luni, 31 ianuarie 2011

Zâmbet în linişte

Îmi place liniştea care s-a aşezat între noi, e ca un imens zâmbet care uneşte două puncte desenate pe o foaie, unul la un capăt, celălalt în celălalt capăt.. Suntem ca şi cele două adâncituri din colţurile gurii. Ne stă bine în linişte..

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Cum s-a scris destinul florii

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. (Geneza 1.31)


Dedicată celui mai frumos om pe care l-am întâlnit, preotului şi duhovnicului Ghedeon.


Gândindu-se la toate din timp, a făcut Dumnezeu o floare anume oamenilor. Ştia El bine că în toate veacurile vor fi oameni care se vor gândi la El şi oameni care nu, oameni care vor crede şi oameni care nu, oameni care Îl vor cunoaşte şi oameni care nu. Dar pentru că El s-a gândit la toţi din toate timpurile şi a crezut în toţi, i-a şi cunoscut pe toţi şi-a hotărât pe lângă multe lui daruri să le facă o floare tare specială.

Plăntuţa nu avea cerinţe speciale, creştea oriunde şi oricum, o găsim peste tot în lume. Creşte şi cu apă şi fără apă, creşte şi cu lumină şi fără lumină, se adapă direct de la Sursa de Viaţă principală, nu are nevoie de surse adiacente. Este o blândă şi o sensibilă, se hrăneşte numai cu Dragoste şi creşte necontenit neavând nevoie de nimic altceva. E probabil singura fiinţă din lume care are rădăcina înfiptă direct în dumnezeire. Floarea asta a fost făcută anume pentru toţi oamenii aşa cum am spus şi mai devreme.


Şi ce se întâmpla cu oamenii care o întâlneau? Toţi, dar absolut toţi, indiferent de unde erau, din care cultură îşi trăgeau educaţia, din care pământ culoarea, se uitau cu admiraţie la ea, dar şi mai important era că indiferent ce suferinţă ar fi avut se videcau pe dată lăsând un val imens de bucurie caldă să-i cuprindă! Aşa că oamenii au început să o numească: floarea bucuriei, floarea veseliei, floarea nădejdii, floarea liniştii, floarea minunii, floarea dragostei, floarea fericirii, floare pozitivităţii, floarea frumuseţii, floarea bunătăţii.. Multe denumiri a căpătat de la oamenii care o întâlneau şi toate erau bune foarte! Toată lumea o plăcea, şi de aceea efectul său asupra tuturor era bun foarte şi prin ea lumea se făcea mai frumoasă. Avea însă o slăbiciune, inima! Iar aceea stătea pe un tron de o strălucitoare înţelepciune. Inima poate fi o slăbiciune, chiar şi când stă pe un tron de înţelepciune.

De această slăbiciune a început să profite singura fiinţă careia frumoasa floare nu-i putea face bine, omul cu umbrelă. Omului cu umbrelă nu o plăcea. Nu se uitase niciodată la ea, auzise mereu vorbe frumoase despre ea, dar nu putea să le creadă, el nu credea nimic pentru că renunţase de multă vreme la privilegiul acesta al inimii, îi rămăsese doar raţiunea, capacitatea de a gândi, aceasta nefiind însoţită de puterea de a coborâ propria gândire în inima sa, nu se putea preschimba în credinţă. Aşadar, omul cu umbrelă gândea şi probabil avea inimă, dar nu vroia să creadă. Asculta cuvintele despre floare cu mare atenţie, le analiza, le trecea prin prisma gândirii proprii. Făcând asta deseori se hotărâ în sinea sa că nu putea lăsa lucrurile să continue în felul acesta. Începu să-şi construiască un plan în mintea lui şi nu dură mult până să caute să-l pună în aplicare.

Căută scumpa plăntuţă el însuşi, nu cu gând să o cunoască, ci tăinuid gândul său real. În faţa ei, pentru a nu fi atins de frumusetea sa, deschise umbrela, o aşeză paravan între ei şi începu să-şi pună în aplicare planul. Cu mâinile începu să sape. Floarea nu putea înţelege ce se petrecea, încerca să se ridice pe sine deasupra umbrelei pentru a vedea, dar nu reuşea, nu i-ar fi fost de nici un folos oricum, de aceea nici Dumnezeu nu o ajută în sensul acesta. Omul cu umbrelă continua să sape tot mai adânc. El ştia bine ce încerca să afle! Săpa ca să ajungă la rădăcina florii şi să o împiedice să mai fie hrănită. Săpa şi săpa fără încetare. Avu mult de săpat până să ajungă la coroana îngropată adânc, iar când ajunse unde vroia rămase pe gânduri de parcă uitate pentru ce se afla acolo. Cunoscuse el însuşi Dragostea cândva, a căutat însă să o depăşească şi pentru că şi-a dat seama că nu poate, s-a hotărât să o distrugă prin negare. De aceea orice fiinţă întâlnea stăruia alături de ea atât cât era nevoie să o facă să uite de propria rădăcină.


Aşa că începu să facă acelaşi lucru şi cu sensibila floare şi n-avea de gând să contenească nicicum, mai ales că îndată ce se simţi atacată biata se plecă mai mult asupra Dragostei şi aceasta părea să o fi părăsit aşa cum pare mereu în situaţiile cele mai grele din viaţă. Scumpa de ea se întristă, uitarea nu o cuprinse încă, însă urme de îndoială apăreau pe petalele ei strălucitoare. Oamenii ce adesea o vizitau văzură acele urme, dar nu înţelegeau foarte clar ce sunt ele cu adevărat, simţeau doar o anumită îngrijorare când o vedeau. Începură deci să o viziteze din ce în ce mai des, să o privească mai intens. Au început să-i zâmbească pentru ca ea să simtă la rândul ei ceea ce ei simţeau când veneau în trecut să o vadă şi plecau plini de linişte şi deplină bucurie în inimile lor. Încetul cu încetul începu să-şi ridice privirea spre ei, dar nu văzu simpli oameni, ci îngeri care o îngrijeau, căci toţi se prefăcuseră de atâta frumuseţe în oameni înaripaţi cu aripi de Dragoste şi păreau adevăraţi îngeri. Atunci floarea zâmbi iar omul cu umbrelă se sperie îngrozitor, îşi lua cu grabă umbrela ca să-şi poată acoperi privirea!


De această dată renunţă, va mai reveni cu siguranţă, dar floarea e şi mai puternică acum când ştie că nu este singură! Are două surse în Dragoste, una este propria rădăcină afundată în Dragoste, cealaltă este Dragostea ce se revarsă asupra-i prin oameni. Omul cu umbrelă va mai apărea, dar floarea va rămâne ea însăşi spre veşnicie.

O vizită în oraş

video


Nota autorului: Cei care au citit-o înainte de a fi postată au avut diverse reacţii, o anumită persoană spunea că îi aminteşte de Kafka. Unii poate vor crede că am fost influenţată de Eugen Ionescu, personal am fost mai absorbită de Matei Vişniec, dar textul acesta nu i-a ascultat pe nici unul, doar furia mea pentru un moment din viaţă.




O vizită în oraş





Bat din palme ca un copil mic şi ţopăi aşisderea! Trenul ajunge curând, găteala e gata, mi-am pus ia care îţi place şi baticul strămoşesc, fota e perfectă şi opincile completează totul, ca dintr-un tablou de Grigorescu. Mai bat odată din palme şi iau coşul în care sub servetul bătrânesc se ascunde roşu’n obaji colacul special pregătit ca să ne amintească de strânsa legătură dintre viaţă şi moarte, alături sarea din bucate ne aminteşte cum se iubeşte. Le iau şi ţopăind de fericire pornesc spre gară. Zburd la panou, citesc unde urmează să oprescă trenul care te aduce. Găsesc linia şi stau să păzesc ceasul rotund din gară ca să ştiu când îl văd pe calea lui metalică sosind în zare. La ora potrivită doamna anunţă zărirea trenului pe şine, nu mai durează mult, deja se vede. Am uitat la ce vagon eşti, am o proastă memorie a cifrelor. Nu te-am mai sunat, te-ai fi strămbat că am uitat aşa detaliu important! De undeva tot coborai până la urmă, ce mai conta de unde? Mă uitam cam pierdută la lumea ce se cobora din vagoane, până la urmă te-am văzut:

- Ai uitat numărul vagonului, aşa-i?

- Asta e în loc de bună ziua?

- Iar răspunzi cu întrebări, la întrebări.

- Se numeşte deflection în engleză, şi nu este opusul lui inflation, ci în psihologie înseamnă pe româneşte: evitare. Uneori e sinonim cu „amânare”.

- Tu nu eşti normală! Ai uitat numărul la vagon, vii îmbrăcată aşa şi-mi ţii lecţii de psihologie. N-ai şanse de vindecare!!

- Ştiu! Ce bine, nu? Şi ce are costumul meu? Ştii ca a trebuie să închiriez bună parte din el? Eu n-am decât ie şi batic.

- Eşti nebună!

- Ai mai spus asta, câtă lipsă de inspiraţie!

- Bun, iar am sărit peste pupat. Se pare că aşa e cu tine, hai să te pup.

- Hai, dacă aşa se face.

- Nu vrei?

- Ba da, cum să nu! Muah, muah, acum mergem?

- Eşti teribilă!

- Nebună şi teribilă, ştiu. Şi multe, multe altele. Hai să mergem!

- Coşul ce-i? Parte din costum?

- Vai! Am uitat!

- Face parte din tine uitarea asta..

- Ţi-am adus pâine şi sare! Pâinea strămoşească şi sarea din bucate, ştii tu, ca la români!

- Şi ce să fac cu ele?

- Să le mănânci, doar nu crezi că mai primeşti şi altceva azi?!

- Bine măh, hai să mergem.

- Te văd! Te văd! Iar strămbi din nas, nimic nu-ţi convine ţie! Hai să mergem, nu te mai strămba!

- Unde mă duci?

- Am pregătit ani de zile traseul ăsta, chiar crezi că o să-mi iasă azi?

- Improvizăm deci!

- Aha!! Ce-ai vrea să vezi?

- Ce-ai vrea să-mi arăţi?

- Nu ştiu dragă, nu ce se arată mereu în oraşul ăsta. Nu-mi spune că vrei să vezi teiul şi Sfinţii Trei Ierarhi şi Palatul. Nu că ar fi rău, da’păi.. Palatul e în construcţie de când cu Palace-ul, teiul şi Copoul azi mă deprimă, iar sfinţii.. poate la vreo slujbă, acum e închis pe acolo.

- Bun, ce propui deci?

- Zic să lăsăm maşina aici şi să facem o plimbărică până la Teatrul Naţional.

- Hai, tu ştii drumul.

- Lăsăm coşul la maşină sau vrei să mănânci?

- Dacă aş vrea să mănânc sigur n-ar fi pâine goală.

- Bre, eu special pentru tine am făcut colacul asta, vai ş-amar de el, ia vezi!!

- Hai că mâncăm pâine goală mai târziu, acum să mergem.

- Bun, lăsăm coşul, n-are sens să-l purtăm după noi.

- Mergi să te schimbi?

- Nuuuuuuu!! Lasă aşa, să se holbeze lumea la mine, ce are?

- N-are nimic, tu ştii.



Am lăsat coşul la maşină şi am pornit de braţ spre Râpa Galbenă. Esplanada Elisabeta cum i se spunea cândva.

- Nu ştiu toată istoria locului, dar ştiu că clădirea asta a fost construită de legionari. Aici organizau taberele de lucru, acum o folosesc „alţii”. Abia când tre’ să explic ceva înţeleg ce aiurea e că nu ţin minte date…

- Păi dă repede un google search!

- Afurisitule, nu ţin minte date, dar măcar ştiu pe ce planetă mă aflu.

- Serios? Pe care?

- Eşti enervant!

- Mdeah…

- Vrei să-şi arăt şi clădirea securităţii?

- Tu m-ai adus până aici doar ca să-mi prezinţi morţii?

- Haide măh, e aşa faină!! Îmi place la nebunie, e o cameră în ea, un fel de centru al clădirii, e pătrată şi are făcut în mijloc o mulţime de coloane puse în cerc, e ameţitoare!! Mergem?

- Dacă vrei tu!

- Hai! Hai, ci ti iubiesc!



Pornim de la Râpă în sus spre Copou.

- Uite, asta e biblioteca universitară!

- Aha..

- Aici eram când mi-ai spus pe cât eşti născut şi-am început să râd aşa de tare, mă mir că nu m-au dat afară!

- De ce să râzi?

- Ei, de ce?

- Zi!

- Fiindcă eşti născut în aceeaşi zi cu alţi idioţi ca şi tine!

- Mdeah!

- Mi s-a părut comică tare coincidenţa.

- Da, da, iubiţii tăi..

- Nu’s iubiţii mei!

- Sigur, amanţi, bla bla..

- Tâmpitule, iar mă enervezi.

- Foarte bine!

- Uite, acolo jos e ceaineria lui Radu.

- Alt amant?

- Eşti de-a dreptul enervant!

- Cine e atunci?

- E un amic din copilărie, bunicii mei sunt prieteni apropiaţi cu părintii lui, îi ştiu de copil. Locul ăsta pe care l-a făcut aici e super, a adunat cam tot ce e mai frumos în oraş.

- Teiul e mai la deal, nu?

- Da, e mai la deal, după facultatea mea, nu mergem până acolo. Şi asta se numeste „evitare”.

- De ce nu mergem? Ar fi interesant.

- Ce să vezi? E o clădire şi atât.

- Şi asta la care mergem acum ce e?

- Tot o clădire, ce mă enervezi! Asta are mai multă importanţă!

- Pentru cine?

- Credeam că şi pentru tine.

- Nu. Hai să vedem facultatea.

- Bine măi, dar intrăm întâi aici să-ţi arăt camera aia care îmi place mie.

- Bine.

- Vezi? Nu-i faină? Aşa… haotică!

- Dacă spui tu..

- Nu-ţi place..

- N-am nimic de văzut.

- Pe mine exprimându-mă.

- Îmbrăcată în port tradiţional, plimbându-te printre coloanele unei clădiri în care au fost omorâţi oameni în cel mai odios mod de parcă ai dansa. Minunat, ce pot spune!

- Da măi, ai dreptate, hai să mergem. Plecăm.

- Uite aici e cercul militar.

- Bine, lasă, mai e mult până la facultate?

- Nu, ce tot atâta interes pentru clădirea asta?

- Păi e făcută de Cuza, masonul, nu?

- Nu cred că el a pus cărămizile una peste alta! Iar corpul în care am studiat eu e cu siguranţă mult mai nou, cred că doar corpul A e făcut din vremea lui Cuza.

- Bine, hai să le vedem pe toate.

- Toate? Doamne, dar cred că sunt vreo 10, nici nu le ştiu pe toate, unele au fost deja dărămate. Alea erau super de văzut, cele din vale, de lângă bibliotecă au fost închisoare, apoi editură şi tipografie. Le-au dărămat acum câţiva ani şi-au făcut hotel acolo.

- Păi ce a mai rămas din prima universitate românească?

- Ăla de acolo e corpul D, unde am făcut eu facultatea.

- Care dintre ele?

- Acela, măi, uşa aia de acolo, unde sunt scările.

- Nu măh, care facultate zic?!

- Psihologia. Tot acolo e şi cea de sport. La psihologie sunt mai multe fete, la sport mai mulţi băieţi, împreună un echilibru.

- Mdeah, halal echilibru. Fete nebune şi băieţi proşti!

- Ce mă enervezi!

- Asta este!

- Uite aici e intrarea de la corpul A.

- Aici e sala paşilor pierduţi?

- Da, vrei să ţi se piardă şi ai tăi?

- Da, cum să nu, şi să-mi explici fiecare pictură, asta ar fi interesant, ha ha!!

- Hai să intrăm şi dacă e deschisă Aula „Mihai Eminescu” ai să vezi cea mai frumoasă dintre ele. Apoi dacă vrei mergem şi la Pogor ca să vezi ultima pictură a lui Bălaşa.

- E departe?

- Nu, de fapt e chiar destul de aproape, ceva mai în vale, am uitat să-ţi arăt când urcam

- Normal, tu aveai treabă cu securitatea, nu cu alde cultură.

- Bine măh, omoară-mă pentru asta.

- Gata taci, hai să vedem ce e pictat pe aici.



Nu mai ţin minte ce am comentat la fiecare pictură în parte. Oricum sunt prea multe şi s-a pierdut prea mult timp acolo. Aula era închisă, aşa că mi-a revenit mie onoarea de a explica imaginea de pe peretele de acolo.

- Cred că este formarea universului!

- Crezi?

- Da, cred. Desenul reprezintă cerul, stelele, o planetă uriaşă în centru şi peste planetă corpul unei femei.

- O femeie goală..

- Nu, una îmbrăcată în haine de epocă! Eşti culmea!! Evident că goală!

- Asta era de văzut, Bălaşa şi o femeie goală dând naştere universului!

- Ha, ha! Cât de isteţ! De fapt să ştii că în cosmogonia românească apar astfel de poveşti, iar despre drac nici nu mai spun, are românul o imaginaţie!!

- Daaaa, despre drac şi despre femeie, de ce nu mă mir!?

- Hai nu mai râde! Deşi nu-i rău că în sfârşit de văd şi pe tine râzând, moacă acră ce eşti!

- Mdeah..

- Bun, ai revenit la moaca acră, aşa te vreau!

- Mergem la Pogor?

- Sigur, trebuie să traversăm. Acolo e.

- O fi închis şi aici.

- Numai lunea e închis, e în regim de muzeu.

- Şi azi ce zi e? Ha?

- E luni, fir-ar!!

- Ei, asta e! Ce mai ai în program de văzut, care să fie închis fiindcă e luni?

- Bojdeuca! (râd zgomotos şi tu zâmbeşti)

- Tot nu crezi că sunt la fel de bun ca şi Creangă..

- Baaaa, chiar mult mai bun, mai ales că tu eşti viu, cum aş putea să spun că e el mai bun ca tine?! (râd în continuare, schiţezi şi tu un zâmbet)

- Păi da, dar nu la asta mă refer.

- Ha!! Am văzut, ai mai schiţat un zâmbet, hai că s-ar putea să iasă bine până la capăt.

- Ha, ha!

- Ce ha, ha? De unde să ştiu eu dacă nu e Creangă mai bun decât tine, măcar el s-a ţinut serios de scris, n-avea netlog şi alte porcării la vremea aia!!

- Ce să spun?

- Păi, n-ai ce spune!! Aia e!

- Eşti deplasată, rămâi în urmă, te blazezi!

- Eu? Păi dragule, într-un an de zile am scris mai multe texte decât tine în 10, parte dintre ele şi de mai mare valoare din orice punct de vedere ai privi!

- Ete fleoşc!

- Zi tu, cum te face pe tine netlogul mai deştept decât pe mine realul?

- Nu mă face, eu sunt deja!

- Ce să spun?

- Unde mergem?

- Important e că mergem.

- Păi văd, acum îmi arăţi cealaltă parte de stradă, celălalt trotuar.

- Da, tocmai am trecut de parcul voievozilor şi de palatul copiilor.

- Am observat.

- Şi aici e Casa de Cultura a Studenţilor, mai multe săli de spectacol. Am jucat şi eu aici, încă de când eram elevă.

- Tu, plină de talente..

- Eu ţi-am zis să nu te mai strâmbi! Talent, netalent, măcar am învăţat lucuri importante şi frumoase!

- Unde mergem acum?

- Vai întrebi ca şi măgarul din Shrek, are we there yet?

- Parcă eram căpcăun, acu’s şi măgar?

- Tot ce se poate!

- Deci, unde mergem Fiona?

- Mergem spre Strada Lapuşneanu, nu vezi statuia?

- Ba o văđ!

- Capul lui Băse vrem!

- Ha, ha, eu zic că mai multe capete am vrea!

- Precis.

- Vrei să vezi anticariatul lui Grumăzescu?

- Ce e acolo?

- Grumăzescu e cel mai mare anticar de obiecte legate de Eminescu.

- Aşa, şi?

- Cum şi? Cine ştie ce vrei să cumperi de la el?!

- Nu cumpăr nimic bre, că’s sărac!

- Poate-ţi vinde vreo idee, zic şi eu. Ai ce discuta cu omul!

- E aici? Adică e şi el?

- Cred că şi lunea! (râd) Ha! Ţi-am mai prins un zâmbet, poate nu eşti chiar aşa acru de fapt.

- Intrăm?

- Doar dacă eşti pregătit să cumperi, slabe şanse să te lase să ieşi cu mâna goală de la el!

- Pariu că nu cumpăr nimic?

- Cu tine totul e posibil, hai.

- Bună ziua.

- Bună ziua, vă putem ajuta cu ceva anume?

- Cu domnul Grumăzescu, dacă se poate! La pachet şi cu fundiţă! Zise el tot un zâmbet.

- Păi.. dacă era, sigur venea imediat ce v-ar fi auzit, spuse fata uşor fâstâcită.

- Azi n-ai noroc, îi spun eu toată un râs.

- Asta e, povestea vieţii mele!

- Hai să ne uităm un pic pe aici şi mergem, bine?

- Ne uităm, ne uităm, dar lipseşte exponatul principal!

- Bine măh! încep să râd zgomotos.

- Hai să mergem, nu e mare lucru de văzut de acum.

- Bine, hai să-l vezi pe Cuza şi mai vedem apoi..

- Piaţa Unirii?

- Hopa! Iaca mai ştii şi tu câte ceva!

- N-am fost de mulţi ani aici, dar mai ţin minte.. E lângă construcţia lui Eiffel, aşa-i?

- Da, lângă hotelul Traian, ce multe mai ştii, mă uimeşti.

- Măcar cu asta..

- Hai, nu fi rău, ştii bine.. cu mai multe! Conotaţii ale limbii române, iar râd zgomotos, el iar zâmbeşte în colţul gurii.

- Ştii tu, ce să-ţi mai spun.. Iaca.

- Uite, am ajuns la statuie, scuipă-l pe Cuza şi hai mai departe.

- De ce să-l scuip pe Cuza?

- Că a fost mason, haha, nu tu spui?

- Mda, a fost, şi ce dacă?

- Ţie nimic nu-ţi mai atrage atenţia!

- Ei, ba destule, nu vezi tu.. Ţi-am zis că te-ai blazat.

- Hai să mâncăm turta dulce, vrei?

- Nu spuneai că îmi dai numai pâine să mănânc?

- Ba da, tocmai de aceea o să o cumperi tu, mie îmi place teribil, dar tu o cumperi!

- Bine. Să văd şi eu ce are aşa grozav…

- E cea mai grozavă!

- Nu există aşa ceva, dar hai, unde e.

- Uite aici! Intrăm?

- Mai întrebi? Eu zic să nu, tu ce faci?

- Intru oricum.

- Păi vezi?

- Păi hai!

- Două turte dulci vă rog! Sigur nu vrei altceva?

- Sigur, poate vrei tu.

- Nuu, cum să ratez cea mai grozavă turtă dulce din lume? Cine ştie peste câte veacuri mai ajung eu pe aici? Doamna deja ne-a dat turtele, a plătit şi am ieşit.

- Aşa mâncăm, în stradă?

- Mergem încolo, la capătul drumului este un parc mare faţă în faţă cu Teatrul Naţional, cu palatul Roznovanu şi Mitropolia.

- La Catedrală sunt moaştele Sfintei Parascheva, nu?

- Da, vrei să mergem şi acolo?

- Nu neapărat. Palatul Roznovanu ce e?

- Primaria, haha. A fost casa lor, dar e primăria oraşului de mulţi ani. Uite, acesta e teatrul.

- Chestia asta neagră vrei să spui.

- De câţiva ani, cam da. Dar cică e o sală extraordinară!

- Extra- ordinară?

- Nu măh, termină cu miştourile, e o sală bună.

- Bunăăăă, am înţeles.

- Ce de aluzii, iaca..

- E vreun spectacol buuunn azi?

- Nu ştiu, eu n-am fost niciodată la spectacol în sala asta.

- Şi mai spui ca mergi la teatru!

- La teatrul de copii mai nou. Asta e, fiecare cum poate..

- Acolo ce e?

- Şcoala de surdomuţi.

- Aha, pasiunea ta.

- Da, să ştii.

- Ştiu.

- Mergem în parc sau stăm pe băncile astea ca să intrăm în teatru pe urmă?

- Stăm aici. Păpăm şi vedem apoi. Vezi să nu murdăreşti ia!

- N-are ciocolată, e doar aluat, nu se poate murdări.

- Zău? Eu cred că tu poţi orice! Râde cu poftă.

- Pentru că râzi şi mă bucur de asta, îţi permit.

- Altfel?

- Altfel te plesneam de mult!

- Daaaaaa, ştiu! Nu-ţi stă bine aşa violentă!

- Nu-i frumos, da’-i sănătos!

- Cu mine nu-i nevoie.

- Am să ţin minte.

- Aşa să faci, şi termină de mâncat ca să mergem.

- Mai am îmbucătura asta, hai să mergem.

- Unde mă duci măi pe arătură?

- În spate, să intrăm în teatru.

- E vreun spectacol şi nu ştiu eu?

- Ce fraier eşti? Spectacol e acolo unde suntem noi, nu ţi-e clar?

- Ohh, ba da, ţi-am spus deja că orice e posibil cu tine. O să ieşim în şuturi de aici?

- Posibil, să vedem.

- Pe unde intrăm? Ştii vreo crăpătură?

- Pe uşă bre, pe unde altundeva?

- Pe care uşă femeie?

- Pe asta sau pe aia, pe care reuşim.

- Şi după?

- După căutăm şcena ca să jucăm o mică piesa!

- Aici vrei? Mai bine mergeam la un hotel!

- Ia mai taci! Oricum n-ai bani de un hotel!

- Găseam noi o variantă, să nu fie aşa publică, direct pe scenă.

- Termină nebunule, mă faci să râd!!

- Aici aşa se intră mereu? Prin efracţie?

- Poate era la baie portarul. Taci şi mergi înainte.

- Tu chiar ştii pe unde eşti şi încotro mergi sau e tot la plesneală.

- Vezi să nu-ţi plesnesc eu ţie una!

- Păi, unde suntem?

- În teatru! Ce nu ţi-e clar?

- Bine soro, teatru, dar unde mai exact?

- Vedem noi imediat.

- Aha, deci nu ştii! Minunat!

- Uite, taci odată, acolo e garderoba.

- Vai, ţi-ai găsit locul să te dezbraci. Râde frenetic.

- Tu chiar nu vrei să încetezi?

- Păi, tu îmi faci pe plac, răde puternic mai departe.

- Uite, asta vroiam să-ţi arăt!

- Ce e?

- E sala de repetiţii pentru balet!

- O cameră mică şi întunecată, plină de oglinzi ca să te vezi din toate poziţiile. Râde şi mai tare. Eu îi trag una puternic peste stomac.

- Eşti un idiot!

- Hai, nu fi bleguţă, eşti aşa simpatică, mai ales când pui bot. Dintre toate, la asta nu m-aş fi aşteptat. Mă aşteptam să mă duci pe la toţi sfinţii, dar într-o sală ca asta niciodată!

- Îmi place sala asta.. E aşa frumoasă.. Îmi place podeaua şi cum cade lumina asta săracă peste sala…

- Romantismul tău te pierde. Dar.. podeaua îţi place, evident..

- Nu-ţi place?

- Ba da, dar pentru altceva!

- Hai să mergem, deja mă scoţi din sărite!

- Vai, şi ce-mi placi scoasă din sărite! Râde din nou de răsună.

- Taci măh, acum ne aude careva şi de ia la întrebări!

- Şi ce? Nu voiai tu să ajungi pe scenă? Iuhuuuuu!! Ţipă puternic. Răsună peste tot, dar nu iese nimeni.

- Eşti nebun? Am fost pe scenă, când eram elevă, mi-a ajuns!

- Eu eram?

- Născut? Încep eu să râd de data asta,

- Ha,ha. Ne cunoşteam?

- Nu!

- De câţi ani de ştim noi?

- Iar începi?

- Hai zi!

- Ştii doar că nu ţin minte date!

- Mdeah..

- Uite, acolo e scena. Hai!

- Ce vrei să faci?

- Urcăm acolo să vezi ceva frumos!

- Ce să văd măi, mai este?

- Uite!! Vezi tavanul? E cerul!!

- E frumos.

- Hai să ne aşezăm şi să-l privim mai atent.

- Coborâm..

- Nuuu, aici, hai să ne aşezăm pe jos!!

- Eşti nebună! Uite câte scaune sunt, la ce să mă tolănesc aici în praf?

- E mai fain aşa!

- Ba nu e mai fain deloc, mai ales e păcat de costumul tău frumos, care nici măcar nu e al tău!

- Aici ai dreptate.

- Hai, pe scaun.

- Nu stăm mult, bine?

- Hai să vedem tavanul mai bine şi mergem. E suflat cu aur?

- Aşa se spune. Vrei să îl furi?

- Nu. Zâmbeşte.

- De ce nu?

- Nu ştiu dacă e chiar aur, pentru ce să mă risc?

- Aha.. Pe pictor îl cheamă Alexander Goltz..

- Alt prieten din copilărie?

- Ce idot eşti!

- Păi spui cu aşa un ton de parcă l-ai cunoscut.

- Mda, am fost prieteni apropiaţi în altă viaţă în care eram vii amândoi. Mă seci!

- Şi tu, hai să mergem.

- Mergi la Catedrală?

- Da, hai să vedem şi masoni în viaţă.

- Eşti rău! De unde ştii tu care e mason dacă nu faci parte din nici o lojă?

- Ştiu!

- Sigur.

- Da, sigur. Toată lumea ştie.

- Iaca numai eu nu ştiu.

- Tu nu vrei să ştii, e mai bine aşa.

- Da.

- Cutia n-o putem vedea?

- Nu, cutia e încuiată. Nu ştiu ce aur s-or teme să nu le fure de acolo, aici poate intra oricine aşa cum am făcut şi noi, acolo doar în caz de spectacol.

- Şi filarmonica?

- Aia e altă poveste, altadată. Mai întâi tre să o citesc eu!

- Adică n-ai fost niciodată.

- Ruşinos, nu?

- Păi da!

- Păi ştiu, nah!

- Hai acum.

- Nu ştiu pe unde se intră.

- Întrebăm.

- Încep să-ţi placă aventurile astea prin clădirile vechi.

- Asta e o aventură, începe iar să râdă.

- Înţelegi tu ce vreau să zic..

- Si-gur!! Râde tare.

- Bună ziua.

- Bună ziua, răspunde portarul mirat că ne vede, pe cine căutaţi?

- Pe nimeni, am fost doar să vedem dacă se poate fura aurul de pe tavanul teatrului naţional, eventual şi candelabrul! Râde în continuare.

- Bună ziua! Ne iertaţi..

- Pentru ce să ne ierte dragă, e vina noastră că nu era aici şi când am intrat?

- Nu e nici a lui, hai să mergem la mitropolie.

- Deci sari peste filarmonică…

- Se poate?

- Sigur, oraşul tău, stăpâna mea! Râde.

- Nu sunt stăpână, tocmai de aceea… Data viitoare, te rog..

- Bine, hai că m-am binedispus, pe unde mă mai duci să mă amuz?

- Mergem să ne închinăm şi ne întoarcem la gară.

- Mă trimiţi acasă deja? Întrebă cu oarecare tristeţe.

- Nu dragă, mergem să luăm maşina şi mai vedem.

- Aaa, bine.

- Hai pe la trecere.

- Interesante tablouri.

- Mda.. kitshc-uri…

- Şi ce? Tot e ceva..

- Mda.. acolo e semaforul.

- Bine, deflection… Râde.

- Ai învăţat, ce mai, ţi-a priit drumul pănă aici, ai avut ce învăţa.

- Femeia aia vorbeşte singură?

- Da, se pare că nu e singura!

- Ce e cu ea?

- E una dintre multele de aici, nu ştiu de ce suferă, o boală are precis.

- Bine că nu e schizofrenică aşa ca tine!

- Ha, ha. Ştii că te-am întrebat dacă ai strânge în braţe aşa o persoană..

- Da, îmi amintesc eu ceva, ceva..

- Ai strânge?

- Ce ţi-am răspuns atunci?

- Că nu te-ai încărca aşa tare, nu ai putere să faci aşa ceva..

- Înseamnă că aşa este.

- Vezi curtea?

- Sigur, tu nu?

- Ba da, îmi pare însă rău că nu o vezi aşa cum era acum câţiva ani, îngrijită!

- Acum ce are?

- Acum n-are, aia e!

- Hai, lasă bârfa, pe unde se intră? Pe aici?

- Da…

- Şi acum?

- Mergi pe aici, vezi imediat şirul la care ne aşezăm.

- Bine. Se lăsă linişte, ne-am închinat în tihnă şi-am ieşit.

- Vrei să vezi şi facultatea de teologie?

- Pentru ce?

- Are o curte frumoasă, hai pe acolo şi ieşim imediat în drum spre gară.

- Pe unde spui tu..

- Acolo e facultatea.

- Nu văd nici o curte frumoasă, e numai ciment, e o parcare.

- Asta e o parcare, cu un castan, dincolo de clădire e curtea. A făcut parte din Grădina Botanică.

- Grădina Botanică? Aia era de văzut! Cea mai mare din ţară, nu-i aşa?

- Da! Iar mă uimeşti!

- De ce?

- Pentru că ştii!

- Şi ce are că ştiu?

- Nu mă aşteptam.

- Adică mă crezi prost grămadă!

- Nicidecum, doar că nu văd de ce te-ar interesa lucrurile astea.

- Asta e deci parte din Grădina Botanică.. O să pot spune că am fost şi acolo?

- Nu! Grădina are 100 de hectare!! Aici sunt doar nişte copaci destui de rari, ca şi cei din parcul din faţa teatrului, unde erau expuse picturile alea. Sunt platani!

- Platani, aha..

- Sunt copaci pe cale de dispariţie pe care îi taie tâmpiţii ca să facă inimioare pe ei!

- Aşa ca tine!

- Ce vrei să spui, că eu distrug ce e pe cale de dispariţie?

- Nu, tu eşti distrusă de..

- Ha ha!

- Dar se poate să fie valabilă şi cealaltă variantă!

- Mda. Drăguţ!

- Uite, acolo e libraria care cândva era cea mai mare din oraş, între timp au apărut tot felul de minuni, Junimea mai e, dar celalalta, Mihai Eminescu, s-a închis de câţiva ani deja. Şi acolo e cinematograful.

- Mă duci la film?

- Nu, te duc la gară!

- Hai să vedem ce rulează..

- Vrei să intrăm?

- Ar fi drăguţ, dar nu ştiu unde vrei să ajungi tu.

- Vreau să de duc să vezi unde îmi fac casa.

- Bine, atunci mergem. Pe aici ajungem înapoi la Râpa Galbena, aşa-i?

- Da, zâmbesc, nu mai spun nimic, mă mir din nou că te prinzi aşa uşor..

- Nu spui, dar iar te minunezi că ştiu drumul..

- Da!

- Mă orientez uşor în spaţiu. Şi vezi, întinde mâna să-mi arate, e evident că drumul pe care am venit de lângă hotel, Lăpuşneanu, cu anticarul care nu era acasă, e paralel cu ăsta pe care coborâm noi. În plus am văzut liniile de tramvai şi e evident că într-acolo mergem.

- Da! Bravo! Nu multă lume s-ar fi prins.

- Tu te-ai fi prins..

- Probabil.

- Vezi, ajungem acolo lângă magazin şi facem la stânga, imediat ajungem la maşină.

- Bravo, zâmbesc.

- Casa ta unde e?

- Peste nişte dealuri, un pic mai departe.

- Coline?

- Da, ha ha, coline. Păcat că nu le ştiu numele la toate, o să mă informez.

- Aşa să faci!

- Nu ştiu pe unde să merg ca să ajungem mai repede.

- Tu ştii..

- Hai pe aici, mergem pe Sfântul Andrei şi ajungem în Podu Roş imediat.

- Acolo stai tu?

- M-ai mai întrebat odata unde stau..

- Nu mai ţin minte, oricum n-am văzut oraşul de mulţi ani.

- Da.. mi-ai mai zis. Eu stau într-o cruce făcută din mănastiri cunoscute.

- Da, mi-ai spus, ţin minte asta. Lângă Galata şi Cetăţuia..

- Da, aici m-ai şocat de-a dreptul, ai ţinut minte şi numele!

- Doar două, cele mai cunoscute.

- Celelalte două sunt Hlincea şi Hadâmbu, deşi ultima e mult mai departe.

- Înţeleg..

- Te-aş duce să-l cunoşti pe părintele meu!

- De ce?

- Cred că ţi-ar plăcea de el, e tare inteligent.

- Aha..

- Poate când ne întoarcem.

- Poate..

- Uite, acesta e Podu Roş!

- Se numeşte aşa din perioada comunistă?

- Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată! Eu cred că se numeşte aşa pentru că uneşte răsăritul şi apusul.

- Adică?

- Adică de pe el poţi vedea dimineaţa răsăritul şi seara apusul. Le uneşte puntea asta vopsită în roşu.

- Frumos..

- Da!! Foarte!

- Şi podul acesta cum se cheamă?

- Celălalt roş! Glumesc, se numeşte Nicolina. Maria spune că de la Sfântul Nicolae. Zâmbim amândoi.

- Ce face?

- E bine, nu vreau să vorbim acum despre asta. Aş putea spune cum spui tu: „Ce-ţi pasă ţie?” când pun întrebări pe acelaşi subiect. Vezi bine că n-am întrebat nimic de data asta, nu pentru că nu mă macină, dar prefer să nu, apoi mă întristez iremediabil, deja încep să mă întristez. Uite, se văd mănăstirile. Acolo, în dreapta este Galata, în stânga sus e Cetăţuia, iar jos, deşi nu prea se vede decât o fracţiune de secundă, este Frumoasa, acolo am fost eu botezată.

- E frumos oraşul.

- Da, este!

- Şi casa ta unde este?

- În pustie, râd tare, el se uită uimit.

- Hai măh, unde e?

- E în apropiere de Iaşi, spun că e în pustie pentru că nu e decât o casă lângă a mea, în rest nimic. O să vezi!

- Bine.

- Uite imediat cotim la dreapta şi ajungem curând.

- Păi aici sunt multe case.

- Ai răbdare, ajungem şi la pustie imediat.

- Abia aştept!

- Uite, aici a fost livadă, au tăiat până la ultimul copac, nu se mai vede rădăcină de cireş, e dureros ce fac..

- Da, dar dacă n-are cine-i îngriji!

- Nu mai zic nimic, o să ajungem să ne certăm.

- Ba nu.. Zi.

- Lasă.

- Bine, cum vrei.

- Uite, aia e casa!

- E mare! Ce faci tu cu aşa casă?

- Mă mai gandesc. Mai fac copii ca să o populez.

- N-ar fi rău!

- Ştiu..

- Ba chiar ar fi cazul.

- Ştiu..

- Coborâm?

- Sigur, vreau să vezi cum trebuie peisajul!

- Ce faci? Iei coşul? Chiar vrei să mă hrăneşti cu pâine goală?

- Da!

- Bine, zâmbeşte..

- Uite, acolo e răsăritul.

- Ştiu.

- Toate le ştii tu..

- Păi e normal! Măcar atâta orientare în spaţiu.

- Evident, ştii şi unde e apusul.

- Mă faci să râd!

- Acolo în vale e cimitirul satului. Locul ăsta era plin de nuci, i se spunea Dealul Nucilor. Acolo se vede Cetăţuia.

- Şi acolo Galata, şi-mi arată..

- Da..

- Iar te-am surprins?

- Da.. dar încerc să par că nu ca să nu te superi.

- Nu mă supăr, mă minunez.

- Păi de ce?

- Pentru că nu mi se pare anormal să-mi dau seama de lucrurile astea.

- Ţie, altora însă li se pare.

- Dar tu ţi-ai fi dat repede seama, ştiu sigur, atunci de ce te miri că şi eu pot.

- Nu ştiu..

- Hai să vedem cu pâinea aia, ţărăncuţă! Zâmbeşte.

- N-am numai pâine, te-am minţit. Am şi câte ceva de mâncare, ce-am putut lua de întins pe pâine pentru nişte tartine. Şi o sticlă de şampanie.

- Cine să bea şampania? Începe să râdă.

- Noi!

- Cum noi nebuno, cine mai conduce?

- E şampanie pentru copii, n-are alcool. Râdem cu poftă amândoi. Ţie ţi-am adus o sticlă de vin, s-o duci acasă.

- S-o beau singur.. mai bine n-o aduceai.

- Nu-i musai s-o primeşti, e un roze de Cetăţuia. Pot să-l beau singură eu, nu mi-e teamă de singurătate!

- Spui aşa pentru că nu ştii ce e aia!!

- Ba nu, spun pentru că toată viaţa suntem singuri, pe oricine am avea lângă noi, suntem doar noi cu Dumnezeu.

- Nu e adevărat! Acum eşti singura?

- Într-un fel..

- Mă întristezi..

- Ba nu, ţi-a trece! Hai să păpăm! Scot o pătură şi o întindem pe jos pe terasă de unde se vede răsăritul, ne aşezăm şi pregătim din coş ce se poate mânca. Se uită destul de uimit la mine.

- Te miri că nu mă spăl pe mâini şi că nu cer să spunem rugăciunea, aşa-i?

- Nu ştiu de care să mă mir mai tare.

- De mâini murdare nu mi-e frică, rugăciunea o spun în gând.

- De ce?

- De ce nu?

- Rugăciunea se spune în cor, ca să fie împreună.

- Se spune în cor când mâncăm amândoi.

- Şi acum nu mâncăm amândoi?

- Când am mai mâncat amândoi, împreună?

- Acum câteva ore.

- Aia nu se pune, n-a fost masă, şi oricum nici atunci n-am spus rugăciune.

- Ba am spus!

- Bine, am spus. Atunci am spus şi acum.

- Acum n-am auzit. De ce nu vrei să spunem?

- Pentru că nu mănânc cu tine, dar dacă vrei, spunem!

- De ce să nu mănânci şi tu?

- Tu ai mâncat din peştele pe care mi l-ai dat?

- Pauză, se întristează..

- Era ultima ta porţie, nu?

- Nu spune nimic.

- Mi-ai pus mie în farfurie tot şi tu nu ai mâncat. Ba mai mult, ai avut şi complice! Acum mi-am dat eu seama!! Mi-ai dat mie să mănânc mâncarea voastră, şi eu am mâncat, şi nici măcar nu-mi era foame! Acum mănâncă şi tu de la mine, chiar dacă nu e ultima mea bucată de mâncare.

- Mănâncă şi tu cu mine, te rog..

- Zâmbesc.. Sigur că mănânc: Tatăl Nostru, care eşti în Ceruri,…

- Binecuvintează!...

- Poftă bună!

- Şi spui că tu ai făcut colacul ăsta, întrebă molfăind.

- Nu se vorbeşte cu gura plină! Da, eu l-am făcut, ce are? E cam ciudat, ştiu..

- Ba nu, e chiar bun, continuă cu gura plină.

- Da, ce să spui şi tu acum.. ha ha

- Măh ce mă enervezi, pe tine nu poate nimeni să te laude, mereu suspicioasă!

- Bine, primesc laudele..

- Aşa!

- Desfaci tu sticla?

- Păi cine? Râde!

- Păi eu!

- Hai, lasă, lasă, tu vezi de colac, de pahare, de-ale tale!

- Cântăm Cuvine-se cu adevărat?

- Cântăm!!



Până la gara n-am mai vorbit, am strâns totul în linişte şi am plecat tăcuţi, fiecare cu gândul lui. Cred că ne-am strâns în braţe la plecare. N-am urcat în tren, nici n-am stat să văd cum pleacă, am plecat înainte să şuiere de râmas bun locomotiva.

Ţi-am scris rândurile astea, ca să ştii cum ar fi putut fi dacă veneai, mai bine e să nu vii...

Bucură-te, bucuria mea!

Lavă fierbinte ce pătrunde cu grijă prin toate crăpăturile fiinţei mele. S-acoperă durerea, tristeţea, gândul, simţirile nebune... Dragostea mea ce se clatină, între cele două extreme celebre, a fi sau a nu fi? Zdruncină inima lăsând lava să iasă. Tot ce atinge-n cale se preschimbă, ardere de tot se face, se arde tot răul, se'ntoarce la bine! Durerea în mângâiere, tristeţea în veselie, iar gândul, găndul în negândul cel bun şi de folos. Mereu am crezut că gândul e important, azi am înţeles că mult mai preţios e negândul! Mâinile împletesc negândul metaniei în dar, din vulcanul inimii zdruncinate de dragostea ce-a dat năvală din infinit, se duce în toate direcţiile fiinţiale, din mine spre alţii! Bucură-te bucuria mea, dă năvală în câte inimi găseşti în cale!! Deschide-le şi cucereşte-le pe toate!! Bucură-te, bucuria mea!

joi, 27 ianuarie 2011

Drumul...

Prima filă din poveste.

dedicată..

Acum câţiva ani chemă Doamne Doamne la el un indecis şi-l întrebă din nou: ei bine, te-ai mai gândit la ziua în care ai vrea să fii pus ca suflet în om?Indecisul se tot gândise dar nu se găsea nici una suficient de potrivită. În aia era prea nu ştiu cum, în cealaltă prea nu ştiu cum şi tot aşa, şi sigur că răbdarea Domnului nu are limite dar rostul omului are chemarea lui, aşa că îl puse Domnul spre mântuirea sa în braţele părinţilor lui şi de aici trăieşte-ţi viaţa.
Fiindcă m-a surprins privind la ei mirată mă chemă mai aproape : „tu ce vrei micuţo?”, „Să înţeleg de ce i-a fost aşa de greu să aleagă”, am spus. „Bine, atunci alege tu acum calea prin care să înţelegi.” Aşa că am ales, când să mă nasc şi unde, din ce părinţi şi cum, cum să fiu crescută şi când să-l reîntâlnesc pe cel pe care nu l-am înţeles.
De atunci trăiesc nehotărâtă, iar el foarte decis. Însă continui să-mi doresc să-l fac să accepte sieşi că s-a născut la timpul potrivit şi aşa ar fi fost oricare timp ar fi ales, a lui e mântuirea-n orice veac. A lui a fost alegerea să nu aleagă !

P.S: Pornim amândoi de la acelaşi plus infinit,dar sigur ajungem fiecare la alt minus infinit..


Film realizat de Laurenţiu Popa, versuri: Nicoleta Lefter, vocea: Marius Manole, preluat de pe AICI!

Sfântul poznelor- popa smântână




N-am foi să scriu, se pare că voi mâzgăli cartea proaspătă ca pâine strămoşească, abia scoasă din cuptor. Veneam des la Creangă în vizită fiind încă aproape copil, elevă la gimnaziul din apropiere. Curtea bojdeucii pare să aibă aceleaşi flori dintotdeauna, aceleaşi gladiole mov, aceleaşi nu mă uita, aceleaşi măceşe la poartă, iar lângă ele acelaşi izvor de apa rece, rece, alunecând prin aceeaşi ţeavă groasă într-o gură de ciment veşnic deschisă mai ceva ca a lui Setilă. În palmele mici adesea curgea apa asta, ne spăla feţele şi mâinile pătate de dudele roşii - negre, ne lărgea gâtlejul strâns de setea de primăvară spre vară. Noi nu veneam în căutarea lui Nica, ştiam că nu-l găsim aici. Aici a stat bătrânul Creangă, într-o casă mică, la fel ca şi cea din visele mele nătângi. Două camere, un hol şi un cerdac ce mi se pare şi acum imens, ce dă înspre spatele casei şi baia ce o cunoşteam doar noi, cei de-ai casei. În spate o curte cu pomi, corcoduşul şi dudul din care mâncam cu atâta plăcere, fructele încă necoapte, sub privirile încă vii ale bădiei Creangă, ce ne urmăreau din cerdac în aşteptarea momentului în care şi noi urmam să fim izgoniţi din paradisul acela verde crud, de către doamna muzeului, ca şi el cândva din cireşi. Şi parcă în fuga noastră, ţinând strâns într-o mână, în sân sau în buzunare roadele muncii noastre pe care doamna o numea hoţie, prinzându-l cu mâna cealaltă pe Creangă strigam: Haide! Cu noi eşti iarăşi Nică, şi el se prindea în jocul nostru râzând, iar doamna muzeului ne pierdea în dată urma nedibuindu-o de-a lui. El ne-a fost sfânt protector al copilăriei poznaşe. Sfântul poznelor, ce mare n-a crescut nicicând decât în pozne. El însuşi spunea, nici frumos până la 20, nici cuminte până la 30, nici bogat până la 40, îmi pare şi acum modelul ideal în viaţă. Sfântul poznelor a rămas şugubăţ toată viaţa, aşa cum cred că era şi de aşteptat, doar n-avea cum să crească tocmai Nică! Casa a fost împărţită frăţeşte, una era bucătăria şi aceea era toată a femeii, doar la masă stătea acolo şi întotdeauna singur, cealaltă odaia sa de zi, unde găzduia pe alţii dacă era nevoie iar el se retrăgea pe laviţa tare din cerdac. Acolo se simte parcă şi cum a adormit definitiv aşteptând pe bunul prieten Emin. Dealul întreg era al lui, nici o casa, acolo era deal pe care probabil cel mult se păştea, se vedea în zare departe până la lacul din Ciric, azi nici urmă de apa lacului care pare foarte departe! Dealul Şorogari aparţinea în întregime privirii lui, noi îl mai putem vedea doar în „Sara pe deal” a bunului sau prieten. Creangă nu s-a supărat niciodată că i-am mâncat cireşele şi dudele, nici s-a uitat chiorâş la noi când i-am mirosit florile din gradină sau i-am folosit toaleta din spatele casei. Nici n-a zis nimic când beam din apa de la izvor sau, ca orice năzdrăvan ne mai udam cu ea alergând unul după altul prin curte. Curtea lui era loc de adunare şi de râs, unde să depeni amintiri mai frumos decât la stăpânul amintirilor copilăreşti, bădia Creangă? Şi unde să te caţeri în copaci dacă nu în copacii torcălăului? Doar lână nu puteam toarce, însă faptele copilăriei le-am tors cu el acolo în fascinanta lui gradina. Şi sigur toţi ne-am gândit la el când am smântânit oalele cu lapte prins ale bunicii, eu cel puţin m-am gândit când am mers la bunica Veronica şi făceam întrecere cu mâţele, care prinde mai repede smântâna de pe oale. Şi aveam exerciţii cu popa smântână! El se mira de paratrăsnetul isteţ al mamei, eu de acela de pe bloc, el de răciturile făcute de mama, eu de cum apare frişca sau floricelele de porumb, el se scalda în Ozana pe lângă care treceam oftând mereu în drumul meu spre scăldătoarea de pe Moldova, el a avut cireşe, eu.. ohooo, nici nu mai ştiu câte feluri de fructe!! Din poalele copilăriei şi până la tâmplele bătrâneţilor înţelepte cred că toată viaţa lui Creangă e şi a noastră, a tuturor. Şi cred că va mai fi a multor generaţii de acum încolo. În vremea liceului jucam acolo pe mica scenă amenajată teatru de păpuşi, copiii de-atunci veneau să vadă poznele lui Nică dar şi poveştile lui Creangă. Azi au trecut 3 grupuri cât am poposit eu jumătate de ora la bădia. Primii, un grup din Focşani, coborâseră la baie şi m-au prins scriind sub salcâm în ploaie dar n-au spus nimic pentru că eu i-am prins prima pe ei, lătrând la câinele vecinilor, şi încă i-am surprins în poză, apoi i-am speriat apărând misterios în cerdacul larg pe o uşa pe lângă care ei mai mult ca sigur au trecut fără să vadă. Şi bădia sigur stătea şi râdea de ei lângă mine. Parcă-l şi-aud: măi fată, tu cred că sperii şi ursul! Urmând desigur un râs extrem de colorat şi sincer, pe care nu puteam să nu-l încerc şi eu. N-am mai stat mult, am ascultat poveştile despre el spuse grupurilor următoare, am fugărit cu fusta mea prea lungă probabil şi urşii de la izvorul cel rece, mi-am udat mâinile şi mi-am adăpat pântecele acolo la gura lui Setilă, am mirosit iar măceşii aproape trecuţi de la poarta şi m-am uitat la trandafirii încă boboci şi-am plecat. Însă bădia mi-a urmat gândul şi-a vrut să mă ducă la casa Pogor, aşa că am pornit spre biserica în curtea căreia a locuit mama mea de copil, la vremea la care făcea şi ea aceleaşi pozne ocrotită în taină de acelaşi sfânt, iar bunicul nu se lăsa mai prejos şi-l lega pe popă în clopotniţă apoi îi trăgea clopotul cât vroia el crezând probabil că va izgoni comuniştii în frunte cu popa care îi împărţea curtea. Mi-am amintit aşa de mama, care a plecat să o vadă pe bunica ei la Ţibăneşti când avea numai 3 ani, ea cu vecina de aceeaşi vârstă şi cu o papuşă, parcă o şi văd, au ajuns până la autogară, dădeau să se urce în autocar, când a fost prinsă din urmă de bunica şi şi-a luat cred prima şi ultima chelfănealâ. Şi tot gândindu-mă aiurea la amintirile altora în loc să păstrez şirul amintirilor mele am trecut de străduţa care ducea la Casa Pogor şi la cramele ei reci şi întunecoase. Cred însă că nu s-a supărat bădia, ci-a mers ca să râda cu mine la cantina studenţească, unde s-ar fi înfruptat regeşte dacă ar fi existat şi pe vremea lui, deşi şi eu m-aş înfrupta la fel din ciaunul lui plin ochi de carne friptă. Prefer cantina, restaurantului pentru că la cantină văd lumea făcându-şi cruce înainte de a mânca, lucru pe care nu l-am văzut niciodată la restaurant. Apoi, cred că năzdrăvanul cu inima tânăra ar fi râs pe seama mea grozav văzând cum nimeni nu îndrăznea să se aşeze la masă cu mine, deşi nu ţin minte să fi mâncat în viaţa mea vreun om, dar mănânc când cu dreapta când cu stânga şi unora le par probabil o ciudăţenie pentru că se uitau la mine foarte ciudat văzând că tai carnea cu stânga şi înfulec cam mult deodată după modelul Creangă. Sărut mâna pentru masă bădie! Data viitoare să ne vedem la Pogor!

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Şanta, Păltiniş

Noaptea dinaintea plecării a fost scurtă şi îngrozitoare. Hainele noastre au zburat din valiză pe geam afară, aşa că înainte să plecăm a trebuit să le adunăm pe toate cum am putut şi să fugim uşurel spre gară, acolo nimeni nu avea voie să ştie de ce ne e privirea tristă, totul trebuia să pară în regula, aşa că tristeţea se cerea ascunsă cu sârg sub un zâmbet sfios. Toţi copiii veseli, voişi, doar noi doi irecuperabil obosiţi şi cu un soi de disperare în noi. Mă gândeam că o las singură pe mama, dacă n-o mai găseam la întoarcere? Cred că i-am şi spus că ar fi mai bine să nu plecăm, dar a insistat şi ţin minte câtă forţă a avut în a ne impune plecarea, mai mult cred că a explicat situaţia învăţătorilor ca să fie cu băgare de seamă. Şi am plecat, drum a fost lung, mai bine de 12 ore petrecute în tren. Un băieţel de la clasa mai mică „a tombe amoureux de moi” şi brusc am ajuns în centrul atenţiei pentru toată lumea. O foială incredibilă dintr-un compartiment în altul, toată lumea încerca să surprindă firul poveştii de dragoste ce se dorea începută, iar mie fix de asta nu-mi ardea! Se pare însă că timpul a trecut mai repede aşa, el urmărindu-mă peste tot şi sărutând fiecare loc pe care îl atingeam, iar restul lumii urmărindu-l pe el. Ba chiar şi gelozii s-au ivit, căci băiatul era iubit de multe şi doar eu nu-l priveam cu seriozitate în toată afacerea asta. Firul poveştii s-a înşirat de altfel pe toată perioada taberii şi chiar şi după aceea timp de un an, eu însă simţeam că lipsesc cu desăvârşire din ea şi aşa a şi rămas. Eu marea absentă din orice poveste de dragoste ce mi s-ar fi putut întâmpla, fixată pe o poveste ce se întâmplă doar în inima mea nătângă. Măcar gândul mi-a fost ocupat cu altceva, oricât de enervant mi s-ar fi părut lucrul acela.




Era prima mea tabără şi in tren mi se povestea cum urma să ne distrăm acolo, cum va avea cabana un balcon în care urma să stau drept Julieta, ce jocuri o să ne înveţe domnul învăţător N., cum o să dansăm şi multe altele. În tabără însă, spre bucuria mea, ni s-a dat o altă cabană, o singură cameră ce mi se părea imensă la vremea aceea, pe care urma să o împărţim toţi copiii cu învăţătorii soţ şi soţie. Cabana era ultima din şirul cabanelor, cea mai adânc înfiptă în pădure, la aproximativ un kilometru şi jumătate de locul unde urma să mâncăm şi la un kilometru de singura sursă de apă. Baie nu aveam, dar aveam întreaga pădure la dispoziţie! Ne-am ales fiecare patul şi am început marea despachetare. Mâncarea pusă de părinţi de acasă începea să se strice, a mai mâncat fiecare ce putea fi salvat apoi am făcut în pădure un mare dâmb de carne şi alte resturi şi ne-am pregătit arcurile şi săgeţile pentru a prinde vulpea ce urma să vină să se înfrupte din bucatele noastre. Vulpea a apărut în fiecare zi, dar sigur că noi n-am prins-o de aceea tot îndrăznea să dea târcoale de la o zi la alta spre imensa noastră bucurie. Mai greu a fost însă cu ursul pe care nu-l ştiam aşa politicos din fire, dar care ne-a bătut la uşă în două nopţi. Văzând probabil că „nu e nimeni acasă” a renunţat să ne mai caute, dar noi tot stăteam cu uşa baricadată şi ghemuiţi vitejeşte sub păturile groase. Dimineaţa însă zburdam către masă în neştire, iar în drum lăsam coşul cu rufe şi săpun la sursa de apă pentru a rămâne să le spălăm la întoarcere. Masă mai bună ca acolo cred că nici la mama acasă n-am avut niciodată, totul proaspăt, lapte şi unt cât încape, gem de afine din belşugul naturii şi tot felul de bucate grozave mai ales prin prospeţimea lor. Ne întorceam apoi la rufele noastre. Ţin minte perfect, era un ansamblu de chiuvete unele mai mari ca nişte căzi şi unele normale, cu o apă rece de munte, acolo în legea noastră încercam să curăţăm petele de afine fără vreun succes remarcabil. Parfumam rufele cu miros bun de săpun şi în loc să renunţăm la pete mai mult le întindeam şi le făceam să fie la modă! Nu cred că a fost salvată vreo haină de moda ce se lansase la Păltiniş, însă totul a meritat. Găsisem un loc secret, îl păstram între noi, cei care ştiam italiana destul de bine din desenele animate pe care le urmăream. Gli gemeli del destino a fost tema preferată a taberii. Grădina era cu adevărat magică şi nu voi fi crezută, dar pentru că sunt sigură că toată lumea care a călcat pe acolo şi-o aminteşte o voi descrie: avea cam 25 de metri pătraţi şi era pătrată, aproape perfectă, coboram spre ea printr-o vale ce părea că dă în nişte tufişuri unde nu era nimic de găsit, însă acolo era ea. Între tufişurile alea era un spaţiu mic exact ca o uşă prin care putea trece Alice din Ţara Minunilor, iar în ea atâtea afine câte n-ai fi strâns din toată pădurea! În timp ce alţii căutau de zori prin pădure noi ne burdujeam pântecele cu micile fructe acruţe. Ba mai mult veneam zilnic cu găleţile noastre improvizate din tot ce se putea pline ochi, nimeni însă nu cunoştea taina umplerii lor, nici măcar învăţătorii, iar secretul a fost păstrat cu sfinţenie pe toată perioada taberii, doar noi câţiva ne-am bucurat de locul acela fermecat. Domnul învăţător ne mai răpea uneori din grădina noastră secretă organizând câte o luptă cu ghinde şi castane, în special castane. În multe rânduri am încercat să facem radiere din ele, dar în timp ne-am hotărât să le omologăm ca adevărate arme de luptă crâncenă între tabere. Dădeam năvală în cabană, ne luam iute armurele magice şi dădeam iama pe câmpul de luptă! Ne împărţeam în două cete, clădeam un munte de castane fiecare şi apoi cei mai curajoşi se avântau spre tabăra adversă expunându-se în bătaia puştii, pe rând ne asaltam până se termina toată muniţia adunată cu atenţie, apoi o luam de la capăt. Cu pete de afine din cap până’n picioare şi cu vestele noastre anti-glonţ ne integram aproape cameleonic în peisajul de la Păltiniş! Ţin minte că am vrut să ducem tradiţia castanelor în curtea gimnaziului unde vieţuiau destui astfel de copaci frumoşi dar cred că profesorii n-au fost de acord, iar vârsta tot crescândă a hotărât să lase amintirea frumoasă acolo, în pădurea care a hrănit-o cu gloanţele ei roşiatice. Seara intram cu totul în comuniune cu natura, temându-ne de urs şi fugind de lilieci, acoperindu-ne capetele cu grijă şi teama de a nu ne întoarce la oraş fără plete, aşa se mergea la „discoteca”. Primele noastre dansuri, cred că eram tare hilari păcat că nu avem înregistrări. La telefon am ajuns o singură dată, iar bieţii învăţători au sunat la toţi părinţii ca să-i asigure că suntem bine. Aşa am vieţuit 10 zile, nu 7 spre 5 cum sunt acum taberele şi am fi vieţuit încă mult, căci până la urmă ce-i trebuie copilului baie şi apă caldă sau telefon, televizor şi cine mai ştie ce alte minuni, copilului îi este de ajuns să aibă codrul lui unde să zburde toată ziulica după afine, castane şi vulpi paşnice din care visează să facă mamei un guler frumos şi pe care să nu o prindă niciodată ca să poată visa în continuare şi următoarea zi!









O frumoasă părticică din trista copilărie. Văd însă zâmbetul în florile castanilor din cimitir de parcă lumea ar merge în sens invers, atunci mă bucuram de roadele copacilor prea mari, acum de florile lor strânse de parcă ele însele ar vrea să ne arate copacul prin forma lor. Castanele însă vor însemna mereu pentru mine Păltiniş. Copilărie.

Primul meu teatru labirint. Vrăjitorul.

I. Pregătirile


Când începusem şi eu să cred că telefon meu mi s-a predat cu totul şi a renunţat la propria lui personalitate, mi-a pregătit o nouă ţeapă! Cred că era nervos pe mine pentru că nu l-am deschis de luni de zile şi nu l-am încărcat de şi mai multe. E telefonul pe care de obicei îl ignor după cum se vede. Eu am o mare baftă la telefoane, mereu am avut, aşa m-am trezit de multe ori cu mesaje trimise de care n-am ştiut sau cu persoane care îmi spun aminenţător că nu mă cunosc dar că eu i-am sunat. (aici ar trebui să pun o moacă din aceia care se uită chiorâş) De la ultimul telefon cumpărat astfel de situaţii s-au rărit considerabil, dar telefonul acesta face parte din cele vechi şi drept dovadă se poartă în consecinţă!

Pregătirile pentru acest teatru labirint au început fără să bănuiesc măcar ce mi se va întâmpla. Ca toate, vor spune cei care au trecut deja prin experienţa teatrului labirint. Mi-am cumpărat o baterie nouă şi mi-am resuscitat telefonul. Azi, partea a doua, mi-am cumpărat cartelă ca să-l folosesc. Aceasta este partea asemănătoare cu invitarea celor care vor participa la teatrul labirint.



II. Prima încercare. Magia!

Tema cred că e „pachetul cu surprize”, încă nu m-am prins, de fapt de asta şi scriu acum, încerc să mă dumiresc. Vă povestesc deci din dorinţa de a-mi găsi nişte răspunsuri. Ieri trebuia să primesc un pachet, altcineva făcuse comanda pentru mine. Nefiind învăţată să fiu sunată pe numărul de vodafone, aşteptam liniştită să-mi sune orangeul, dar n-am intrat în panică văzând că trece ziua, mi-am zis că precis întârzie curierul şi nu e nici o problemă, când colo el mă sunase de zor pe numărul de vodafon pe care l-am verificat azi dimineaţă la 7. Ce bine că nu aveam încărcată cartela! Asta o să înţelegeţi la sfârşit, e tot ce am înţeles eu din toată păţania. Am plecat liniştită la finanţe să depun nişte declaraţii, apoi la piaţă. Pe la 9 mi-am cumpărat cartelă şi pe cine puteam să sun încă de atunci? Desigur pe domnul de la firma de curierat. Sun la 9, nu răspunde, sun la 10, nu răspunde.. Zic, hai să sun şi pe numărul de fix din mesajul lăsat. Sun şi mi se spune că pachetul meu e încă la acelaşi curier şi să insist. Zis şi făcut!! Sun în continuare pe numărul respectiv, şi sun, şi sun, bun bazată că e bine ceea ce fac. Nu răspunde, mai las să mai treacă o oră, sun din nou. Şi iar, şi iar, şi iar. Nu mai ştiu pe la ce oră în sfârşit răşpunde. Fără să-l las prea mult să vorbească încep eu sigură pe mine să-i spun cine sunt şi să-mi cer scuze că n-am răspuns ieri la telefon. Cred că a încercat să mă oprească, dar eu i-am dat şi detaliile de care nu avea nevoie! Într-o expresie, i-am spus tot! Nu ştiu dacă terminasem, cred că a profitat de faptul că am respirat şi mi-a spus: „pachetul dumneavoastră nu e la mine!”. Sărmanul, n-a mai apucat să spună nimic, pentru că eu, cu gura mea mare am continuat să turui ca o moară stricată. Am început să-i re-explic situaţia, de ce nu am răspuns la telefon şi că am sunat deja la birou şi cei de acolo mi-au spus că pachetul se află la acelaşi curier şi să insist să-l sun pe acela. Când din nou am respirat, din nou a profitat ca să-mi spună că nu e el cel pe care îl caut. Şi eu! Am luat-o de la capăt încercând să-i explic că trebuie să fie de vreme ce e acelaşi curier. „Nu, n-aţi înţeles” spuse vocea tânără şi limpede de la capătul firului, „eu nu sunt curier”. Aici deja începeam să nu mai înţeleg. „Eu sunt Lucian Branea”. Aici deja căscam ochii mari de tot în faţa trucului, neînţelegând magia! Ţin minte că m-am gândit „Cine?”, dar nu ştiu dacă am verbalizat, însă îmi amintesc că mi s-a spus din nou numele Lucian Branea şi stupoarea mea creştea cu fiecare cm de undă vocală! De aici am blank total, în asta constă magia de fapt, în a distrage atenţia, şi mie mi-a fost distrasă, pentru că magicianul a început el să vorbească de această dată. Următorul şoc a fost că ştia cine sunt! Discuţia a fost de parcă mai vorbisem şi acum 5 minute şi firescul era la el acasă. În timpul acesta.. nu ştiam la ce să fiu atentă, la discuţie sau la întrebările care mă frământau? De unde am eu numărul de telefon? Şi mai ales, de ce vorbesc cu Lucian Branea când eu am sunat curierul care trebuia să-mi aducă pachetul? În timpul acesta ascultam nişte explicaţii pe care nu mă gândeam că am să le primesc vreodată, auzeam date pe care deja începusem să le uit, reaminteam nădejdi pierdute, pe scurt mă simţeam asaltată, ca şi cum după ce am văzut unul dintre cele mai mari trucuri din viaţă, brusc mi se spune acum că sunt aleasă să particip la următorul pe post de voluntar ales din mulţime! Doamne!! Asta mai lipsea, ce-o să-mi facă acum? O să mă facă să dispar? O să mă taie în două? Cred că faţa mi se albea de panică. Nu înţelegeam nimic, dar încercam să înţeleg totul, aici era marea greşeală şi imediat ce am înţeles asta am început să mă relaxez. Am spus că îmi voi da eu seama ce se petrece, acum să se petreacă şi pe urmă am eu timp să analizez. Şi vraja se sfârşi curând, fără curgere de sânge. Îmi zic, bun, acum să sun curierul şi să văd ce-mi spune. Am rezolvat repede sunând de aceasta dată la numărul corect, am stabilit cu el detaliile necesare şi am auzit imediat întrebarea care îmi arunca mingea la fileu. „De ce nu m-aţi sunat până acum?”. Eu toată convinsă că l-am sunat intreaga dimineaţă spun: „V-am sunat astăzi de mai multe ori!”, el ştiindu-se curat îmi spune că nu a avut nici un apel de pe numărul acela de telefon. „Vă cred!” spun eu spre surprinderea omului. „Cred că am sunat din greşeală întreaga dimineaţă pe alt număr de telefon!!”. Asta făcusem.



III. Dezlegarea trucului.



După ce au trecut toate discuţiile necesare m-am apucat de scris, ştiam că dacă vorbesc sau scriu despre truc, o să mă prind cum a fost făcut. Acum vând vraja! Telefonul este ustensila necesară, fireşte! Dacă aveţi două, diferite, e şi mai bine! Aşadar. Notaţi într-un telefon un număr de telefon în vederea memorării lui, după aceea închideţi-l şi lăsaţi-l aşa multe luni la rând! Deschideţi-l în caz de urgenţă majoră. Până atunci sigur veţi uita cum funcţionează şi care este diferenţa dintre acel telefon şi cel pe care îl folosiţi frecvent. În cazul meu diferenţa constă în faptul că telefonul în care am cartela de vodafone cuprinde în lista de apeluri, doar ultimele formate, nu şi cele primite!! Aşadar, eu am sunat continuu la ultimul pe care l-am apelat acum cine mai ţine minte câte luni în urmă din dorinţa de atunci de a-l memora, şi nicidecum la ultimul număr care m-a apelat, aşa cum credeam eu că sun de fapt!! Vedeţi cât e de simplu!! Mult succes!

joi, 20 ianuarie 2011

Vânez imposibilul!!

Pentru cei care ar putea crede că povestea asta este despre mine http://poartacopilariei.blogspot.com/2011/01/acel-vanator-de-fluturi.html

Personal m-am hotărât într-o bună zi să vânez cu sârg imposibilul şi pot spune cu mâna pe inimă că-l prind mereu cu dragostea mea :)) Ce să fac dacă mă iubeşte nespus imposibilul ăsta şi mă urmăreşte de-o viaţă! :))

Pe scurt, nu e despre mine, e... imposibilul altora.. Vâna-l-ar cu succes şi ei!

aCEL vânător de fluturi

I. aCel vânător după cum deja ştim, vâna fluturi. Însă nu orice fel de fluturi, el vâna doar fluturi regali, preferaţii lui fiind fluturii rege! Cercetând el miriştea cu deosebită atenţie în căutare de fluturi, nici nu băgă de seamă când doi dintre ei i se aşezară pe piept. Nu dură mult această nebăgare de seamă, coloritul, dar mai ales dimensiunile unui fluture rege sunt greu de ignorat. Aşa că începu să-i privească foarte atent la detalii. Cei doi fluturi erau aproape identici, la fel de grandioşi, aceleaşi dimensiuni uriaşe, acelaşi colorit, aceleaşi forme deosebite, dar vânătorul nostru era iscusit, numaidecât îşi dădu seama ce anume îi diferenţiază! Unul dintre ei avea o pată mică, aproape insesizabilă pe fiecare aripă, în perfectă simetrie.. Nu-l deranja asta, totuşi avea tendiţa să creadă că la unul dintre fluturi ţine mai mult şi nu se hotăra nicicum să devoreze pe vreunul dintre ei, din dorinţa de a-l salva pe cel drag. În tot timpul acesta, nici fluturii nu stăteau degeaba, se întreceau să-l cucerească pe vânător. Care mai decare îşi desfăceau aripile în vânt pentru a-l vrăji prin culoare într-un dans mai ameţitor ca al cadânelor. Sigur că vânătorul nu rămânea imun şi pentru prima dată în viaţă de dragul unui fluture, renunţa la masă şi privea extaziat festinul de culoare şi formă a celor doi. Ceea ce nu-şi putea el aminti era, ce anume înseamna, diferenţa aceea de o pată?! Ştia sigur că unul dintre ei este un fluture rege, iar celălalt un fluture vicerege, dar care e unul şi care celălalt nu putea dibui, nu-şi amintea în vârtejul de culoare, acest detaliu ce îi părea. cumva. minor. Detaliul însă nu era nici pe departe minor! Era chiar vital! Şi într-o zi, fluturii îi dovediră asta. Nerenunţând la dansul lor frenetic, începură să-i susure vorbe unul despre celalalt, făcându-l să înţeleagă că trebuie numaidecât să aleagă! În toată zarva iscată între cei doi fluturi, vânătorul cădea ca vrăjit, neştiind ce anume să aleagă. Aşa că au ales fluturii, fluturele rege a vărsat o parte din venin, suficient cât să nu-l poată acoperi fluturele vicerege cu tot tratamentul său. Acum nu mai era nimic de făcut, alegerea era vitală şi în acelaşi timp fatală oricare ar fi fost. Probabil vânătorul ar fi ales acum să devoreze întreg fluturele rege cu tot veninul lui şi să-l salveze pe cel inocent, numai de şi-ar fi amintit detaliul acela!! Dar nu şi-l aminti, aşa că îşi puse repede voinţa în inima lui şi înghiţi la întâmplare! Încă nu ştim pe care a înghiţit, ştim ce-ar putea urma, de l-a mâncat pe cel rege soarta i-a fost scrisă să moară ucis de însuşi vânatul său, de l-a-nghiţit pe cel vicerege este salvat de otravă dar durerea inimii care a ucis pe cel nevinovat va fi cu mult mai mare decât cea otravită. Şi-acum nu aşteptăm decât un lucru, să vedem.. dacă aCel vânător.. MOARE!?




II. Am citit de curând povestea asta şi apoi m-am uitat îndelug la vânător o bună bucată de vreme. Am tot urmărit să văd şi eu ca toată lumea ce va urma şi cred că am văzut ceva ce nu multă lumea poate cuprinde cu ochii minţii. După ce înghiţi fluturele, acesta se făcu pe dată venin curgând dinspre gura care l-a înghiţit spre inima pe suprafaţa căreia îşi făcu veacul Nu a durat mult până să ajunga acolo, în locul de taină în care nu cred că i se cuvenea să fie. Se coborâ atent prin toate cămările şi vasele ei şi-o cuceri pe de-a-ntregul. Nimeni n-ar fi crezut că mai există şanse ca inima înveninată să mai bată, dar auzind fâlfâitul de aripi al flururelui vicerege inima începu să bată cu imensă putere, să se zvârcolească şi să pompeze tot veninul afară. Veninul însă nu ieşi ci, în mod tainic, deci greu de explicat, se făcu în bătaia inimii vin dulce intrând în sinteză intimă cu sângele inimii. Şi această uluitoare schimbare făcu la rându-i o alta şi mai grozavă. Vânătorul cu totul începu să se schimbe. Parte cu parte, fără răgaz, se preschimbă în fluture! Sfârşitul fu aCel mai frumos cu putinţă. Doi fluturi vicerege se înălţau unul pe celalălalt spre cerul instelat..

joi, 13 ianuarie 2011

Omul care a tăcut

Imaginea care lipseşte
Dedicată celor care (încă) nu ştiu să citească!

A fost odată un om,unul ca noi toţi. Şi ca noi toţi, înzestrat, pe lângă darul gândirii şi cu acela al vorbirii. Omul nostru însă degeaba avea darurile astea minunate,nu se ştie din ce motiv cuvintele lui erau invizibile. Vreau să spun prin asta că,oricui le-ar fi spus, ele treceau neauzite. Omul era totuşi înzestrat şi cu auz şi cu vorbire,ştia bine că tot ce vorbea putea fi auzit şi totuşi,nu se auzea decât el însuşi. Încerca de copil tot felul de trucuri pentru a atrage atenţia dar nimic nu părea să-l ajute,mai mult,lumea îl privea din ce în ce mai urât. Aşa că,într-o zi,se hotărâ în sinea lui să se oprească din vorbit cu totul. O vreme se gândi chiar că dacă oricum nu e auzit de nimeni şi nu poate fi de folos prin asta,atunci să facă alte lucruri ca să ajute omenirea în vreun fel,dar orice făcea,părea inutil. Se aşeză pe-o bancă,oftă puternic şi renunţă cu totul la viaţă. În clipa următoare hainele i se făcură hârtie şi imediat ce trecea pe lângă el un alt om, pe haine îi apăreau scrise sfaturi pentru acela,poveşti din viaţa lui,amintiri,vise,tot ce puteai şti şi gândi despre un om dacă îi erai
prieten foarte apropiat. De atunci omul n-a mai încercat niciodată sa vorbească altui om. I-a lăsat să se citească pe ei în el în linişte şi asta doar dacă doreau. Niciodată trecătorii nu puteau vedea în om decât pe ei cu frământările lor, puteau chiar să-şi pună şi întrebări, iar haina omului le răspundea îndată, doar dacă întrebările erau tot despre ei înşişi, niciodată despre alţii sau despre om. Cei mai mulţi au continuat să treacă pe lângă el ignorându-l ca şi până atunci,dar unii chiar s-au citit pe ei înşişi cu interes în omul care s-a decis să tacă.

Limbajul bate educaţia! (mai rău decât bunica bate toba)

Citeşte, jivină împuţită!! Da, chiar cu tine vorbesc, nu-ţi vine să crezi că am atâta tupeu să te numesc aşa?!
Ei bine, asta s-ar numi în primă fază atragerea atenţiei! Aşa-i că dacă v-aş fi numit, scumpii mei, iubiţii mei, dragii mei cititori, ar fi fost mai slabe şanse să continuaţi lectura? Chiar în momentul acesta, cei care nu sunt în general interesaţi de ce vorbesc eu aici de una singură vor închide pagina, liniştiţi fiind de faptul că n-a fost decât un test. Un test pe care chiar vă rog pe cei care aţi mai rămas să-l încercaţi şi voi pentru a vă convinge că am dreptate. E un test pe care l-am făcut acum câţiva ani şi am descoperit ceva fantastic, anume, că mulţi dintre prietenii mei virtuali sunt încă în viaţă!! Aşadar, ce am făcut: am construit o înjurătură, nu mai ştiu exact care, fiţi creativi, paleta e destul de largă (eu am ales una pe care cu siguranţă n-aş mai repeta-o cu uşurinţă, astfel şocul a fost şi mai mare) şi trimiteţi-o ca mass mesage pe messenger! Veţi descoperi că mulţi stau de ani de zile ascunşi sub liniştitul invisible, dar totuşi sunt în viaţă şi nici nu v-au adăugat la ignore. Fiindcă au trecut deja câţiva ani de la experimentul acesta, am să vă spun şi de ce l-aş face din nou acum, spre întărirea celor intuite din plin. Sincer dragilor, nu prea mă interesează câţi oameni folosesc messengerul şi de ce, e problema lor, ce m-a interesat mai mult a fost reacţia! Ei da, asta este o tehnică folosită şi în marketing şi în psihologie şi în pedagogie! Stârnirea interesului se face prin metode şi metode, de la caz la caz. De ce omul se lasă însă mai uşor stârnit de o jignire decât de o vorbă buna, asta pentru mine a rămas încă o mare dilemă. Şi trecând anii şi tot analizăndu-mă, am ajuns la concluzia că în primă fază omul are doar o reacţie la un cuvânt înjositor, aceea de a deschide ochii!! Cască bine ochii a uimire!

Am tot vreo câţiva ani de când privesc, tot cu uimire, la grupurile de discuţii, la forumuri şi mai nou la reţelele sociale de pe mirobolantul internet. Prima dată în care am vrut să scriu ceva despre limbaj a fost însă în momentul în care, într-un grup pe care îl consider ca fiind un grup de discuţii între oameni echilibraţi, cu anumite norme morale, cu o decenţă ce sfidează crunt realitatea actuală, am fost nu pentru prima dată luată destul de dur la întrebări. La început, am fost desigur, revoltată! Revolta este reacţia primară pe care o avem cu toţii când cineva ni se adresează dur (fiecare avânt propria accepţie asupra cuvântului!). Ceea ce urmează după revoltă este cu adevărat interesat. Eu personal cred că în general urmează dezgustul şi negarea. Sunt stări interschimbabile rapid, este şocul, uimirea, reacţia. Reacţia poate fi externă sau poate rămâne intimă, internă. Reacţiile externe când persoanele nu se cunosc îndeajuns de bine sunt de tipul: Cine te crezi tu ca să-mi vorbeşti aşa? Şi sunt de obicei urmate de forme de negare, se neagă autoritatea celui care a vorbit astfel sau cuvintele şi cerinţele ulterior manifestate de purtătorul de cuvinte dure. Interesant, nu? Abia acum ajung la ceea ce mă frământă pe mine de fapt. În grupul despre care vorbeam, sunt, aşa cum deja v-am spus, oameni de o înaltă calitate morală pe care de obicei îi citesc cu deosebită plăcere. Până la un punct! Şi care este punctul, care pune totodată punct la educaţia pe care accept chiar benevol să o primesc de la distinşii membrii? Până la cuvinte de jignire! Orice ar avea de spus un membru al grupului pe care îl pot considera chiar sfânt, se năruie în clipa în care uită să se tempereze şi scrie o jignire, fie ea meritată sau nemeritată către un alt membru sau faţă de un subiect sau o persoană străină grupului. Nu contează cui se adresează! Eu, eu nu am de ce să citesc nici o jignire fie ea considerată justă! Atunci devin cu totul închisă la orice alt cuvânt oricât de folositor mi-ar putea fi mie acela. De ce? Simplu, consider că astfel de persoane se autosabotează! Cum să fii vertical şi totuşi să te cobori mereu la cuvinte şi acuzaţii de doi bani, neargumentate. Dacă ai ceva de spun, nu te lăsa dus de val, spune clar şi răspicat şi nu uita că eşti dator cu bun simţ în primul rând propriei persoane, îl al doilea celor care nu au nici o vină şi nu în ultimul rând chiar persoanei pe care o jigneşti! Educaţia, ca şi schimbare a unor valori cu altele mai bune, ca şi deschidere a minţii, ca şi vindere de informaţii la scara mai mare sau mai mică, nu se face niciodată aşa cum vrem noi, repede şi bine şi uşor!

Există totuşi un model de om, de pedagog îndrăznesc să spun, care a ştiut cum să folosească în propriul său avantaj şi în scop educativ cuvintele urâte, un soi de catharsis prin estetica urâtului. A fost o femeie excepţională, un om deplin, un profesor adevărat, un dascăl deplin! Şi n-a făcut decât un lucru! Ne-a făcut să simţim în fiecare cuvânt al Domniei Sale (aşa cum bine spune un alt Profesor) că ne iubeşte! Şi n-a contat pentru nici unul că ne-a înjurat, nici n-a contat că ne numea bestii, animale fără dinţi, monştri, ticăloşi. Orice vorba a ei era o binecuvântare pentru că o spunea cu atâta dragoste şi dăruire de sine încât nu i-am fi putut reproşa niciodată nimic. Dar câţi dintre dumneavoastră vă puteţi spune cu sinceritate că înjuraţi cu dragoste şi binecuvântaţi înjurând?



Închei cum s-ar fi cuvenit să încep! Îmi cer iertare celor, în faţa cărora mi-am pierdut firea şi le-am vorbit aşa cum nu se cuvenea. Amin.

Motto de încheiere: "Blandetea cuvintelor rostite la timpul potrivit a castigat acolo unde violenta ar fi pierdut"


(Apollonios din Rhodos)

marți, 4 ianuarie 2011

white lie to love

Dragostea nu trece niciodată, dar nu te poate opri să mergi mai departe!

Doamna C.

Episodul 1, Intalnirea.




Cred ca ne stiam. Toata lumea "cum n-o stii pe doamna C.? e doamna care lucreaza cu copiii de la centru. sus, la etaj! precis o stii, nu-ti dai tu seama" Posibil, eu insa imi amintesc intalnirea de cand trebuia sa fac masca. Jucam o piesa de teatru cu 40 de actori pe scena. Nunta soarelui cu luna, ospatul la care mesenii spuneau povesti din popor. Muncisem mult, chiuleam de la scoala si citeam folclor romanesc, adunasem multe bucatele pe care le jucam in grupuri mici, ne-am chinuit sa facem legatura dintre ele ca sa iasa un tot unitar, aveam la inceput un blestem, pe care il aruncase ariciul pentru ca soarele si luna erau frate si sora, in fine, piesa complexa. Daca ai sti cate bancuri care circula acum ca bancuri sunt de fapt povesti de folclor romanesc! Ei, eu eram Moartea in piesa, veneam sa iau o baba, care smechera fiind m-a amanat si mi-a cerut sa vin sa o iau mai tarziu si s-a ascuns la gradinita printre copii. Pentru chestia asta aveam cica nevoie de masca, asa ca am mers la doamna C sa-mi fac una. Asa am invatat sa fac mai multe tipuri de masti, cele pe mujal, fireste apoi am invatat sa fac mulaje, cele pe fata direct si cele in mulaj, diverse variante, acum le vad la "how is done" sau ceva asemanator pe discovery. Interesanta senzatia cu hartia umeda pe fata, apoi peste hartie tifon si peste tifon ipsos! Prima mi-a fost facuta mie, un milion de senzatii si intrebari prin mintea mea, cum nu puteam vedea nimic din ce mi se intampla si de-abia respiram s-a oferit apoi altcineva pentru o alta masca si am putut vedea cum se face, apoi desigur am facut eu, cum era sa ma las. Dupa aceea am invatat despre mulaje si toate cele. Mulajele se fac dificil in conditiile in care la noi e mai greu cu materialele necesare. Noi le faceam din lut, erau deci destul de efemere. Lutul se foloseste oricum pentru cam orice desi noi nu prea stim, aflam daca ne uitam la discovery mai nou. Asa a incercat sa ma atraga inspre argila, dar eu? Cum? Cu manutele mamicutei si ale taticutei? Neah!! Refuz categoric sa ma murdaresc. Si cum ea e o delicata n-a insistat si-a dat seama ca voi reveni, nu dupa masca, ci pentru argila. Si m-a lasat incet incet sa pun un deget, apoi doua, m-a mai aburit cu inca o masca si inca una, am vazut cum lucrau copiii cu noroiul ala pe care eu nu l-as fi atins si pana la urma mi-am infipt mainile pana la coate. Si cat de bine a fost!! Mai tarziu am descoperit ca-mi pot folosi si picioarele, si fara sa cer neaparat chiar tot corpul (la humarie in ploaie ne-am dat pe noroi ca pe derdelus cu sacul de bolovani ce urmau sa fie sparti in spate). N-am nici un talent, am vazut lucrari din argila facute de copii care ma depasesc pe mine pana la cer si inapoi, am vazut facut de un copil pana si ceainicul din Frumoasa si Bestia, eu nici o ulcica nu-s in stare sa fac. Dar nu s-a lasat cu mine, in timp ce ei faceau nativ niste chestii fabuloase din punctul meu de vedere, pe mine m-a trecut in paralel la desenat, asa am ajuns sa am zeci de schite ale unor sculpturi celebre sau mai putin celebre, alea mi le recunosc si eu drept reusite, si mor de ciuda ca le-am pierdut. Si-am inceput sa lucrez tematic, nu mai vroiam sa-mi iasa ceva perfect, ci un lucru care sa transmita ceva anume si a fost mult mai bine. Lutul ne-a apropiat, dar prin ea am descoperit lumi intregi, centrul de plasament unde am inceput sa merg aproape zilnic, apoi taberele, muntele, plantele, pictura, desenul, flautul, germana (ha ha, n-am sa reusesc niciodata), pictura icoanelor, vecernia, manastirea, foarte ciudate alaturari..



Episodul 2, centrul de plasament Primaverii



Am ajuns peste ani sa-mi fac licenta pe tema asta, incredibil cum revin unele lucruri mereu in viata unui om! Am cunoscut-o acolo unde faceam la momentul acela cursurile de teatru, la casa de cultura a sindicatelor, dar in timp ne-am mutat intalnirile la centrul de plasament, dupa scoala sau ceva mai devreme cand trageam chiulul mergeam la centru, fie faceam temele, dar cel mai des ma jucam cu copiii sau faceam ateliere de desen sau pictura, de origami sau kirigami. Asa cred ca l-am cunoscut pe D. care aparea si disparea fulminant. D., baiatul doamnei C. e cu vreo 3 ani mai mic decat mine, ne-am apropiat mai mult in una dintre tabere si am ramas prieteni, doar ca dupa modelul maica'sii dispare si nu mai stii de unde sa-l iei, azi e in tara, maine e in Italia, poimane e la Simeria, raspoimaine pe undeva in creierii muntilor. Si n-au telefon mobil! Pot trai si fara acest accesoriu care ne mananca timpul. La centru am cunoscut copii, am facut drama-terapie cu ei si cu un psiholog de acolo desi nu eram inscrisa in proiect, toti au inchis ochii cand apaream la orele de drama terapie si m-am inteles foarte bine cu toti psihologii si profesorii de la centru, inclusiv cu directoarea. Cand vad acum copiii de acolo ditamai vlajganii nu-mi vine sa cred. Am lucrat atunci cu doamna C. la un asa zis proiect de colaborare dintre copiii din centru si cei din liceul meu, dar n-am avut cu ce profesori din liceu sa pot discuta ca sa-l ducem la indeplinire, iar eu ca elev nu aveam asa o forta asupra colegilor ca sa reusesc ceva. Inca mai cred ca i-ar fi ajutat si pe unii si pe altii, pe cei din liceu sa vada ca sunt oameni pe planeta care sufera si implicandu-se in suferita lor si-ar fi tratat-o pe a lor care era mai mult imaginara, iar pe cei din plasament sa vada ca sunt oameni ca si ei care totusi pot ramane atasati de niste principii orice ar fi. Oricum, la centru am facut costume pana noaptea tarziu, repetitii, poezii, altele si altele, toate frumoase.



Episodul 3, taberele



Prima parte, Vama



Mama a urat teatrul si tot ce faceam dar nu putea face nimic, in casa era luna, note mari aveam in ciuda faptului ca si chiuleam cat se putea. Nu suporta creioanele si vopselele mele, o enerva placa pentru argila si glodul meu desi nu o incurcau cu nimic, o deranja ca ajungeam noaptea la 11 de la teatru unde mergeam aproape zilnic sa vad si de 10 ori aceeasi piesa si multe altele. Daca stateam acasa sa citesc spunea ca o sa ma tampesc si o sa uit sa vorbesc cu oamenii, daca ieseam spunea ca-mi neglijez scoala si asa mai departe. Imi dau seama ca atunci ma consumam. In tabere sau excursii trebuia neaparat sa mearga D., prietena din copilarie, ori daca nu sa fie C.C., proful de teatru, pe care de altfel ii detesta, pentru ca petreceam mult timp cu ei, dar in care avea incredere. Asa ca, prima mea tabara din liceu a fost la Vama, tabara lui C.C. si a lui A.P. Atunci am pus pentru prima data la ureche un telefon mobil! Undeva unde iti vine sa spui ca e pustie, o coama de deal superba pe care erau rasfirate cateva casute cu paturi suprapuse, la cateva minute de apa Moldovei care ne-a devenit scaldatoare si nu numai. In tabara, la alegere ateliere: limbi straine, muzica, teatru, modelaj si psihologie. Nu mai tin minte altceva. Nu puteam participa la toate, nu mai stiu cum era programul exact, parca la 9 imediat dupa masa incepeau, aveam 3 ateliere, masa de pranz si dupa aceea pauza pana seara, dar fiindca eram smecheri de multe ori la pranz mai faceam niste ateliere, fie singuri fie cu tot cu profesori. In prima zi totul a fost conform planului, de a doua zi ne-am smecherit si mai tare si i-am smecherit si pe profesori, atelierul de psihologie se facea in acelasi timp si loc cu cel de modelaj, asa ca puteam vorbi si de Freud dar si de cum ia forma argila, si de subconstient si de forma in care iese la iveala prin mainile noastre pe lut. Si asa, un atelier in tabara, iar restul fiind frumos, pe malul apei. Iar modelajul si psihologia s-au imbinat perfect cu pietrele din apa curata si-am mai scos la capat un atelier cu expozitie cu tot! C.C radea de noi ca ne-am apucat de carat pietroaie, noi insa cu seriozitatea copilului la joaca ii raspundeam cu un zambet senin si ni le asezam cu maxima precizie in sala de mese care s-a transformat in expozitie de constructii ingenioase de pietre si obiecte din argila. Si am gasit niste pietre!! Superbe, tin minte perfect una imensa, parca era Fecioara cu Pruncul in brate, dar era prea grea pentru a o aduce la Iasi, insa am si acum una in forma de picior, chiar am sa-i fac poze sa o vezi, nimeni nu crede ca e neslefuita, dar e exact asa cum am gasit-o in apa Moldovei, modelata doar de natura. La pranz cand lumea fie se odihnea fie facea altceva, mergeam cu doamna C, la spalat rufele in Moldova, nu stiu cum si de ce, dar inca mai cred ca apa are un detergent natural in ea! Iar daca nu, mergeam la cules plante, o casuta intreaga era plina cu plante puse la uscat pe grinzile paturilor care nu mai puteau fi folosite. Dar, o dupa-amiaza a fost cu totul desavarsita. Si sa te tii bine ca de acum incepe distractia. In tabara era pustiu, unii erau plecati, foarte putini dormeau, nu mai stiu unde disparuse toata lumea, dar nu eram decat eu, doamna C. si T., psihologul. Si ce sa face, ce sa facem? Hai sa-i facem lui T. o masca de ipsos daca tot a cumparat C.C materialele necesare. Zis si facut! Desfacem pachetul de hartie si! Surpriza!! Hartia este mov! Nu-i nimic, o spalam noi si iese movul din ea, o spalam si-o tot spalam, fara vreun rezultat spectaculos, T. accepta totusi sa i se puna pe fata hartia mov. Il asezam pe treptele uneia dintre casute, cu spatele fix pe trepte, se lasa omul nostru de doi metri culcat. Ii punem repede hartia decupata ca sa poata respira, punem tifonul umezit si cu atentie incepem sa facem ipsosul si sa-l intindem dupa trasaturile lui pe fata acoperita. Ne grabim pentru ca ipsosul se intareste repede si asteptam rezultatul final, dar.. teapa, ipsosul nu se intareste, mai asteptam, bietul T. nu putea vorbi, dar nici pozitia de pe scari nu cred ca-i convenea grozav, oricum, indura totul vitejeste! Si trec 5 minute, si trec 10, si trec 15, trece jumatate de ora, iar ipsosul nimic, in mod normal dupa 5 minute deja e tare si se poate scoate masca pentru a fi retusata si lasata la uscat, dar de data asta ceva nu se lega. Si ipsosul nostru cam verziu la culoare ce e drept, se tot lasa la vale pe trasaturile robuste ale lui T., si mai urneste-l, si mai aseaza-l si mai sufla, si.. nimic! Nu stiam daca sa radem sau sa plangem, dar parca ne era prea mila de psihologul chinuit asa ca hotaraste doamna C. sa aduca un creion, ca munca sa nu fie totusi zadarnica ii desenam trasaturile pe masca si ii scoatem maglavaisul de pe fata. Din doua in doua minute ne tot uitam la minunea de masca, nu mai avea decat trasaturile desenate la final, se facuse dreapta ca o foaie de carte. Ce fel de ipsos e asta frate!? Mister total. T. insa avea toate culorile pe chip, din hartie iesise movul, ipsosul ii dadea o tenta verzuie, iar propriile trairi bateau in rosu ba de jena, ba de furie, dar se tinea bine. Cat s-a chinuit el sa se curete pe fata, a aparut si omul care poate dezlega enigma. C.C! Doamna C. cu linistea ei tipica merge si-l intreaba: Mai C.C, de unde ai luat tu ipsosul asta? Ceva era de neinteles chiar si pentru el: care ipsos? Asa ca se continua prima intrebare: cel pe care mi l-ai cumparat pentru masti! Si raspunsul ne izbeste in hohot de ras: Pai nu e ipsos, e ciment, nu asta mi-ai zis sa-ti cumpar? T. care tocmai terminase de sters movul de pe fata a capatat brusc un mov natural, iar doamna C. incerca acum razand pe sub mustati sa-i explice niste calitati pe care le poate avea cimentul asupra tenului. Cred ca din bun simt, T. a vrut sa o creada. Si s-a terminat cu bine. Cer plin de stele asa frumos ca la Vama n-am vazut nicaieri, nici pe iarba n-am mai calcat asa de mult ca acolo. Mi se rupsesera sandalele inca din prima zi si altceva nu aveam de incaltat si nici de unde sa-mi cumpar n-am avut, asa ca am stat desculta 7 zile si nu mai stiu in papucii cui am plecat acasa. Din spirit de solidaritate majoritatea tinerilor au avut o zi sau cateva ore fara papuci si cred ca tuturor ne e dor de firul ierbii abia cosite si de asfaltul prea putin pe care il traversam ca sa ajungem la Moldova, dar mai ales de podul de fier este care trebuia sa trecem desculti la amiaza. Vama ramane tabara cu picioarele desculte, cu miros de iarba cosita, cu capitele de fan, cu multe, multe stele, cu poezie si cu mim, cu dans si veselie, cu noi prieteni incredibili. Cu ochii unei fete frumoase, si cu un prieten aparte, poate chiar doi. Si cu visatul ca o persoana draga de care imi era dor putea aparea miraculos acolo...



Partea a 2-a, tabara de la poalele Raraului.



Aici am mers dintr-un singur motiv, ma simteam rau, fizic vorbind nu eram prea bine, iarna aceea a fost iarna bolilor de plamani, mama si prietena cea mai buna in hora cu mine, ele nestiind ca si eu am problemele mele, luam pastile fara sa stie careva, mergeam la scoala normal pana am cazut la pat si am auzit cantand ingeri. Am plecat in tabara pentru ca ma puteam mai bine ingriji de mine departe de mama si in plus nu mai era nevoie ca si ea sa se ingrijeasca de mine ci sa aiba grija doar de ea. Din jigniri nu m-a scos pentru ca am plecat, dar mie mi-a fost bine. F. si doamna C. m-au pus destul de repede pe picioare, parca au facut vraji cu mine, masaj, ceaiuri, frectii adevarate, plapumi peste plapumi si totul a fost bine, ca intr-o transa, nu stiu cand am intrat nici cand am iesit. In tabara asta l-am cunoscut pe D. Tin minte perfect ca abia ajunsesem cu noul psiholog R.B, ea s-a dus sa rezolva problemele de cazare si altele iar pe mine m-a plasat cu D. si Louise o tipa din America. Doamna C. facea un ceai sau un vin fiert, sau amandoua, ceva de genul asta, iar mie mi-a zis sa fac cunostinta cu Louise, pentru ca pe D. se presupunea ca il stiam deja foarte bine. Nu m-am aruncat la conversatii, am stat linistita si am urmarit cum o invata D. sa joace macaua, dar ceva din explicatia lui nu mi-a convenit si atunci am indraznit sa intervin. Exclamatia a fost in cor. Aha! Deci stii sa vorbesti engleza! Bun, vei sta in camera cu R.B si Louise, pentru ca R.B nu stie. Louise era voluntar, in tabara a tinut evident atelierul de limba engleza, dar a participat pe cat posibil la toate atelierele si nu s-a lasat pana n-a aflat si invatat tot ce se putea. La inceput mi se parea destul de greu sa vorbesc cu ea, dar dupa doua zile deja traduceam in sens invers si pentru mine, din engleza in romana, iar cand am vorbit cu mama la telefon am intrebat-o fara sa-mi dau seama daca a cumparat "copacul de Craciun" la care evident ca mama a izbucnit in ras iar eu nu intelegeam ce e asa de comic. Cat de repede ne dezicem totusi de niste lucruri, tin minte si acum ca erau cuvinte la care parca nu le mai stiam varianta in limba romana, si cand vorbeam cu unul de-al nostru ii spuneam "ala mah, cum ii zice, pencil! hai, zi, cum ii zice in romana, asa mah, creion!". In tabara aia erau doua grupuri, unul de la un liceu din Teleorman si unul de la un centru de plasament din Cluj, dar ce alchimie ne-a unit nu stiu, insa foarte repede am devenit o imensa familie, cei mari si cei mici ne iubeam cum ar trebui sa se iubeasca fratii intre ei. Programul era haotic, faceam cand si cum puteam atelierele, nu mai era o ordine restabilita, am pregatit decoratiuni pentru Craciun si Anul Nou din hartie, am cantat si am aflat despre traditiile de Craciun din America, despre diferentele dintre state, am facut campionate de sanie si eram toti cu fundurile belite de la traseul plin de bolovani, probabil o fosta albie a unui parau. Am vazut cel mai frumos peisaj din viata mea, doar eu si Louise care ma cara jos de la etajul 4 la parter pentru o pastila. Pe traseu ne-am oprit si ne-am uitat ca proastele la minunea aia de afara, am incercat sa o pictez in zilele urmatoare dar n-am reusit. E posibil ca doamna C. sa mai aiba inca nereusitele mele artistice. Cred ca mi-ar placea sa le revad, ma indoiesc insa ca le voi recunoaste. Am jucat deja cunoscutele jocuri pentru mine si am dansat rock'en roll pentru toata viata! Ne-am pus porecle, iar seara ieseam si cautam zonele in care ramasese zapada neatisa asa cum era ea, pana la genunchi si ne tranteam in ea ca sa privim stelele, dupa jumatate de ora ne incalzeam in group hug, apoi repetam experienta. Ca totul sa fie perfect, cand am plecat din tabara nu mergeau trenurile. Trebuia sa fi luat din Frasin pana in Iasi trenul, dar.. nu mergea nici unul, toate aveau intarzieri de peste 12 ore, asa ca am gasit un tren care sa mearga pana in Suceava unde ramanea M.C, ea si C.C fiind suceveni, si am mers la ea cu speranta ca in urmatoarea zi de dimineata vom avea tren spre Iasi. De Suceava m-am indragostit atunci si am ramas indragostita, cred ca mi-ar placea sa locuiesc acolo. In tren M.C a incercat sa ma invete cuvinte in germana, a esuat! La ea am cunoscut parintii, fratele, cred ca am stat la masa, am mai vorbit apoi pe la miezul noptii am pornit spre cetate la un suc. Acolo era inchis tot, era rezervat localul care ar fi trebuit sa fie deschis, dar am vazut niste artificii superbe. Una dintre cele mai frumoase amintiri. A doua zi am pornit din nou spre Iasi, la gara aceeasi supriza, trenurile nu mergeau, dar auzindu-ne cineva ca mergem spre Iasi ne-a intrebat daca nu mergem cu microbuzul, caci mai aveau de ocupat doua locuri ca sa porneasca, si-am plecat. In sat la bunica mea masina se opreste, credeam ca soferul a innebunit si se opreste sa bea apa fara sa traga pe dreapta, dar s-a vindecat repede cand am aflat ca s-a stricat masina, si-am stat la ocazie, valelei cat am mai stat! Si-am sarit cu totii in fata masinilor, si ne-am maimutarit in fel si chip, fara sperante, la multe grade cu minus si foarte multa zapada. Pana la urma am ajuns la Iasi, dupa vreo 12 ore de cand plecasem din Suceava, bocna, la cateva ceasuri inainte de celebra cumpana dintre ani.



P.S: Doamna C. seamana cu Maia Morgenstein, ca suplete, ca miscare, ca liniste, dar ii e net superioara!

Parintele T.

L-am vizitat de curand, e acolo, in domitorul lui, in casa sa dintre cele 4 scanduri. E la fel, desi lumea se straduieste sa-l arate altfel parca si-n poza de pe usa. E tot el, nimic schimbat. S-a dus totul de rapa de cand a plecat, s-a retras ostenit in micul lui locusor.




Azi m-am intors in timp, de unde ne stim noi de fapt. Langa dormitorul lui e un altul, un altul unde doarme un tanar, nimeni nu poate explica foarte clar cum a adormit acela, dar pe el tin minte exact cum l-am cunoscut. Eu si prietena mea il visam amandoua de catava vreme, stiam ca doarme, dar nu stiam unde, ea insa a recunoscut locul din vis pentru ca-l cunostea, eu nu si-am spus ca trebuie sa mergem sa vedem daca e acelasi pe care il visam amandoua. Si-am mers, si buna vreme ne-am gasit, buna sara mai cu seama, in noaptea de Inviere ne-am spus ca trebuie sa-l salutam si noi pe el, pe cel din vis, daca e acolo ii vom aprinde o lumanare, zis si facut, la lumina luminilor din lumanare si la cea a stelelor de dupa norii grosi am purces in cautarea cimitirului si l-am gasit, iar in el pe cine cautam noi. Ceata era deja invatata, doar si pe Cleopa tot asa l-am gasit, jucand v-ati-ascunselea prin padurea ce ducea la cimitirul de la Sihastria. Si el tot cu bucurie ne astepta. Din noaptea aceea avem un nou prieten care doarme de dinainte de a-l cunoaste, Cleopa, iar in noaptea aceea de Inviere am mai descoperit pe unul si dealul ala a devenit Ceahlaul nostru, Athosul pe care se incumetau sa urce dimpotriva doar femeile, avand cale in mana si lumanari urcam adesea, luam ulei si ce mai credeam de cuviinta si plecam in vizita, nu stiu daca il mai vizita cineva vreodata, locul era insa destul de ingrijit si singurul la care mai gaseam uneori o lumanare arsa sau vreun semn al trecerii altuia in vizita. De cand a plecat si parintele T insa, totul e mult mai curat, mai asezat, florile parca abunda, fiecare are candela lui sau mai multe, e parca mai viu locul acela, iar manastirea.. din ce in ce mai moarta... sau.. oricum cu alt tip de viata in ea.

Intalnirea cu parintele n-a fost simpla, tin minte ca mama mergea la el in tinerete, tin minte si chilia mica undeva jos, si multa lume ce se aduna sa-i vorbeasca. Insa in memoria inimii ramane o alta intalnire pe care o simt ca prima si ultima noastra intrevedere. Duceam liturghie cum se spune, randul era la fel de mare la usa altarului cum era candva la cea de la chilia parintelui, lumea mergea cu rabdare asteptand magicile patratele pe care ni le dadea parintele (anafura, nu altceva care sa starneasca ropote de ganduri cunoscatorilor) si mai ales lovitura ce ne-ar fi izbavit de toate impreuna cu unele cuvinte cu rol de sfat pentru cine le primea asa. Stateam deci si eu cuminte si fara minte la rand si priveam cu interes spre usa ce nu mai avea timp sa se inchida incercand sa prind cu ochii duhul cel rau ce se ridica la lovitura parintelui. Liturghia trecea pe langa mine, nu mai auzeam nici o cantare, nici un cuvant, magia se petrecea in pragul usii mici unde tot aparea parintele parca presarand o potiune magica in gura celor ce ajungeau in dreptul lui si lumea pleca brusc mult mai luminoasa. Preotii din altar isi vedeau de ale lor eu aveam acum pe ale mele mult departe de cele normale, pe langa parintele era un tanar si incercam sa dibuiesc cine este, el se uita la mine si eu la el, eu cu mirare, el.. n-am habar, cu un fel de zambet tamp. Un pas asa, al doilea la fel, al treilea tot asa, pana cand parintele dibui momentul potrivit, inchise usa ingereasca, se deschisera usile mari si de dupa masa altarului se ivi cea mai grea imagine pentru nepriceperea mea: parintele si tanarul fata in fata, tanarul tinand capul in jos, parintele cu un soi ce bici micut il plesnea peste fata in timpul liturghiei in vazul tuturor. Vina m-a incremenit, mi-am dat seama ca am gresit ceva, fara sa inteleg prea bine ce. Apoi cortina s-a tras, urma probabil un moment important din Sfanta Liturghie, usa cea mica s-a deschis din nou si parintele si-a reluat activitatea. Intr-un tarziu am ajuns si eu, cautand cu privirea plina de spaima pe tanar, pe care parca as fi vrut sa nu cumva sa-l mai intalnesc de teama sa nu-l bata din nou si mai ales sa nu-l bata din nou in fata mea. Si l-am intalnit, zambea nepasator foindu-se de colo colo pentru a-l ajuta pe parinte. In gandul meu, sa vezi tu ce poaca imi da mie acum parintele si mi-am aplecat capul resemnata, gandind ca pentru multimea pacatelor ar putea sa-mi dea una care sa ma faca sa nu ma mai ridic de acolo, insa.. stupoare! Parintele ma trase inspre el si ma mangaie usor, apoi cu multa caldura imi spune: tie iti plac barbatii mai mari, dar esti cuminte, si cuminte vei ramane! Apoi, cat de rosii imi erau obrajii nu stiu, dar ochii abia isi mai stapaneau limpezirea de lacrimi. Mi-a dat si mie tot ce avea de dat si-a repetat uitandu-se la mine fix in ochi: da, tu vei ramane cuminte!



Parinte, astept inca sa ma mai bati, nu intru in Rai fara bataie de la dumneata sa stii!! Pentru ca merit!