu, te privesc de departe, eu încă n-aş uita, dar trebuie. Trebuie. Aici nu-i vorba de Freud iubire, nu izgonim nimic în iceberg, totul porneşte mai curând ca din subconştientul colectiv jungian, de-atunci, de când ştiam noi totul. Îţi aminteşti de Piaget? El spunea că suntem vorbitori universali la naştere, cunoaştem atunci şi doar atunci, toate fonemele lumii, toate sunetele indiferent de limbă, cu toate că auzim încă din pântece, sau pur şi simplu suntem sensibili la sunete, învăţăm să le uităm abia după ce ne naştem. Era firesc ca tu să uiţi de mine înaintea mea, doar te-ai grăbit să te naşti înaintea-mi. Gândeşte-te numai, când te-am prins eu din urmă eram la vârsta marilor visări, tu deja te treziseşi în lumea marilor dezamăgiri, uitai deja, eu ţi-am adus, pentru o clipă doar, aminte. De-atunci împreună uităm. Coborâm spre vârful muntelui şi uităm. Că suntem oameni, că iubim, că ne cunoaştem, că visăm, că am fost copii, că am ştiut cândva toate tainele lumii, că ni le-am reamintit fulgerător când ne-am îndrăgostit prima oară, că le-am retrăit într-o clipă eternă când ne-am privit unul pe celălalt în ochi. Dar ce vorbesc? Tu ai uitat deja, la fel cum eu urmează să uit. Pe vârful uitării ne-om regăsi străini, ca'n piesa pe care încă n-am citit-o a lui Vişniec. Ştii tu.. de fapt nu, tu n-ai ştiut niciodată, vag îmi amintesc să te fi bătut la cap. Cine eşti tu de fapt? De ce îţi vorbesc? Unde eşti? Vorbesc singură, cred că am înnebunit. Un pas mai am şi pun steagul! E o oglindă, aşa am decis, în loc de steag o oglindă. Nu mai ştiu de ce, dar am scris pe ea: Pe curând.

Furnica feministă şi greierele (...)

adaptare după Ada Milea




- Surioară..

- (ăsta iar n-are şi mă ia cu „surioară”) Ai?

- Am. Am venit să-mi dai şi mie pân’ la primăvară...

- (o s-o fac pe inaccesibilă!) N-am!

- Un grăute, ai o mie, pân’ la primăvară..

- (acu’ se dă şi rotund, că ştie să numere) N-am! N-am! N-am! N-am!(o mie, am o mie unu, mai numără odată)

- Da’ toată lumea ştie, pân’ la primăvară, la primăvară, la primăvară..

- (gura lumii slobodă, numără, mai numără) N-am! N-am! N-am! N-am! (ia să-l iau eu tare!) Astă vară ce-ai făcut? Astă vară ce-ai făcut? Astă vară ce-ai făcut?

- Am...

- vară ce-ai facut?

- am..

- vară ce-ai făcut?

- Am jucat!

- (ehe, cât eu mă dădeam de ceasul morţii, şi vroiam, şi tu..) Acuma joacă!

- Mi-e foame, c-aş juca.

- (recunoaşte deci!) Joacă!

- Nu mă enerva.

- (ce-mi place!)Joacă!

- Nu mă enerva.

- Joacă!

- Nu mă enerva, că-s nervos, îmi dai ori?

- (dacă spui drept pentru ce ai venit) Eah..



Sfârşitul, la alegerea cititorilor.

joi, 15 septembrie 2011

Despre dragoste, mami

- Doare?


- Nu puiuţ, nu doare. E ceva. Ceva frumos. Parcă ţi-ar fi strivit pieptul de comori pe care nu bănuiai că le ai în tine.

- Cum nu doare?

- Nu doare, pur şi simplu te umpli de simţi că dai pe dinafară.

- Adică, ţi-e rău?

- Nu, ţi-e bine!

- Cum poate fi bine tot răul ăsta?

- Nu ştiu, dar e aşa de bine, că n-ai vrea să mai treacă.

- E ca un carusel? Când ţi-e rău şi totuşi râzi şi parcă ai mai vrea şi n-ai mai vrea, în acelaşi timp?

- Da, da, ca un carusel, totul se învârte, timpul tot se învârte pe loc, aşa se simte.





--------------------------------------------------------------------------------

blog scurt

“Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.”
Nicolae Iorga


Bun. Acum întrebarea ar fi, care dintre tovarăşi îţi e prieten? Probabil binele, iar răul devine duşmanul tău. Avem un apropiat şi un duşman în faptele noastre, în gândurile şi alegerile noastre, şi un singur arbitru care poate răsturna orice situaţie: TIMPUL.

marți, 13 septembrie 2011

m-am săturat de zei

Sunt toată acră. M-am săturat de oamenii zeităţi. Mi-e silă de oamenii care zeifică pe alţii, dar şi ma silă de cei ce se lasă zeificaţi, chiar mai mult, caută să fie zeificaţi, doresc cu ardoare, îşi cumpără şi un căţel care să dea din coadă când îi vede dacă nu sunt pe deplini mulţumiţi de adoraţia pe care le-o alocă toţi cei din jur. Oh, da, sunt oameni care îşi cumpără animale de companie, doar pentru a fi alintaţi de ele. Auzi de la ei replici de genul: "am să-mi iau o pisică, să-mi toarcă în ureche!" sau "mi-am luat un căţel, e aşa drăguţ, face pe el de bucurie când mă vede". Mai greu e cu aceia care îşi iau avarii, ei vor probabil răspunsuri tot de la oameni, aşteaptă să fie măguliţi: "vai ce acvariu superb ai!". Oricum, toţi ăştia sunt ok până la urmă, doar orice om doreşte în sinea lui să fie admirat, plăcut, iubit, în fine, fiecare cu aspiraţiile lui pe scara emoţiilor, afectelor. Cei mai teribili rămân cei care nu sunt în stare să se arate pe ei aşa cum sunt, pentru că ar pierde prin asta locul acela călduţ din imaginaţia altcuiva. Nu dragostea, doar slava umana primită pentru ceva ce oricum e nu sunt. Ăştia mă dezgustă cel mai tare. Dar c'est la vie, doar n-am să-i tratez eu pe toţi, de-abia îmi fac faţă mie. Noapte bună.

Iaşii marilor iubiri

Îl citesc, sau recitesc mai atent acum pe Zelea Codreanu. M-a frapat descrierea Iaşului făcută de el. Îl vede corect, aşa cum doar ieşenii îl pot vedea. Iaşul de vară este pustiu, urât, aproape sinistru, octombrie îi dă viaţă iar şi iar, an de an. Venirea studenţilor, începerea universităţii şi a şcolii, sunt primăvara oraşului, acum totul înfloreşte într-o lumină caldă, mai ceva ca gladiolele din faţa casei pătrate. Străzile toate înmuguresc de viaţă, iar seva asta de agitaţie izbucneşte în flori mari de veselie juvenilă. Totul curge într-un zbucium cumplit, un cumul de energii straşnice. Octombrie mă va prinde şi pe mine anul acesta în Copoul zgomotos probabil. Deja mă bucur de redeschiderea universităţii, de răurile de veselie ce vor curge la vale de pe dealul reînviat.

pe scurt, despre nebuni

"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea multi oameni cuminti si nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni si au dezrãdãcinat regimul boieresc de atunci...
Ne trebuie si nouã nebuni. Cu oameni cuminti care despicã un pãr în 14 si tot nu se hotãrãsc, nu este nimic de fãcut. Ne trebuie cel putin un nebun, dacã nu mai multi nebuni. Ce va face nebunul ãsta, de unde vreti sã stiu eu?...
.. .Se cere dar un nebun. Sã vinã dar nebunii.
Pânã si socialistii s-au cumintit. Ei au realmente un partid în dosul lor si oameni care n-ar trebui sã aibã fricã de nimeni. Fricã vãd cã n-au. Dar sunt si cuminti. Ca si altãdatã, I. Nãdejde, se tin grãpis de starea legalã. Cei de la putere civili si militari vor sã-i scoatã. Inutilã încercare. Tactica lor e starea legalã. Chiar când sunt împuscati ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiti în bãtãi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii sãi, socialistii protesteazã, ce-i drept, cu multã demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.
În orice caz, ne trebuie nebuni.
Sã iasã nebunii care sã înceapã actiunea ilegalã sau în contra legii, împotriva stãrii de lucruri de astãzi."


("ADEVÃRUL" din 11 OCT. 1919)




Îmi pare rău că nu ştiu cine a scris cele de mai sus, mă voi interesa mai atent în bibliotecă. Ceea ce este interesant e că el cere un nebun, dar se întreabă totodată "ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi să ştiu eu?.." Poate sunt eu ilogică, dar dacă doresc ceva cu aşa ardoare, în principiu ştiu de ce. Într-un sfârşit, află el însuşi la ce-i trebuia nebunul/nebunii, anume: "să înceapă acţiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi". Aşadar, nebunii lui erau în mare spus "delicvenţii". Cam aşa deveneai nebun în ochii Adevărului de la aceea vreme.




În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi


Peste zăplazuri mă privesc miraţi,


Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul


Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.






Nemaigăsind pe coaja mea crăpată


Nici gâze, nici omizi ca altădată,






Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul


Zicând în ciripitul lor: nebunul.






Şi vântul sur, nomadul, călătorul,


În frunza mea vrând să-şi doinească dorul


Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul


Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.






Şi prietenii mei buni ce până-acum


Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum


Au dat din cap şi, unul câte unul,


M-au părăsit zicând încet: nebunul.






Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,


Foşnesc din frunzele ce le mai am


Şi-ngân sfios o melodie sfântă


Ei, dându-şi coate, zic: nebunul cântă.






Iar când omida îndoielii moale


Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,


Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,


Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.






Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă


N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,


Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină


De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină


Şi-ai fi de tot comună şi banală


Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii


De n-ar muri in locul lor nebunii.






Demostene Andronescu



Demostene Adronescu dimpotrivă, atribuie "nebunului" alte calităţi şi îşi asumă aceasta sumă de trăsături pozitive, văzute negativ de majoritate. El se vrea nebunul viu, bogat sufleteşte, curat, curajos, cu valori.



S-ar vrea dară un nebun, dar care? Cum o fi oare nebunul zilelor noastre? E cel cerut, râvnit de Adevărul de la 1919 sau cel cu migală conturat de Andronescu în perioada de detenţie? Să fie oare nebunul cel de azi, acela care rabdă cu seninătate, necunoscând durerea nervului continuu întins? Să fie acela ce zâmbeşte propriilor suferinţe şi plânge suferinţelor aproapelui de departe? Ce ţi-e nebunul, suflete drag, ce ţi's eu ţie, azi?

sâmbătă, 10 septembrie 2011

gândiri-gândiriri


Blogul meu trebuia să se numească "gândiri", aşa cum se numea caietul străbunicii mele, pe care l-am descoperit ieri, dar.. se numeşte gândiriri, pentru că gândiri era deja "luat".

vineri, 9 septembrie 2011

Când sunt nervoasă vorbesc în franceză. De fapt, gândesc în franceză, ca şi cum doar în limba asta pot fi nervoasă. Apoi fac un efort să traduc găndurile mele ca să le pot scrie pe foaie. Nu vreau să ştiu de ce sunt nervoasă, pur şi simplu sunt. Mda, mi-e clar, sunt logoreică, doar în franceză. Bine că am probleme cu scrisul.

Balaye! Am găsit cuvântul în română! Spulberat. Deşi balaye, înseamnă măturat, cred că traducerea cea mai bună rămâne "spulberat". Deci, am plătit, spulberat, uitat, je me fous du passe, ceea ce s-ar traduce prin "nu-mi pasă de trecut", "mă doare în cot de trecut" cum ar fi tradus profa de franceză din gimnaziu.

cât de sus pot eu să sar?


Ce zice un purice cand ajunge pe luna???


-Ai mei, ai mei, n-au avut habar.....cat de sus , cat de sus pot eu sa sar!!!

marți, 6 septembrie 2011

Putna

Sunt în tren. De la Putna merg înapoi spre Iaşi, tocmai am trecut de Paşcani. Afară plouă, de fapt nu doar afară, plouă şi-n tren, că aşa e la noi, dacă tot iubesc ploaia de ce n-aş avea-o la picioarele mele şi pe podeaua compartimentului? Aş vrea să pot spune că plouă dezmăţăt şi tandru, dar nu e aşa, nici măcar bezmetic nu plouă. Plouă precis, picăturile pline de curaj se avântă în grânele aproape coapte. Totul stă drept şi face faţă asaltului ploii, nimic nu clinteşte, vântul s-a autoexilat departe, n-a vrut să audă buciumul ploii chemându-l la luptă. S-a retras sfios sub voia mâinii mele care-i mângâie alene creasta odinioară sălbatecă. Mereu mi-a plăcut cum roşeşte vulpoiul ăsta bătrân, obrajii mei, ca şi zările asfinţinde. Îi place să stea sub mâinile mele, din amantul sălbatec deodinioară, se vede alintându-se printre degetele mele ca un câine fidel căutând dojana dulce a stăpânei. Am trecut de Ruginoasa, ploaia apune ca altădată, când mă întorceam tot de la Putna, după o "escală" în Suceava. Cu privirea atârnată afară în zări, cercetam puterea ploii de-atunci. "oare a plouat în Iaşi?" se întreba toată lumea. Noi doi agăţaţi pe culmile simţirilor simple, cu mâinile fidele aparate de testare a vremii, răspundeam categoric că nu, probabil cel mult ceva scurt ce să împrospăteze peronul pensionar. "ce bine că a picurat un pic şi la noi, miroase deja frumos oraşul!" spuneam întinzandu-mi nasul patrician să simt zările ieşene. "da, miroase tare bine după ploaia asta" răspundea privindu-mă în timp ce cauta cu nasul acelaşi parfum, spunând cu privirea "ce-aş vrea să te iau de mână acum!". În câteva clipe toată lumea se împărţea în taxiuri în funcţie de zonă, ar fi trebuit să merg cu el, locuiam destul de aproape, în aceeaşi direcţie, l-am refuzat politicos. "eu merg întâi să-mi salut oraşul, aşa fac mereu, mi-e dor de Iaşi chiar dacă lipsesc doar o zi". Au insistat că e târziu şi n-o să mai prind mijloc de transport, au înţeles totuşi că e ceva ce trebuie să fac şi-au acceptat resemnaţi sub promisiunea mea că va fi totul bine. Ne-am luat rămas bun. Atunci ne-am luat pentru totdeauna rămas bun, deşi ne-am revăzut destul timp după aceea, începând chiar cu următoarea zi. Ziua la Putna a fost cheia deciziei finale.






--------------------------------------------------------------------------------

Omul

Singura fiinţă care a reuşit să-L facă pe Dumnezeu, Absent!

Din ruga scriitorului

Bună dimineaţa Doamne, sunt eu, robul tău, scriitorul. Te rog şi azi, ca ieri, ca întotdeauna, nu-mi lua literele Doamne, nu-mi lua sunetele, mai mult chiar, nu-mi lua simţămintele curgânde pe foaia albă. Ce să mă fac eu, fără ele? Se rup cuvintele în rânduri şi se lipesc la loc în flori creponate. Eu zidesc lumi, din cărămizile cuvinte. Eu ar ogoarele simţirilor cu ele. Sunt muritor de rând, mai lasă-mi astăzi litera şi duhul! Şi de-ar fi Doamne al meu, să mă-nţeleagă omul, atunci ţi-aş plânge lacrimi multe, de nu, atunci ajută-mă tot Tu, să nu mă întăresc cu totul, ci din pietroiul, inimii, meu, greu, ţâşnească în flăcări de duh purtătoare cuvinte.


Doamne al meu, sunt eu, robul tău, scriitorul. Am venit să-ţi spun noapte bună, somn blând, azi te veghez eu.





--------------------------------------------------------------------------------

Super-puterile netlog

Atenţie urmează unul dintre blogurile alea penibile în care plâng sau mai bine zis deplâng nervos chestiuni care mă scot din sărite. De această dată, nu-l voi mai şterge. Şi asta nu pentru că nu înţeleg cât de jalnic este, şi nici pentru că va stârni ropote de comentarii ca toate blogurile mele bune de nimic, ci pentru că-mi impun să nu-l mai şterg.




Aşa e că iubiţi prieteniile? Unii, cu cât avem mai multe cu atât suntem mai împliniţi. Sute, sute, mii, curgă valuri de prietenii. Eu le-am acceptat pe toate, mai puţin vreo 3 cred, deşi cine ştie, poate mă răzgândesc. Am şi eu cam 100 de prieteni netlog. Cu 90% nu comunic ever! Jumătate dintre ei de fapt, nici nu folosesc netlogul şi-au făcut probabil cont la invitaţia lui X, apoi au trimis invitatie la cei din adresa lor de mail şi uite aşa când mi-am făcut contul aveam deja mai bine de 20 de prietenii active, fără nici un efort. Să revin, dară zic, la cei 10% care comunicăm între noi. Cu 99% vorbesc aici, ne salutăm, ne pupăm, ne trimitem floricele, ne urăm zile senine şi ca atât. Cu 1%, şi acum vine partea interesantă, chiar comunic, în sensul că am descoperit împreună messengerul, telefonul, chiar fata către fata, iar partea de netlog a devenit mai mult o abureală, totul desfăşându-se firesc mai mult în real decât în virtual. Totuşi şi dintre cei 1% se sortează oamenii. Aici cred că intervine ideea de prietenie. Ce naiba o mai fi şi aia. Prietenia după mine este în primul rănd o relaţie. Şi ca orice relatie, în principiu, are nevoie de doi oameni, fiind destul de greu să ai o relaţie de unul singur, deşi unii se străduiesc să-mi dovedească mie că se poate. Bun. Orice relatie implică, ar spune oricine, comunicare. Aici iar o dăm în bară, pentru mine comunicarea are nevoie tot de doi, dar din nou, pentru unii, e suficient unul. Totuşi, fie şi în teorie, comunicarea are nevoie de un emitator şi un receptor, arareori fiind unul şi acelaşi individ. În situatia în care emitatorul şi receptorul sunt unul şi acelaşi, nu avem de ce să vorbim despre prietenie, de acord? Asta fireşte, dacă stabilim de comun acord de la început că prietenia implică doi. Ei bine, acum ajung la ceea ce mă frământă pe mine. După dispariţiile neanuntate, după ştergerile fără preaviz, astăzi a venit timpul "căluşului în gură". Aşa mă trezesc de dimineată, pe la 2 cred, cu un mesaj privat în care mi se explică de ce şi cum ajung eu în lista neagră a unui prieten. Acum, prima întrebare firească a fost, de ce dacă suntem prieteni, avem nevoie de listă neagră? Nevermind, să trecem peste asta, la o alta mai profundă. De ce puii mei, dacă suntem prieteni, nu ne permitem unul altuia să vorbim. Poate aveam o explicaţie, poate aveam o solutie, poate în răspunsul meu se găsea adevărata eliberare de problema acută care l-ar fi trimis spre gestul ăsta. Ce fel de prieten îşi lasă prietenul fără drept la replică? Cred că sunt un pic defectă. Am să las poarta deschisă şi-am să aştept să mi se permită să spun ceva, sunt foarte răbdătoare de felul meu, mai ales când nu găsesc altă alternativă.

serenadă

cai albastri pe


câmpii violet

lupii gri cântă

serenadă

pisicilor negre.

adorm.



P.S: serenata per i gatti neri.

fericire

un pahar


cu pietre pe jumătate



cealaltă jumătate goală



pun azi albastru, mâine roşu

pe rând pietrele se albăstresc, se înroşesc, se înverzesc, se îngălbenesc, se înmovesc, se..

sunt străvezii,

culorile au înmuiat consistenţa pietrelor, acum sunt elastice, gelatinoase

tot pietre, doar altfel.



aşa e fericirea

un pahar cu pietre

pe jumătate

dar colorate.

Ipocrizie

Jocul la două mingi:adevăr ca realitate şi falsitate.

Alt .

În crivaţul nopţii, sunt demonul iubirii ce-aşteaptă salvarea între aripile tale îngereşti. Deznodăm fiecare fluture din stomac şi-i vedem cum zboară spre bolta oranj. Privesc cum fiecare sărutare a mea te-întunecă pentru a te lumina la loc, concentric. Primeşte-mi-le piatră, în fiecare talpă, în vene, în chakre. Văd albul născându-se din nesfârşit întunericul meu. În fâşii de lumină loveşti cu privirea spre mine. Cum poate starea asta de bine să mă omoare, zâmbet cu zâmbet. Te pierd să mă am.

duminică, 4 septembrie 2011

Casă de piatră bebelita grande

Când eram copii, urmăream cu mare interes fiecare apariţie de nou bebe la noi în bloc. Cum aflam că urmează să se întoarcă de la maternitate nu ştiu, cert este că ne adunam toţi copiii în faţa blocului şi aşteptam să apară în zare maşina din care cobora mămica ţinând la piept viitorul nostru coechipier. Prima a fost Alexandra. Era călduţ afară, acum realizez cât de bine vorbeam la vârsta aceea, pentru că-mi amintesc că i-am urat mămicii să fie sănătoasă pruncuţa. Sau poate e doar imaginaţia mea de copil rătăcită în clipele de adult de acum. Cert este că îmi amintesc ziua în care au adus-o acasă şi faptul că toţi copiii aşteptam mereu cu nerăbdare fiecare întoarcere a casă a mămicilor lehuze cu pruncii lor. După Alexandra, cred că au fost Răzvan, Patricia, Oana, bestiuţa aia al cărei nume îmi scapă acum..  Am văzut-o pe Andreea pe motocicletă plecând mireasă, dar la Alexandra, parcă îmi pornesc lacrimile acum scriind. Era aşa frumoasă, nu-mi venea să cred, cum bebe ăla mititel, în faşă acum era zâna asta frumoasă de pe motocicletă, îmbrăcată într-o rochie de mireasă cu mulţi creţi, cu părul perfect aşezat şi ochii albaştri, singura dintre surori blonduţă şi cu ochi albaştri, nu m-am bucurat parcă niciodată aşa la vederea unei mirese, deşi nunţile mi se par şi probabil o să mi se pară mereu mare motiv de bucurie. Vreau o poză cu ea, chiar vreau, e prima dată când o poză de la o nuntă mă interesează. De urat, nu ştiu ce să-i urez, azi primul cuvânt care mi-a trecut prin minte a fost "noroc", deşi eu nu credeam în noroc, brusc, nu mai cred în inteligenţă şi alegeri, lumea asta e prea mare haos ca să ai certitudinea unei alegeri corecte bazată pe inteligenţă. Cică "iubeşte şi fă ce vrei", prostii, cine mai are garanţia iubirii autentice? Pe ce te bazezi când spui cuiva "te iubesc", eşti sigur că-i pe bune? Eu zic să reanalizezi. Ce crezi, peste trei ani trece? Dacă trece, sincer, n-a fost deloc. Cât despre relaţia care însoţeşte sentimentul, nu cred că este una bazată pe dau-primesc, deşi e greu, ea trebuie să fie una de împreună-lucrare, de împreună-luare de decizii, de împreună-facere-alegere. Dacă ajungi la asta prin iubire, atunci e perfect, restul vin şi trec, sunt simple posibilităţi de a creşte împreună, atâta tot. Deci, le doresc dragoste adevărată şi împreună-luptă în conturarea unei relaţii trainice, asemenea pietrei din capul unghiului.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Bambini


"Ea n-are voce, e de umplutură pe lângă el", îmi spunea. Eu nu îndrăzneam să-i răspund, dar gândeam: "ce ştie ea care e voce şi care nu, e o copilă, spune doar ceea ce aude în casă la părinţii ei, habar nu are!". Au trecut... cam 15 ani de atunci.. eram amândouă copile, doar eu mă simţeam încă de atunci bătrână, cu o minte prea bătrână pentru gimnaziu. Eu nu înţelegeam problemele de geometrie, toate le gândeam altfel, nu înţelegeam de ce o carte aşa frumoasă cum e "Micul Prinţ", este stricată cu reguli de gramatică la orele de limba franceză, nici de ce la desen nu facem mai multe ore de istoria artei. Sau de ce istoria mi se pare o mare minciună, pe care fiecare o spune ca pe adevărul său absolut? Sau de ce trebuie să stăm în bănci şi nu în cerc? Eu eram ciudata care nu îndrăznea să vorbească, mai ales despre visele ei, despre şosele suspendate şi rute făcute special pentru copii, pe care să circule doar ei în maşini fabricate pentru ei anume, despre trotuarele rulante, pe care să stea mamele obosite în drum spre casă, cu sacoşele lor pline. Sunt la fel de laşă azi.. Dar spun răspicat, fără ea alături, el e la fel de perfect, dar mie tot nu-mi place! Eu am visat toată copilăria că voi avea cândva ocazia şi curajul să le spun în faţă că sunt un tot unitar minunat, pe care îl iubesc şi-l vreau aşa, împreună, mereu. S-au despărţit demult.. şi eu tot mai visez, chiar dacă nu mai ştiu la ce. Uneori totuşi, îmi spun, măcar mie îmi spun.. visele mele.

P.S: Cântecul ăsta de la San Remo, Ci sara, adică, va fi, are vârsta mea. Iată-mă că sunt.

vineri, 2 septembrie 2011

La voce del Silenzio




Vroiam să stau o clipă singur
ca să mă gândesc tu înţelegi,
şi am simţit în linişte
o voce în mine

şi se întorc vii atâtea lucruri
pe care le credeam moarte de acum...

şi ce am iubit atât

din marea de linişte

se întoarce asemeni unui val
în ochii mei, şi ceea ce-mi lipseşte

din marea de linişte

îmi lipseşte ştii mai mult



Sunt lucruri într-o tăcere
la care nu mă aşteptam vreodată
... aş vrea o voce,

şi deodată
realizezi că tăcerea
readuce lucrurile pe care
le-ai pierdut
şi te simt iubire
te simt în inima mea
îţi reiei locul pe care
tu nu l-ai pierdut niciodată
pe care nu l-ai pierdut niciodată
pe care nu l-ai pierdut niciodată



vroiam să stau un pic singur
ca să mă gândesc tu ştii


dar sunt lucruri intr-o tăcere
la care nu mă aşteptam nicicând

....aş vrea o voce

şi deodată
realizezi că tăcerile
readuc lucrurile pe care le-ai
pierdut

şi eu te simt iubire
te simt în inima mea

îţi reiei locul pe care
tu nu l-ai pierdut niciodată
tu nu l-ai pierdut niciodată
tu nu l-ai pierdut..
tu nu l-ai pierdut... niciodată

joi, 1 septembrie 2011

Septembrie. Luni


Anul ăsta s-a nimerit ca septembrie să fie şi luni. Mă aflu acolo unde mi-am dorit dintotdeauna dacă stau bine să mă gândesc. Se spune că la 27 de ani ai lumea la picioarele tale. Aşa este, doar că tălpile mele sunt în aer, iar capul la 1,65 sub pământ, dar lumea e tot la picioare, ce mai contează acum cum sunt ele aşezate, nu? Mă uit la United States of Tara. După Lie to me, e primul serial care mă captivează. Nu o invidiez, o înţeleg, des ieşim la suprafaţă ca alt personaj decât cel care suntem. Pentru "a fi", acum, există seturi de reguli, un rând explicit de "trebuie", altfel e ca şi cum nu ai fi. Tara nu este schizofrenică, ea nu aude voci, ea are doar multiple personalităţi, eu sunt, pentru că eu aud voci, multe voci, toate spunându-mi cum să fiu. Uneori mă întreb cum să mai reuşesc să le ignor pe toate şi să o aud doar pe a mea. De parcă, a mea nu poate să-mi spună, când şi cum să le fac pe toate? Ştii, înţeleg că n-am nici un drept să ştiu, dar am tot dreptul să sper, chiar să tremur de frici inexistente. Poate că toate sunt bine, dar ca să aflu, am nevoie mai întâi să mă rog să fie, cu tărie. Eu sunt bine, vreau să se ştie asta. Doar un pic îngrijorată de alţii, dar cu răbdare voi primi tot din mine răspunsurile necesare la întrebările ce pleacă din mine, vizitează pe cei întrebaţi şi se întorc cu răspunsuri tăcute, de bine. E septembrie, luni.

marți, 16 august 2011

Diagonală? Până la Grigorescu?

Bucureşti, anul mântuirii 2011.




Plecam de la Institutul Bancar însoţită de prietena mea bună, Cântecel. Ar fi vrut să luăm un taxi, dar aflasem deja că e relativ aproape Palatul BNR şi nu are sens să cheltuim, în plus urma să trecem prin Bucureştiul vechi, şi nu vroiam să ratez asta, aşa că am convins-o. După o lungă pauză la farmacie de unde ea şi-a cumpărat plasturi, am plecat nervoase pe "rapiditatea" casierelor bucureştene. Ca întotdeauna, am traversat doar ca să avem de unde traversa înapoi, dar la semafor (unul dintre puţinele din capitală, unde s-a respectat culoarea roşie, iar pietonii aşteptau nerăbdători să traverseze) am avut răgazul să adresăm câteva întrebări şi să aflăm unde este BNR-ul.

- Nu e departe. Vedeţi clădirea aceea de acolo, care are două cupole? spunea o doamnă amabilă. Mergeţi aşa pe diagonală, traversaţi parcul, acolo trebuie să ajungeţi, când ajungeţi pe aleea cafenelelor mai întrebaţi.

Am aflat apoi că Bucureştiul vechi, e zona cafenelelor cum spunea doamna. Zis şi făcut, ca o toantă eu mă uitam cu gura căscată la fântânile arteziene din zona Unirii, gândindu-mă cum să prind în poze dintr-un unghi cât mai bun, atunci nu aveam timp, dar analizam deja pentru ziua de mâine. În parc am descoperit plăcuţele pe care scria "aveţi voie să călcaţi iarba". Prietena mea era toată o baltă de sânge de la pantofii ei office. Zic:
- Hai să ne descălţăm şi să mergem pe iarbă, aşa traversăm parcul pe diagonală şi scurtăm timpul şi drumul, iar picioarele tale vor avea un pic de timp să se odihnească.

- Lauris, tu ai curaj să te descalţi? Dacă tu de descalţi, mă descalţ şi eu.

- Sigur, şi ridic piciorul desfăcând încălţările.

- Eşti nebună! strigă la mine prinzându-mă de mână pentru a mă opri, cu faţa deja roşie şi ochii măriţi iar gura strânsă de uimire (tocmai discutam cu ea despre universalitatea emoţiilor şi a exprimării lor pe chipuri). Mergem aşa!

- Bine, hai.

Nu facem noi bine un pas că simţim amândouă senzaţia de nisipuri mişcătoare în care ne scufundăm fără urmă de salvare. De ce să te prinzi ca să ieşi din asemenea situaţie? Nu ne aveam decât una pe cealaltă. Două toante din provincie scufundându-se în noroiul bucureştean. Lumea nu ne privea, dar la râsul meu au început să se întoarcă rând pe rând capetele tinerilor care stăteau liniştiţi pe ramurile arborilor joşi.

- Lauris, eşti nebună!? Ce ne facem!? Cum ajungem noi aşa la Institut? Uite în ce hal sunt, eu nu mai merg!

Eu nu mă puteam să mă opresc din râs. Cântecel era nervoasă, eu râdeam mai departe.

- Lauris, nu mai râde, ce facem?

- Hai să ieşim de aici, cumpărăm o sticlă de apă, ne spălăm şi gata, mergem.

Înotatul prin verdele gazon până la marginea de asfalt n-are rost să mai fie povestită, din baltă în baltă, eu râzând, iar Cântecel aproape plângănd am iesit până la urmă la liman. Ne-am aşezat pe o bancă şi dă-i surioară cu şerveţelul, cam degeaba. Ea avea pantofi, ceva ceva a reuşit, dar degetele mele sub sandale arătau de parcă ieşisem de la porci. Şi mergeam la o întâlnire cu guvernatorul băncii, iar asta mă amuza teribil mai departe, iar pe ea o enerva.

- Termină Lauris, cum ajungem noi aşa acolo? Eu zic să nu mai mergem. Nu putem intra aşa. Nu cred că au uşa din dos, ca să intrăm mai întâi la o baie.

- Cântecel, noi trebuie să trecem prin zona veche a oraşului, unde sunt cafenele, intrăm undeva la baie şi rezolvăm. Zis şi făcut. În drum ne-am mai oprit la o farmacie, n-am găsit nimic din ce aveam nevoie, am mers mai departe, întrebând cum se ajunge la BNR. Ochii urmăreau un local cu toaletă ca pe o masă de ping-pong mingea. Capul ni se mişca dintr-o parte în alta ca să nu ratăm acest aspect extrem de important. Ajunsesem la palat şi de o toaletă.. n-am aflat. Ne-am făcut curaj şi am intrat undeva chiar alături de destinaţia noastră finală.

- Ţine uşa, dacă ne văd ăştia ce facem noi în toaleta lor ne omoară!

- Stai să-mi pun plasturele.

- Hai, ţine uşa.

- Lauris, dacă intră cineva acum şi vede ce faci tu, e de rău, îţi dai seama cum zburăm? O să ne ştie tot Bucureştiul!

- Da, de aia îţi spun să stai în uşă!!

- Nu pot, dacă intră şi mă loveşte?

- Incuie!

- Nu pot, nu are de încuiat. Hai mai repede!!

- Mă mişc cât pot de repede, cu tălpile goale curăţând sandalele de zor. Doamne cât sunt de murdare!

- Lasă, nu le da luciu acum, curăţă şi tu cât să nu se vadă! Hai mai repede, să nu intre cineva.

- Am terminat, vai ce e pe jos, iau o bucată de hârtie igienică şi şterg urmele de picioare lăsate pe jos. Cântecel, ce tare, mi-au rămas urmele pe gresie, încep iar să râd.

- Hai Lauris, ce faci, le ştergi podeaua? Lasă, doar nu pentru asta ai intrat aici!

- Nu podeaua, şterg urmele mele, i-am răspuns de parcă ştergeam urmele unei crime făcute cu maximă cruzime. Cu bucata de hârtie spre coşul de gonoi, aplecată pe vine ca să-mi închei sandalele, cu podeaua încă udă, dar fără degetele mele pe ea, văd cum se deschide uşa.

- Vai, ne scuzaţi, nu durează mult, spuse cel ce părea patronul.

- Nici o problemă, răspundem noi în cor, mimând normalitatea.

- Da, ia să văd. Angajatul îi explică în detaliu ce făcuse. E bine. Ai lucrat bine, bravo!

- Pfiu, se auziră gândurile noastre unul pe celălalt, în timp ce ne priveam pe la colţurile ochilor. Nu ne-a prins. Am ieşit demne, nu m-am uitat în urma mea, de teamă să nu văd urmele ude ale sandalelor mele pe podeaua de lemn a cafenelei.

- Îţi dai seama ce se întâmpla dacă intra cu un minut mai devreme?

- Sper că nu au camere de filmat! Hai să vedem pe unde trebuie să intrăm. Cât am întârziat?

- Mai bine de jumătate de oră, eu cred că deja se termină, hai să vedem.

Nu se terminase, am ajuns numai bine, discursul nu ne-a adormit, era la sfârşit. Pictura lui Grigorescu m-a revigorat cu totul, eu şi ţăranca lui, păream să semănăm, măcar la picioare..





--------------------------------------------------------------------------------

luni, 25 iulie 2011

Micro-statul jun

În faţa condeiului mă simt cuprinsă de nelinişte, cum aş putea cuprinde în 500 de cuvinte tot ce s-ar putea spune despre o ţară? Şi ce ţară! Priveşte deci românco, ţara ta fix în ochi şi spune-i drept, ce gând îi porţi în inimă?


Gândindu-mă la problemele României, n-aş şti la care să mă opresc, toate se interleagă într-o mare problemă colectivă, lipsa de reacţie. Singura soluţie pe care o găsesc este o primă reacţie, aşa cum a existat cea de acum 140 de ani. Reiterarea unei prime reacţii trebuie însă să evite greşelile celei trecute şi totodată să-şi asume propriile greşeli, care cu siguranţă vor exista din plin.

E inutil să stăm să discutăm, mai bine ar fi să ne îndemnăm la muncă muncind, mai ales asupra noastră, privindu-ne ca pe un ogor plin de buruiană ce trebuie arat, semănat, îngrijit. Aş vrea să las copiilor mei, o micro Românie mai curată în cuget, cu simţăminte drepte. Văd uneori cum Raiul se coboară pe pământ, când punem cu toţii osul la muncă şi realizăm treptat ceea ce ne dorim cu atâta patimă. Am început propriul ogor, totul se mişcă încet, cu grija de a nu deranja pe nimeni, mai ales autorităţile statului cu legea în mână. Până acum, nimeni nu mi-a spus nimic, totul merge greu, dar bine. Aş vrea să îi implic mai mult pe cei din familie, atât cât culegem buruiana de după ploaie sau roadele deja coapte, putem discuta în linişte despre ultimele lecturi. Cine spune că pe câmp nu poţi să te educi, greşeşte! De când lucrez la propriul ogor am avut cele mai încântătoare discuţii cu membri familiei mele, toate educative, consolidând vlăstarele crezurilor personale, afânând pământul dur al necazurilor cu apa vie a soluţiilor venite din adâncul înţelepciunii comunicante. Urmează să restaurez o idee mai veche, a cuibului din livadă. Invit astfel prietenii să se alăture muncii şi gânditului din ogor. Vom face o livadă sau o grădină mai mare, la care în timp ce muncim cu mâinile, să recăpătăm gândul liber şi discuţiile curate. În timp vom face un sat întreg, casă după casă, cu ogor comun, sursă de viaţă din toate punctele de vedere. Văd cu ochii dorului de Românie, un microsistem funcţional, cu oameni cinstiţi, educându-se unii pe alţii în timpul muncii, educându-se pe sine prin lectură şi mai ales prin mărturisire deasă, prin strângerea legăturilor cu Dumnezeu. O familie română, din care să se nască treptat un sat autentic românesc, apoi o societate românească.

O utopie urmează să spună cei mai mulţi, iar pentru aceeia aşa va rămâne. Restul vor îmbunătăţi ideea şi-o vor aduce în planul realităţii, prin sacrificii personale, realizând o autentică Românie Jună!

marți, 12 iulie 2011

Ieşi afară!



- Nu uşa!


- Bună ziua Gary. Ce faci?

- Hmm.. Bine. Bună ziua.

- Bine. Gary, vei face o mică plimbare. Trebuie să depăşeşti fobia ta de a trece de uşă.

- Nu! Nu uşa!

- Haide Gary, nu te purta copilăreşte, totul va fi bine.

- Nu, nu acum. Încă puţin.. Vă rog.

- Asta este imposibil, ştii bine. Gândeşte-te la lumea minunată care te aşteaptă afară. Popularitate, bunăstare, calm, lux, voluptate, păsări, flori, televiziune... În fine, toate astea, ştii tu.. În spatele acestei uşi.

- Nu uşa! Fie-vă milă dosctore! Şi apoi, de ce aş părăsi acest cuib confortabil? Aici este tot ceea ce am nevoie. Grădina mea, plantele mele. V-aţi gândit la plantele mele? Ce s-ar întâmpla cu ele? Şi acvariul meu. Vă amintiţi de el? Cine ar hrăni bietele creaturi? Plecaţi deja?

- Da Gary. Dar voi reveni. Continuă cu peştii tăi..

- Păcat. Pierdeţi ce este mai bun din perioada asta..

- Dragă Gary, trecerea din camera asta spre alta se poate face doar dacă tu treci printr-o u.. hai să-i spunem, o ramă verticală, care separă aceste două zone diferite... şi permit mişcarea liberă între cele două zone. Înţelegi?

- Hmm..

- Bun. Îţi propun un scurt exerciţiu pentru a-ţi depăşi fobia.

- Nu! Nu!! Nu uşa!! Nu uşa! Nuuu!

- Calmează-te Gary! Dacă te gândeşti la această.. deschidere.. Eşti în continuare în domitor. Nu este absolut nici un risc!

- Mincinosule!

- Îţi voi dovedi! Priveşte-mă! Acum sunt aici şi hop.. sunt tot aici. Sunt tot aici şi în acelaşi timp dincoace! Amuzant, nu? Şi totalmente nepericulos! Haide, vom face asta împreună.. Ok domnilor, ajunge, luaţi asta de aici. Gata. Gata, s-a terminat. Cum te simţi Gary?

- Ascultaţi! Auziţi? Muzică!

- Da! Uimitor, nu-i aşa?

- Vedeţi? Ce v-am spus eu? Serenitate, dulceaţă, siguranţă. Un adevărat cuib al dragostei. Ceai, cafea, suc de portocale?

- Nu mulţumesc, eşti foarte amabil. Oricum, ţin să te felicit, apreciez modul în care ai decorat spaţiul.

- Serios? Vă place?

- Ador! Aş vrea să privim picturile tale, chiar dacă voi fi subiectiv.

- Oh.. sunt doar nişte opere lipsite de importanţă...

- Ah, nu, nu! Nu sunt de acord. Culori, mişcare, subiect, compoziţie, picturile astea ar merita un mare vernisaj într-o faimoasă galerie pariziană. Te asigur. Afară din camera asta.

- Şi acvariul meu? Ce credeţi despre el?

- Liniştea absolut necesară, cheia întregii tale decoraţiuni.

- Nu, nu aici. Acvariul meu este acolo. În partea cealaltă.

- Desigur, acvariul tău. Sunt prost. Ascultă, toate lucrurile bune se termină la un moment dat. Poţi vedea toate uşile pe care le deschid pentru tine. Gary, e de ajuns de acum, e timpul să ieşim.

- Nu, nu este timpul! Ieşiţi afară din camera mea! Ieşiţi afară!

- Gary, nu mă obliga să folosesc metode pe care nu le aprob. Bine, de această dată cred că nu mai avem de ales.

- Nu! Nu uşa!

- Haide, împinge! Împinge mai tare! Din nou! Din nou! Împinge! Da împinge! Împingedin nou! Iată! E în sfârşit aici.



Mulţumesc mama. Mulţumesc tata.

vineri, 8 iulie 2011

imaginea de azi

Prima noapte după un lung şir în care am dormit bine. Nu ştiu când, cred că în sfârşit am reuşit să mă prăbuşesc fără întrebări existenţiale. Gândurile n-au mai apărut în formă de draci sau de îngeri pe lângă urechile mele, nu le-am mai izgonit şi nici îmbrăţişat, pur şi simplu am căzut imediat într-un somn adânc, odihnitor, pe care am vrut să-l prelungesc cât mai mult. M-am trezit la 6, mi-am întârziat prima trezire cu o oră, am fost foarte surprinsă că nu m-am mai trezit la 5 ca să bântui prin casă, cu o oră mai târziu, azi m-am simţit plină de forţe noi, soarele îmi permitea să citesc, mai aveam cam 20 de pagini din primul volum, totuşi.. între Michelangelo şi somnul straşnic de azi-noapte, am preferat să vreau să adorm la loc, ceea ce s-a şi întâmplat, din nou fără efort, deşi mă simţeam incredibil de energică. După ora 7 n-aş putea spune că am mai dormit, dar am lenevit în continuare, tot revenind în patul mare în forma fătului prea strâns în pântecele mamei. Pe la 8 l-am strâns în braţele citirilor pe sculptor şi-am scos-o pe rusoaică din raft ca să o iau cu mine la serviciu. Aici e timp berechet de citit uneori, termin repede de aşezat toate hârţoagele şi până mai intervine ceva pot să mă arunc liniştită în lectură. La 8.30 mă pregătesc de plecare, dacă nu era banca, la care trebuia neapărat să ajung, ar fi trebuie să fiu de mult la serviciu, dar aşa mi-am permis să ajung târziu. Îl las pe Michelangelo şi-o iau pe Anna. Salut respectuos lumea adunată în bucătărie. Mama e în concediu şi rezolvă problemele prietenilor de familie. Nenea Mihai zâmbeşte privindu-mă pe sub ochelari.


- Ce e? De ce zâmbiţi? întreb.

- Nimic. Nu mă aşteptam să fii acasă.

- Nici eu, răspuns ştrengăreşte. De fapt nici n-aş fi fost, dacă nu aveam de rezolvat ceva cu banca.

- Vezi, ştiam eu că n-ai de ce să fii acasă, eu îţi ştiu tot programul, spune şagalnic.

- Da, sigur, intervine Liliana, tu ştii tot, ce să spun?

- Ba uite că ştiam, ai văzut.

- Da, da..

- Da ce ai acolo, „Amintiri din copilărie”?

- Anna Karenina.

- Ce tot zâmbiţi unul la altul, se bagă şi mama în seamă.

- Eu nu ştiu de ce zâmbeşte, eu zâmbesc înapoi. De ce râdeţi de mine?

- Nu, nimic, tu crezi că mi-aş permite eu să râd de cineva? Ce faci cu cartea?

- O iau la serviciu, când am timp citesc din ea. Nu e potrivit „Anna Karenina”? Accentuiez ultimele silabe la fiecare rostire, nenea Mihai zâmbeşte în continuare cu un zâmbet sfredelitor, care vrea să ajungă la miezul adevărului.

- Ai timp acolo?

- Da, decât să pierd vremea pe.. mă opresc, ei nu ştiu de netlog. În fine, reiau firul, când este timp este, când nu, nu. O strâng bine pe Anna în braţe, salut politicos şi ies pe uşă zâmbind.

miercuri, 6 iulie 2011

la ce folos o inimă, dacă doare?

Dedicat Ultimului Dor.




- Cred că m-am îndrăgostit de tine.

- Nu e nici o problemă Dorule, ţie îţi trece dragostea.

- Crezi că tu ai putea să mă iubeşti?

- Nu cred, ştiu sigur, doar că nu vreau să mai aflu că am inimă. La ce folos o inimă dacă doare?

- Cum m-ai iubi tu pe mine?

- Ca pe un mort! M-am îndrăgostit odată de-un mort, era atât de frumos, nu mi-a rănit inima cu frumuseţea-i străină, ştiam că e mort, n-am avut din start posibilitatea visării la o relaţie. Cu morţii nu poţi avea relaţii, nici vise de iubire, nici măcar conversaţii nu poţi avea. Înţelegi ce spun? Aşa aş vrea să pot iubi, fără implicare, fără suferinţe inutile.

vremea mărturisirii

N-am ştiut că am inimă, până n-am văzut dragostea din ea ieşind prin toţi porii de lumină, curpinzând toate ungherele ce-mi păreau doar simple umbre ale (unui) ceva ce nu exista. Şi când mă gândesc că puteam foarte bine să nu aflu nimic..

Azi mi-a degerat inima de-atâta tăcere neînţeleasă, degeaba aştept ciocanul greu al cuvântului care s-o descătuşeze pentru a se reface. Visul de-a chirurgia estetică mă scârbeşte, mi-aş vrea amputate păcatele, să mă aştern în faţa ta aşa oloagă de ele, cum mă zidesc necuvintele tale. Mi-e gheaţă bolovanul ăsta mare şi greu. Măcar de-aş uita cum e să zbor..

Ba nu! Închid ochii şi zbor! Nici măcar pedepsele tale crunte nu mă pot opri din visare. Odată ajunsă la uşa casei tale, ştiu. Ştiu că n-ai putea să nu mă aşezi la masă cu tine!



P.S:

omule

albastru

viu!

marți, 5 iulie 2011

luni, 4 iulie 2011

Zideşte-mă în tine

După o masă tihnită cu peşte şi mămăligă, cu un pahar de vin băut în paharele lui de cristal roşu, singurele pe care le avea, încă de când trăia maică’sa, s-au ghemuit în patul înalt pe care era aşternut cearceaful mare şi alb cu poale cu motive româneşti. Îi mângâie tămplele până simţi că-l fură somnul. Ca două vampirice suflete, doar noaptea le arăta lumina interioară, strălucind unul lângă altul, ori unul prin altul mai abitir.


- Îţi dorm în gând cuvinte, pe frunte şoapte stinse, broboanele cununi, şirag de doruri sfinte. Îi mângâia fruntea, ştergând roadele gândurilor, încercând să-i potolească respiraţia grea. Fie-ţi visul frumos, gând curat, simţire blândă.. Se ghemui lângă el, moment în care tresări şi se trezi.

- Ano!

- Da Dorule.

- Am visat că era mâine şi nu mai erai lângă mine.

- Sunt lângă tine, mereu am să fiu, chiar dacă voi fi departe.

- Ano? Mă laşi să te sărut?

- Dorule, ce rău îmi pare, pentru fiecare moment în care te-am învinuit, pentru neputinţele mele, cât mă doare toată suferinţa pe care ţi-am pricinuit-o.. Cât ai aţipit, te-am văzut cum scazi, cum întinereşti, părul tău sur dispărea, erai pe rând tânărul pe care l-am cunoscut, adolescentul îndrăgostit, copilul zburdalnic, până ai ajuns din nou la sânul maicii tale şi te simţeam din nou în pântecele meu, unde te simt mereu purtându-te..

- Vreau să mă naşti Ano! Să mă văd întrupându-mă din tine din nou. Mă primeşti Ano? Zideşte-mă în tine! Îi spunea sărutând-o uşor, ca să-i simtă buzele şi tremuratul lor. Iubire vreau să fac cu tine, continuă dezbrăcându-o uşor. Lipsea cu totul pofta trupească, erau nesătui de dragoste, fără emoţii sălbatice şi zbucium trupesc, doar linişte curgând prin ei. O linişte ca lacrimile de dincolo de obraji, strecurându-se în toate cotloanele fiinţei pentru a o împlini total.



„Am fost cu adevărat noi înşine, unul în celălalt. Nu a fost doar încordarea trupească, doar eliberarea aceea a unui zbucium lăuntric, pur trupesc şi atât, nu doar plăcerea fizică, un preaplin sufletesc, ca două vase comunicante, ce se umplu unul prin celălalt într-o dăruire totală. Nu ştiu dacă a fost noapte sau zi, lumină sau întuneric, ştiu sigur că totul a fost luminos. A fost luminos pentru că nu ne-a interesat pe nici unul să-l facem pe celălalt să se simtă bine, ci împreună să ne umplem de acea lumină caldă, de acea fericire blândă, de dulceaţă. Nu ştiu, nu găsesc cuvinte. Îţi mulţumesc. Te port în mine! Oriunde, oricând, exist, pentru că eşti!”

Citi cu lacrimile şiroaie, nu mai era, mototoli hârtia în pumn şi-o aruncă cu un urlet dureros departe, apoi fugi, o luă şi-o îndreptă cu grijă, era singurul lucru care îi rămăsese, parcă şi parfumul ei dispăruse cu totul din aşternut.

Valea Crazy - supa de bolovani şi peşte

Trec peste statul în Ploieşti şi peste noaptea din Văleni. În Văleni, de fapt, este important un singur episod în descrierea de acum, care se vrea exclusiv despre tabară şi părintele Tănase. Mă întreabă când mă vede, după ce imediat mă prezintă Gabriela, fiică’sa:


- La ce facultate eşti tu?

- La psihologie, răspuns eu uşor temătoare şi totodată extrem de mândră, deşi făceam şi jurnalistica atunci, nici n-am amintit.

- Aaaa, apăi tu tre’ să te spovedeşti în fiecare zi!

- Şi de două ori părinte, i-am răspuns râzând.

Ne-a găzduit acolo în seara aceea, ceilalţi ajungeau în zori şi urma să plecăm cu toţii a doua zi pe la amiază, ceea ce am şi făcut, frumuşel, cu un hârca hârca de autobuz prăfuit şi răpciugos, am ajuns în Valea Crazy, cum îi spuneam noi. Primul lucru pe care l-am învăţat acolo a fost că dintr-o mână de cartofi şi câteva paste se pot face mai multe feluri de mâncare, pentru că supa de bolovani era cea mai la îndemână mâncare. Şi iaca aşa, nu se ştie cum, pe lângă bolovanii de pe fundul oalei, mai apăreau rând pe rând toate cele necesare. Prima seară a trecut în tihnă, nimeni pe acolo, doar noi şi mâncărurile noastre din spaghete şi cartofi. Nu-mi amintesc cum şi când s-a trecut la programul serios. Oricum, deodată ne trezeam la 7 pentru adormita rugăciune de dimineaţă pe care o săvârşeam zilnic împreună cu părintele Lavrentie. Cred că făceam liturghie zilnic, nu-mi amintesc, ţin însă minte că aceeia care nu participau, aveau un bonus la ciorba de bolovani, care consta într-o ciupercă despre care nu se ştia dacă este otrăvitoare sau nu, aşa să le ajute Dumnezeu. Sigur că ea ar fi fiert la un loc cu întreaga supă care era dată tuturor, dar ar fi fost vătămaţi doar cei care nu mergeau dimineaţa la liturghie. Nu-mi amintesc să fi lipsit multă lume totuşi, deşi ameninţarea cu binecuvântata ciupercă ni s-a părut tuturor nostimă din cale afară. Pentru prima dată în viaţa mea am fost întrebată ceva ce m-a uluit, şi tocmai în biserică. „Ştii să citeşti?”, m-a întrebat un domn care venea zilnic, nici acum nu ştiu cine era, dar asta e. M-am simţit jignită, cum să nu ştiu eu să citesc? Doar sunt la facultate! Şi încă şi la una de litere! „Sigur” răspund. „Sigur?”, mă întreabă. Fir-ar, ce e de citit ca să dovedesc că ştiu?! E chiar culmea treaba asta! Şi dă-i frate cu psaltirea, şi dă-i şi spune-i, şi dă-i şi poticneală, şi iară dă-i! Concluzia a fost, după întreaga bâlbâială: „Nu ştii să citeşti, să nu mai spui că ştii!”, ceea ce evident m-a scos din sărite. I-aş fi pus o ciupercă întreagă pe limba aia a lui. E mai greu dimineaţa la 7, când lumea abia dădea să uşidă biecu după o noapte de taclale, în care evident că melniţa mergea mult mai bine în vorbe de duh. De-ar fi făcut atunci o sfântă liturghie, precis tot aşa bine aş fi ştiut să citesc.

Cu mâncarea era bine tare. În fiecare zi eram câte doi la bucătărie, pregăteam masa pentru o sută şi ceva de persoane pentru prânz, dimineaţa şi seara rămânând doar aproximativ 20 de voluntari. Într-una dintre zile, vine părintele cu nişte peşte. Şi-l înmulţi măi vere şi sfinţia sa, cam ca Hristosul, strigând din sticlă la fiecare rând pe care îl scoteam noi din cuptor. Cât era tabăra de lungă, părintele mergea, bătând cu un băţ într-o sticlă, ceea ce urma să fie imnul taberei, pe perioada întregii veri: „Peşteeeee!! Hai la peşteeee!! Peşteee aveemm! Toată lumea la peşteee!!”. În urma lui îşi făceau apostolatul o parte dintre copii, cu un lighean mare în care noi puneam peştele prăjit, cu pâinea şi alte noi sticle şi beţe! Şi-aşa se aduna mulţume mare, fiecare de pe la lucrul lui din tabăra mare, părând puhioaie de oameni pe care părintele cu barba încâlcită şi dioptrii imense îi sătura pe dată. A urmat o noapte de curăţat cuptorul de pâine în care am prăjit mulţimea peştilor care nu s-ar fi putut face într-o tigaie aşa cum am vrut noi iniţial. Am frecat bine tăvile, ca să nu dăm fetelor motive să dea cu pietre după noi, lucru care s-a întâmplat oricum, asta fiind singura lor formă de a-şi exprima nemulţumirile.



Despre Ateliere, italieni, muncă şi mai ales curcubee, într-un episod viitor.

marți, 28 iunie 2011

Veşnicul veşmânt

De cum am păşit pe uşa care se dădea în lături la simţul unui om, m-a fulgerat gândul că s-ar putea să-l întâlnesc. Putea foarte bine să fie în oraş, până la urmă este şi oraşul lui. Din instinct mi-am aşezat părul şi parcă aş fi căutat chiar o oglindă. El îmbrăcat în blugi, cu o cămăşă în pătrăţele, cum îmi place mie, cu ţinuta dreaptă, a unui trup armonios şi înalt. Tresar şi spun:


- Bună ziua. Nu mă aşteptam să vă întâlnesc.

- Bună Laura (mereu m-a fascinat plăcerea lui de a-mi rosti numele, de parcă ar încerca să-l rememoreze, iar şi iar). Sunt în trecere prin Iaşi. Tu ce mai faci?

- Eu... m-am roşit toată, cum să mă întâlnesc tocmai cu el, fiind îmbrăcată aşa, mă uitam prin magazin de parcă aş fi aşteptat să îi văd soţia, copiii, ar fi cazul de acum să aibă aşa ceva, anii au trecut şi pentru el, nu doar pentru mine, deşi nu pare. Las capul în jos şi-mi privesc stânjenită papucii de raţă şi fusta lungă care acoperă ciorapii groşi, văd că lumea e în sandale şi tricou şi îmi încep explicaţiile pe care nu mi le-a cerut dealtfel: eu.. mă simt aşa de prost că mă vedeţi în halul ăsta, la mine la birou este foarte frig, văd că fac notă discordantă cu toţi ceilalţi oameni, inclusiv cu dumneavoastră, toţi în sandale, eu în pantofii ăştia oribili care-mi permit totuşi să plimb printre straturi când am chef şi cu dresuri groase, cu bluză de lână, groasă.. ce ruşine. Mă asculta liniştit, turuiam cu viteză toate prostiile astea.

- Unde lucrezi Laura? spune din nou numele meu, pentru o clipă mă gândesc cum ar fi să-l aud spunându-mi Ioana, cred că m-aş topi definitiv, deja mi s-au înmuiat picioarele şi simt un gol în stomac şi un prea plin roşiatic în obraji.

- Ţin contabilitatea la o firmă.

- Aaa, foarte bine! Bravo! Mă bucur. Spuneai tu că faci economie acum.

- Aş fi vrut, informatică economică, din păcate nu mi-am permis să continui studiile de economie. Le-am finalizat doar pe cele de psihologie. Poate mă voi înscrie la master pe economie la toamnă.

- Informatică economică?

- Nu, cred că mai curând contabilitate, deşi o detest.

- De ce nu dai la informatică economică? Eu cred că eşti foarte capabilă, vei face faţă. Dacă roşeaţa ar fi dispărut acum cred că era momentul să reapară, dar probabil doar s-a accentuat. Îmi tot aşezam hainele care mă făceau să mă simt prost.

- Serviciul îmi cere să continui studiile în contabilitate. Voi vedea.

- De ceilalţi ce mai ştii?

- Sinceră să fiu, mai des mă întâlnesc cu ai dumneavoastră, decât cu ai mei. Şi sunt foarte surprinsă că mă ţin minte, că-mi vorbesc. Sunt de-a dreptul uluită.

- De ce? Se vorbea mult despre tine, ştii că erai apreciată. Izbucnesc în râs.

- Da ştiu, analiză psihocomportamentală, recte bârfă cu iz pedagogico-analitic. Rămâne serios şi am senzaţia că înghite în sec, aşa că mă potolesc. Mă bucur că v-am întâlnit.

- Oricând ai drum, ai numărul meu de telefon, mi-ar plăcea să ne revedem.

- Sigur, cu plăcere. Politicos ca întotdeauna, i-aş fi trândit-o în nas, mă scoate din sărite, dar nu-mi permit, pare sincer şi nu vreau să-l jignesc. Mă duc de acum să-mi cumpăr ce am de cumpărat. (cum aş fi putut să-i spun că am intrat să-mi cumpăr ciocolată? şi aşa mă vedea îmbrăcată în halul ăla, cu părul tăiat, şi aproape murdar). Îmi permiteţi să vă sărut? Pe obraji desigur, resimt gestul ca pe o obligaţie socială pe care trebuie să o îndeplinesc. Mai bine lăsaţi, nu-mi răspundeţi la idioţenia asta. La revedere! (ultima parte a exprunerii mele, pentru că nu poate fi considerată conversaţie, cred că l-a năucit complet, dar şi-a revenit repede)

- Mă bucur că te-am revăzut Laura. (îmi vine să-i spun că îmi ştiu numele, nu e nevoie să-l repete atât de des, dar îmi place atât de mult cum îl pronunţă, că aş sta să-l ascult ore în şir în încercarea de a înţelege rostul repetării).

Las capul în jos şi plecând mai departe încep să reiau firul ca să înţeleg ce am făcut până acum, îmi tot privesc papucii îngrozitori, simt cum îmi urmăreşte paşii cu un zâmbet. Cum să mă întâlnesc tocmai cu el, îmbrăcată aşa? Arăt dezastruos şi încă îmi mai pasă de cum ar putea să mă revadă. Rămâne cu siguranţă singurul om în faţa căruia îmi pasă cum arăt. Mi-am cumpărat ciocolata cu teama să nu-l întâlnesc cu adevărat în magazin. La ieşire am dat nas în nas cu o colegă de-a lui, n-aş fi vrut să o văd, sincer, deşi mi-a zâmbit, poate că doar mie mi s-a părut mereu că nu mă suportă şi ea e mult mai drăguţa de fapt. Cine ştie, am plecat.

Podul Suspinelor

Îşi pieptăna părul castaniu cu o perie mare, cu deosebită grijă şi lentoare, în faţa oglinzii impunătoare. Cu gesturi largi, peria aluneca de la creştet până la brâu. Soarele dimineţii pătrundea destul de greu în încăperea mare, dar accentua în sforţarea lui doar lumina blândă a ochilor ei verzi. Sclipeau incredibil, din ce în ce mai tare, cu cât privirea insista asupra lor în oglindă. Rostea încet, cu grijă să nu-l trezească: „te iubesc”.


- Ce faci? întrebă el curios, fiind deja treaz, deşi ea nu băgase de seamă când a ajuns lângă ea.

- Exersez în oglindă o rostire pe care nu vreau să o uit, răspunse roşind ca hoţul prins cu fructele în sân.

- Cum adică exersezi în oglindă rostirea asta? Nu pot să te înţeleg, îţi spui ţie? Ai nevoie să-ţi mai rosteşti asemenea cuvinte? Nu le ştii deja pentru tine?

- Pentru mine le ştiu, eu le rostesc pentru altcineva.

- Altcineva? Pentru mine? Pe mine mă mai iubeşti?

- Ce vorbă e asta: „mă mai iubeşti?”, de ce tot ai senzaţia că iubirea asta poate cădea, aşa.. ea de la sine sau prin sine.. dispărea undeva în neant?!

- Dacă nu-mi spui!?

- Să-ţi spun? Faptele mele nu-ţi confirmă ceea ce nu-ţi spun? Nu se rosteşte pe sine, prin însăşi curgerea ei, dragostea?

- Atunci de ce exersezi în faţa oglinzii?

- Exersez cuvântarea!

- Rostirea deci! Pentru ce? Care este scopul? iritarea creştea, aproape strigau unul la altul, nemaiţinând seama că ar fi putut fi auziţi.

- Nu, nu rostirea, cuvântarea, exprimarea rostirii în cuvânt.

- Bine, pentru numele lui Dumnezeu, de ce exersezi aşa ceva?!

- Pentru momentul în care vei avea nevoie să auzi.

- Acum nu am nevoie? Ai dedus tu de la tine putere din nou, aşa e? Ce ştii tu despre nevoile mele sufleteşti? Despre ce vreau şi am nevoie să aud?! Eşti atât de crudă uneori, îi spune cu un uşor dezgust însoţit de regret.

- Ai tu nevoie să auzi că te iubesc?

- Da! Am nevoie! Să-ţi fie clar! Am nevoie!

- La ce ţi-ar ajuta? Nu înţeleg..

- Las-o baltă Ano!

- Nu, vreau să înţeleg, la ce ţi-ar putea ajuta să auzi cuvintele astea de la mine?

- Mai ţii minte când mi-ai spus prima dată că mă iubeşti?

- Da.. lăsă ochii în podea vâzând imaginile ca proiectate pe lemnul parchetului. Eram ghemuită pe scaunul acela mare care se rotea sub greutatea mea fără să-l împing eu. Ţi-am spus că vreau să-ţi spun ceva, treceau prin mine fiori reci şi calzi, cascade în sus şi în jos. M-am strâns şi mai tare cu teamă, simţeam că mi se înroşesc obrajii şi un fel de leşin salvator, ţi-am spus „vroiam să ştii ca te iubesc”. Mi-ai răspuns zâmbind „serios?”. Parcă ajunsesem pe vârful unui munte liniştit şi în sfârşit mă puteam bucura de linişte, iar „serios”-ul tău m-a prăvălit înapoi la vale, deşi am simţit pentru o clipă liniştea şi relaxarea tututor muşchilor miocardici.

- Ştii Ano, cred că dovata cea mai mare a existenţei sufletului este că doare. Simţi că te doare ceva, dincolo de revărsarea în durerea trupească, pe care o resimţi ca pe o sfârmare a unor oase pe care nu le ai, undeva în inimă. A fost dureros de frumos ce mi-ai spus atunci, de aceea am zâmbit, te-am întrebat dacă „serios”, doar pentru a te face să vrei să alergi din nou pe muntele acela, iar şi iar să atingi liniştea prin cuvântul rostit. Aş fi vrut să ne ţină o viaţă, fie şi la nivelul acela, aşa să te pot auzi mereu spunându-mi, aşa cum doar tu ştiai să-mi spui, roşie în obraji, sfios, candid.

- Poate că asta exersez în oglindă..

- Da Ano.. poate.. Sper că nu ţi-e frică de Podul Suspinelor, îţi promit că nimeni nu te va ucide pentru că ai îndrăznit să dormi astăzi lângă mine în Palatul Ducal! Unde vrei să mergem de aici?

- Dorule, aş vrea să mergem spre familia Medici, să vedem tot ceea ce au adunat ei în Florenţa. Crezi că putem?

- Avem destui bani ca să mergem liniştiţi.

- Aş vrea să mergem tot cu maşinile care ne-ar lua de pe drum. Sper să nimerim şoferi care să fie deschişi să ne povestească din ceea ce ştiu.

- Nu cred că ţi-ar rezista cineva, răspunse ştrengar.

- Cred că sunt totuşi şi oameni care nu ştiu să ne spună mare lucru, oricât de joviali şi deschişi la vorbă ar fi.

- Aşa e Ano, şi pe aceia îi educi tu îndată, începu să râdă cu totul. Ea luă o pernă şi o izbi cu putere înspre el, fără să-l lovească prea tare însă.

- Hai să strângem de aici totul şi să ne pregătim, cred că mai e puţin până deschid pentru vizite, poate scăpăm şi de data asta cu bine.

luni, 27 iunie 2011

de(s)ACORD

- M-am hotărât, ce să-ţi ofer de ziua ta.


- La ce te referi? Nu înteleg. Nu ţi-am cerut nimic.

- Ştiu, m-am hotarât eu să-ţi ofer. Aşa sunt cadourile, nu sunt cerute.

- Da, aici ai dreptate, şi de cele mai multe ori nu sunt nici măcar ceea ce şi-ar fi putut dori sărbătoritul!

- Dar cred că îţi doreşti asta. Un an de linişte dintr-o viaţă întreagă, n-are cum să-ţi strice.

- Un an de linişte? La ce te referi Ano?

- M-am gândit să-ţi ofer un an fără mine, să dispar pentru un an.

- Ce vorbe sunt astea Ano? Cum să dispari? Ţi-am cerut eu aşa ceva? De ce nu respecţi niciodată ceea ce-ţi cer? Astea's idei din capul ăla al tău mare şi bucălat, ca de copii! Ce ţi-am cerut eu Ano? Ce ţi-am cerut?

- Nu mi-ai cerut nimic, m-am gândit că o să te bucuri..

- Iaca, nu mă bucur! Nu mă bucur de nimic, ai înţeles?! Mereu iei deciziile singură, mereu vrei să fii tu la cârmă! Tu să decizi, tu să execuţi, tu să faci aşa cum te duce pe tine capul! De ce nu ai ascultat? De ce n-ai făcut aşa cum ţi-am cerut?

- Nu ştiu Dorule, poate ştii tu..

- Ano, dacă m-ai asculta, ţi-ar fi aşa de bine.. De ce nu înţelegi tu un lucru atât de simplu?

- Probabil nu am încredere, am temeri..

- Ascultă-mă, şi o să fie bine, ai să vezi. Nu te mai hotărâ singură, nu eşti singură.

- Nu sunt?

- Nu eşti, aşa te simţi?

- Poate, pentru că uneori mă simt nevoită să lupt, chiar şi cu tine.

- De ce totul pentru tine e o luptă? N-ar fi mai bine să fie un acord? Să fim noi doi de acord, n-ai vrea mai bine aşa?

- Am să încerc..







Varianta netlog.

Ce a greşit Platon?

- Am citit ce ai scris aseară. Ce-ai spune dacă aş comenta cu „du-te dracului”, tot ce ai scris?


- Ţi-aş spune „futu-te-aş!”. Începură amândoi să râdă.

- Ce are iubirea platonică? De ce ar fi greşită iubirea în forma văzută de Platon? Până la urmă, în prezent îl considerăm pe Platon precreştin, deci viziunea lui este aprobată.

- Este abstractă! Nu există! E ideatică!

- Cum nu există? Dar cea prescrisă de Hristos, există? Poate fi ea atinsă, trăită, transpusă în viaţa reală, în societatea actuală?

- Cum crezi tu că e dragostea lui Hristos, Ano?

- Cred că e plenară, aşa cum o simt pentru tine, dar e pentru toată lumea!

- Şi cum mă iubeşti tu pe mine?

- Tu eşti pentru mine tot: mamă şi tată, frate şi copil, amant şi soţ, prieten şi duhovnic, toate la un loc şi ceva deasupra lor, ce nu pot explica, pur şi simplu eşti, cu toate că-ţi scot fire de păr alb..

- Şi crezi că poţi să iubeşti aşa pe toată lumea?

- Nu ştiu Dorule, cred că nu, dar vreau măcar să încerc. Crezi că e greşit? Întrebă cu sfială.

- Nu e greşit, dar ştiu că e greu. E greu să iubeşti mai mulţi oameni deodată.

- Dar pe toţi deodată? Pare imposibil? Tristeţea i se simţea în glas, i-l modula foarte tandru.

- Nu Ano, când mă uit la tine, nimic nu pare imposibil.

puterea cuvântului

"esti o falsaaaa......... de aia TU nu ai liniste!! Falsitatea taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa duce in iaddddddddddddddddddddddd.........
imi pare rau ca te-am cunoscut!!!!!!!!!!!!!!!!!!
esti o falsaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
asa sa ai viata, Laura!!!!!!!!!!!!!!!!!!
falsaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa ca tineeeeeeeeeeeeeeeeeeee
imputita ca tineeeeeeeeeeeeeeeeeeee
nu am sa iert nesinceritatea taaaaaaaaaaaaaaaaaa
asa caaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa......... stai in banca ta!!!!!!!!"

Dintre toate cuvintele, voi reţine cu precădere "împuţită", pe care nu l-am auzit nici de la mama mea căreia aş putea să-i permit totul pentru că mi-a dat viaţă, m-a crescut şi educat. Nu l-am auzit nici de la oamenii pe care îi iubesc cel mai mult în viaţă şi cărora le-aş putea ierta orice. La fel vreau să reţin un alt cuvânt "penală", pe care nu l-am folosit niciodată şi care îmi încarcă memoria cu mare greutate. Să-mi ajute Dumnezeu să le reţin atât de bine, încât să nu mai fiu nevoită vreodată să le aud!

vineri, 24 iunie 2011

Gândul de azi


Nici măcar eu n-am acordat atenţie numelui ce se cinsteşte astăzi, cu toate că îl port, aşa că văzând mesajul cu "La mulţi ani Ioana!", iniţiam mi-am spus că a înnebunit, pentru că nu e azi ziua mea, apoi am recitit şi am înţeles nuanţa cu Ioana. Mi-am pus geanta albastră pe umăr şi-am plecat de la serviciu, luându-mi la revedere de la colegul bun la toate. M-am urcat în maşină şi-am deschis aerul condiţionat. Ce aer frate, afară plouă şi-i frig, l-am închis. Mă uitam la drumul lung şi strâmb, aveam cam 600 de metri în care să prind viteza dorită, imediat ce am trecut de calea ferată, au rămas mult mai puţini. Vedeam în faţa mea înşirându-se caii putere, ca nişte cai fantome care trăgeau cu forţă de carul meu de fum gros. Biciuiam acceleraţia nebuneşte! Prindeau viteză şi eu extaz în urma lor gonind pe asfaltul ud, în hopuri. Am trecut de podul sub care mă văzusem deja ruptă în bucăţi acum ceva vreme, pericolul acesta fusese evitat din nou cu succes. Câteva plimbări mai alene şi ajung la strada mare, pot să ating cu spor acceleraţia, ca să pot avea din nou senzaţia că sunt într-un avion, pe punctul de a zbura de pe carosabil. Ploaia cade în stropi grei, lovind parbrizul. Aşa! îi urlu, aşa!! încearcă să mă răneşti, loveşte-mă cu forţă, plesneşte-mă cu putere, nenorocit-o! Furtună netrebnică, hai să te văd, ce poţi să-mi faci!! Prigoneam caii înaintea mea, sfidând vântul! Dă-i cu biciul, prin cruzimea vântului ce semăna stropii reci.. Nici unul nu însămânţa fiinţa mea, nu puteam simţi parfumul prafului spulberat în aer de măria sa ploaia. N-a fost suficient, de-ar fi plouat mai tare, mi-aş fi luat un baton de ciocolată pe care să-l mănânc eu singură într-un lan de grâu. Nimic nu-mi place mai mult decât ploaia asta nenorocită, cu tunete şi fulgere. Azi însă e domoală, parcă stă pe gânduri să lase curcubeul să iasă. E bună şi asta, nici un redbull, n-ar putea să-mi dea energia tandră a ploii la atingerea pielii. Lipseşte doar mirosul grâului muiat în zeama asta dulce.

Dansează ca să mănânci!



- Ce ştii să faci? îl întrebă ea apăsat, iscodindu-l cu privirea, în timp ce îşi modifica singură aspectul vestimentaţiei.

- Cum adică ce ştiu să fac, se încruntă el enervat de asemenea întrebare.

- Trebuie să şi mâncăm! Ce ştii să faci? Era prima lor zi din călătoria stabilită pe o perioadă de un an, n-aveau la ei nimic altceva decât hainele şi câte un ruxac mic fiecare.

- Tu te-ai gândit să iei cu tine scrisori în loc de mâncare şi bani! şi ce naiba faci? Acum înţeleg eu la ce-ţi folosesc aţele astea de pe tine! în timpul discuţiei, vestimentaţia ei se schimbă radical, în doar câteva mişcări. Avusese pe ea o fustă lungă şi largă, de un roşu aprins, şi o cămaşă de in la fel de largă. De ambele păreau să atârne nişte aţe insuportabile, pe care mişcându-le cu uşurintă, le folosi pentru a o transforma total. Acum fusta era sub genunchi, iar bluza stătea extrem de strâns pe ea. Doar lipsa tocului nu o făcea să pară în întregime alta. Totul însă se strânse perfect în jurul ei, accentuând talia şi sânii mari.

- Ajută-mă să leg astea şi mai taci. Intrăm aici! indică o uşă de lemn care ducea clar spre un fel de bar, un fel de cârciumă medievală. Ştii să cânţi? îl întrebă aşezând ultimele mici detalii ale ţinutei, pentru a fi impecabilă, ca abia călcată.

- Ce să fac? răspunse încruntându-se şi mai tare.

- Ştii cântecul ăla, dance, dance, de la BZN?

- Da măi, cum să nu-l ştiu?

- Bine, intri după mine imediat! intră pe uşa plină de ţinte de fier, ca şi cum ar fi dat buzna fugind de cineva şi începu să cânte. „Get out of my life/I beg you to go now/For I can no longer stand your face/You're cold as ice and so frustrated/Now I get on my feet again/There's nothing more to say”.

Toată lumea din interior se întoarse spre uşă, neaşteptând pe nimeni să intre aşa năvalnic. El rămăsese în prag, căutând cu ochi un fel de ajutor ca să iasă din şoc, ridicând mâinile în aer cu aceeaşi intenţie, exprimându-şi totodată şi nelămurirea, gura i se deschise şi ea de atâta uimire şi o privea ca trăsnit acultând cuvintele pe care ea i le cânta ca un reproş. Nu şi-ar fi putut imagina că din fiinţa aia ce părea aproape serafică acum câteva minute, va ieşi una atât de senzuală şi uşor violentă, care mai şi cânta cu atâta forţă, ceva dificil, cu uşurinţă, de parcă acum elibera un urlet străvechi, păstrat cu grijă. Când se apropie de sfârşitul versurilor ce îi aparţineau, se năpusti şi el, urmându-i jocul. Intră nervos, cu mâinile încleştate în aer ca urmând să strângă ceva cu forţă, cu întreg chipul răvăşit de furie, cu privirea aţintită asupra ei, ca un taur ce şi-ar fi ucis cu nespusă plăcere matadorul! Îşi urmă replicile: “You're out of your mind/You're losing control now/I've never mistreated you before/You slammed the door, while I was waiting/Remember how it was before/"Les nuits, l'amour, Paris.” La fiecare cuvânt înainta spre ea uşor, fără să o piardă din ochi, în timp ce ţinta lui se etala în faţa publicului cu o încântare ce îl făcea să fierbă şi mai tare. Apropiindu-se de ea, simţindu-i parfumul şi mai ales formele năucitoare, scăzu şi tonul versurilor, şi o cuprinse de mijloc, trăgând-o lângă el cu forţă, lipindu-i trupul de al lui, chiar înainte de a cânta ultimele versuri. Apoi ca o linişte revărsată din ei către public, începură să danseze pe versurile ce le rosteau împreună, ceva ce părea atât vals cât şi tango, ea ca un tablou fermecător pe care el trebuia să-l expună aşa cum se face la vals, el ca fiara ce vrea să o ia în posesie, din tango. Se urmăreau frenetic, nemaiţinând cont de privirile atente ale publicului, el încă înţepând-o cu privirea nervoasă, ea mângâindu-l cu seninătatea ochilor ei, ca şi cum toate nodurile hainelor s-ar fi dezlegat şi redevenea fiinţa dulce de la început. Sfârşitul îi prinse ochi în ochi, în aplauze neaşteptate.

- Ce-a fost asta? o întrebă el imediat ce se termină reprezentaţia, fără să o slăbească din strânsoare.

- Asta! spuse, accentuând cuvântul, va fi cina noastră! continuă fără să-şi ia privirea din ochii lui încă nervoşi. Apoi se întoarse către public şi începu să mulţumească fiecăruia, în timp ce el rămăsese stană de piatră, neînţelegând nimic.

Urmează..