marți, 4 ianuarie 2011

Doamna C.

Episodul 1, Intalnirea.




Cred ca ne stiam. Toata lumea "cum n-o stii pe doamna C.? e doamna care lucreaza cu copiii de la centru. sus, la etaj! precis o stii, nu-ti dai tu seama" Posibil, eu insa imi amintesc intalnirea de cand trebuia sa fac masca. Jucam o piesa de teatru cu 40 de actori pe scena. Nunta soarelui cu luna, ospatul la care mesenii spuneau povesti din popor. Muncisem mult, chiuleam de la scoala si citeam folclor romanesc, adunasem multe bucatele pe care le jucam in grupuri mici, ne-am chinuit sa facem legatura dintre ele ca sa iasa un tot unitar, aveam la inceput un blestem, pe care il aruncase ariciul pentru ca soarele si luna erau frate si sora, in fine, piesa complexa. Daca ai sti cate bancuri care circula acum ca bancuri sunt de fapt povesti de folclor romanesc! Ei, eu eram Moartea in piesa, veneam sa iau o baba, care smechera fiind m-a amanat si mi-a cerut sa vin sa o iau mai tarziu si s-a ascuns la gradinita printre copii. Pentru chestia asta aveam cica nevoie de masca, asa ca am mers la doamna C sa-mi fac una. Asa am invatat sa fac mai multe tipuri de masti, cele pe mujal, fireste apoi am invatat sa fac mulaje, cele pe fata direct si cele in mulaj, diverse variante, acum le vad la "how is done" sau ceva asemanator pe discovery. Interesanta senzatia cu hartia umeda pe fata, apoi peste hartie tifon si peste tifon ipsos! Prima mi-a fost facuta mie, un milion de senzatii si intrebari prin mintea mea, cum nu puteam vedea nimic din ce mi se intampla si de-abia respiram s-a oferit apoi altcineva pentru o alta masca si am putut vedea cum se face, apoi desigur am facut eu, cum era sa ma las. Dupa aceea am invatat despre mulaje si toate cele. Mulajele se fac dificil in conditiile in care la noi e mai greu cu materialele necesare. Noi le faceam din lut, erau deci destul de efemere. Lutul se foloseste oricum pentru cam orice desi noi nu prea stim, aflam daca ne uitam la discovery mai nou. Asa a incercat sa ma atraga inspre argila, dar eu? Cum? Cu manutele mamicutei si ale taticutei? Neah!! Refuz categoric sa ma murdaresc. Si cum ea e o delicata n-a insistat si-a dat seama ca voi reveni, nu dupa masca, ci pentru argila. Si m-a lasat incet incet sa pun un deget, apoi doua, m-a mai aburit cu inca o masca si inca una, am vazut cum lucrau copiii cu noroiul ala pe care eu nu l-as fi atins si pana la urma mi-am infipt mainile pana la coate. Si cat de bine a fost!! Mai tarziu am descoperit ca-mi pot folosi si picioarele, si fara sa cer neaparat chiar tot corpul (la humarie in ploaie ne-am dat pe noroi ca pe derdelus cu sacul de bolovani ce urmau sa fie sparti in spate). N-am nici un talent, am vazut lucrari din argila facute de copii care ma depasesc pe mine pana la cer si inapoi, am vazut facut de un copil pana si ceainicul din Frumoasa si Bestia, eu nici o ulcica nu-s in stare sa fac. Dar nu s-a lasat cu mine, in timp ce ei faceau nativ niste chestii fabuloase din punctul meu de vedere, pe mine m-a trecut in paralel la desenat, asa am ajuns sa am zeci de schite ale unor sculpturi celebre sau mai putin celebre, alea mi le recunosc si eu drept reusite, si mor de ciuda ca le-am pierdut. Si-am inceput sa lucrez tematic, nu mai vroiam sa-mi iasa ceva perfect, ci un lucru care sa transmita ceva anume si a fost mult mai bine. Lutul ne-a apropiat, dar prin ea am descoperit lumi intregi, centrul de plasament unde am inceput sa merg aproape zilnic, apoi taberele, muntele, plantele, pictura, desenul, flautul, germana (ha ha, n-am sa reusesc niciodata), pictura icoanelor, vecernia, manastirea, foarte ciudate alaturari..



Episodul 2, centrul de plasament Primaverii



Am ajuns peste ani sa-mi fac licenta pe tema asta, incredibil cum revin unele lucruri mereu in viata unui om! Am cunoscut-o acolo unde faceam la momentul acela cursurile de teatru, la casa de cultura a sindicatelor, dar in timp ne-am mutat intalnirile la centrul de plasament, dupa scoala sau ceva mai devreme cand trageam chiulul mergeam la centru, fie faceam temele, dar cel mai des ma jucam cu copiii sau faceam ateliere de desen sau pictura, de origami sau kirigami. Asa cred ca l-am cunoscut pe D. care aparea si disparea fulminant. D., baiatul doamnei C. e cu vreo 3 ani mai mic decat mine, ne-am apropiat mai mult in una dintre tabere si am ramas prieteni, doar ca dupa modelul maica'sii dispare si nu mai stii de unde sa-l iei, azi e in tara, maine e in Italia, poimane e la Simeria, raspoimaine pe undeva in creierii muntilor. Si n-au telefon mobil! Pot trai si fara acest accesoriu care ne mananca timpul. La centru am cunoscut copii, am facut drama-terapie cu ei si cu un psiholog de acolo desi nu eram inscrisa in proiect, toti au inchis ochii cand apaream la orele de drama terapie si m-am inteles foarte bine cu toti psihologii si profesorii de la centru, inclusiv cu directoarea. Cand vad acum copiii de acolo ditamai vlajganii nu-mi vine sa cred. Am lucrat atunci cu doamna C. la un asa zis proiect de colaborare dintre copiii din centru si cei din liceul meu, dar n-am avut cu ce profesori din liceu sa pot discuta ca sa-l ducem la indeplinire, iar eu ca elev nu aveam asa o forta asupra colegilor ca sa reusesc ceva. Inca mai cred ca i-ar fi ajutat si pe unii si pe altii, pe cei din liceu sa vada ca sunt oameni pe planeta care sufera si implicandu-se in suferita lor si-ar fi tratat-o pe a lor care era mai mult imaginara, iar pe cei din plasament sa vada ca sunt oameni ca si ei care totusi pot ramane atasati de niste principii orice ar fi. Oricum, la centru am facut costume pana noaptea tarziu, repetitii, poezii, altele si altele, toate frumoase.



Episodul 3, taberele



Prima parte, Vama



Mama a urat teatrul si tot ce faceam dar nu putea face nimic, in casa era luna, note mari aveam in ciuda faptului ca si chiuleam cat se putea. Nu suporta creioanele si vopselele mele, o enerva placa pentru argila si glodul meu desi nu o incurcau cu nimic, o deranja ca ajungeam noaptea la 11 de la teatru unde mergeam aproape zilnic sa vad si de 10 ori aceeasi piesa si multe altele. Daca stateam acasa sa citesc spunea ca o sa ma tampesc si o sa uit sa vorbesc cu oamenii, daca ieseam spunea ca-mi neglijez scoala si asa mai departe. Imi dau seama ca atunci ma consumam. In tabere sau excursii trebuia neaparat sa mearga D., prietena din copilarie, ori daca nu sa fie C.C., proful de teatru, pe care de altfel ii detesta, pentru ca petreceam mult timp cu ei, dar in care avea incredere. Asa ca, prima mea tabara din liceu a fost la Vama, tabara lui C.C. si a lui A.P. Atunci am pus pentru prima data la ureche un telefon mobil! Undeva unde iti vine sa spui ca e pustie, o coama de deal superba pe care erau rasfirate cateva casute cu paturi suprapuse, la cateva minute de apa Moldovei care ne-a devenit scaldatoare si nu numai. In tabara, la alegere ateliere: limbi straine, muzica, teatru, modelaj si psihologie. Nu mai tin minte altceva. Nu puteam participa la toate, nu mai stiu cum era programul exact, parca la 9 imediat dupa masa incepeau, aveam 3 ateliere, masa de pranz si dupa aceea pauza pana seara, dar fiindca eram smecheri de multe ori la pranz mai faceam niste ateliere, fie singuri fie cu tot cu profesori. In prima zi totul a fost conform planului, de a doua zi ne-am smecherit si mai tare si i-am smecherit si pe profesori, atelierul de psihologie se facea in acelasi timp si loc cu cel de modelaj, asa ca puteam vorbi si de Freud dar si de cum ia forma argila, si de subconstient si de forma in care iese la iveala prin mainile noastre pe lut. Si asa, un atelier in tabara, iar restul fiind frumos, pe malul apei. Iar modelajul si psihologia s-au imbinat perfect cu pietrele din apa curata si-am mai scos la capat un atelier cu expozitie cu tot! C.C radea de noi ca ne-am apucat de carat pietroaie, noi insa cu seriozitatea copilului la joaca ii raspundeam cu un zambet senin si ni le asezam cu maxima precizie in sala de mese care s-a transformat in expozitie de constructii ingenioase de pietre si obiecte din argila. Si am gasit niste pietre!! Superbe, tin minte perfect una imensa, parca era Fecioara cu Pruncul in brate, dar era prea grea pentru a o aduce la Iasi, insa am si acum una in forma de picior, chiar am sa-i fac poze sa o vezi, nimeni nu crede ca e neslefuita, dar e exact asa cum am gasit-o in apa Moldovei, modelata doar de natura. La pranz cand lumea fie se odihnea fie facea altceva, mergeam cu doamna C, la spalat rufele in Moldova, nu stiu cum si de ce, dar inca mai cred ca apa are un detergent natural in ea! Iar daca nu, mergeam la cules plante, o casuta intreaga era plina cu plante puse la uscat pe grinzile paturilor care nu mai puteau fi folosite. Dar, o dupa-amiaza a fost cu totul desavarsita. Si sa te tii bine ca de acum incepe distractia. In tabara era pustiu, unii erau plecati, foarte putini dormeau, nu mai stiu unde disparuse toata lumea, dar nu eram decat eu, doamna C. si T., psihologul. Si ce sa face, ce sa facem? Hai sa-i facem lui T. o masca de ipsos daca tot a cumparat C.C materialele necesare. Zis si facut! Desfacem pachetul de hartie si! Surpriza!! Hartia este mov! Nu-i nimic, o spalam noi si iese movul din ea, o spalam si-o tot spalam, fara vreun rezultat spectaculos, T. accepta totusi sa i se puna pe fata hartia mov. Il asezam pe treptele uneia dintre casute, cu spatele fix pe trepte, se lasa omul nostru de doi metri culcat. Ii punem repede hartia decupata ca sa poata respira, punem tifonul umezit si cu atentie incepem sa facem ipsosul si sa-l intindem dupa trasaturile lui pe fata acoperita. Ne grabim pentru ca ipsosul se intareste repede si asteptam rezultatul final, dar.. teapa, ipsosul nu se intareste, mai asteptam, bietul T. nu putea vorbi, dar nici pozitia de pe scari nu cred ca-i convenea grozav, oricum, indura totul vitejeste! Si trec 5 minute, si trec 10, si trec 15, trece jumatate de ora, iar ipsosul nimic, in mod normal dupa 5 minute deja e tare si se poate scoate masca pentru a fi retusata si lasata la uscat, dar de data asta ceva nu se lega. Si ipsosul nostru cam verziu la culoare ce e drept, se tot lasa la vale pe trasaturile robuste ale lui T., si mai urneste-l, si mai aseaza-l si mai sufla, si.. nimic! Nu stiam daca sa radem sau sa plangem, dar parca ne era prea mila de psihologul chinuit asa ca hotaraste doamna C. sa aduca un creion, ca munca sa nu fie totusi zadarnica ii desenam trasaturile pe masca si ii scoatem maglavaisul de pe fata. Din doua in doua minute ne tot uitam la minunea de masca, nu mai avea decat trasaturile desenate la final, se facuse dreapta ca o foaie de carte. Ce fel de ipsos e asta frate!? Mister total. T. insa avea toate culorile pe chip, din hartie iesise movul, ipsosul ii dadea o tenta verzuie, iar propriile trairi bateau in rosu ba de jena, ba de furie, dar se tinea bine. Cat s-a chinuit el sa se curete pe fata, a aparut si omul care poate dezlega enigma. C.C! Doamna C. cu linistea ei tipica merge si-l intreaba: Mai C.C, de unde ai luat tu ipsosul asta? Ceva era de neinteles chiar si pentru el: care ipsos? Asa ca se continua prima intrebare: cel pe care mi l-ai cumparat pentru masti! Si raspunsul ne izbeste in hohot de ras: Pai nu e ipsos, e ciment, nu asta mi-ai zis sa-ti cumpar? T. care tocmai terminase de sters movul de pe fata a capatat brusc un mov natural, iar doamna C. incerca acum razand pe sub mustati sa-i explice niste calitati pe care le poate avea cimentul asupra tenului. Cred ca din bun simt, T. a vrut sa o creada. Si s-a terminat cu bine. Cer plin de stele asa frumos ca la Vama n-am vazut nicaieri, nici pe iarba n-am mai calcat asa de mult ca acolo. Mi se rupsesera sandalele inca din prima zi si altceva nu aveam de incaltat si nici de unde sa-mi cumpar n-am avut, asa ca am stat desculta 7 zile si nu mai stiu in papucii cui am plecat acasa. Din spirit de solidaritate majoritatea tinerilor au avut o zi sau cateva ore fara papuci si cred ca tuturor ne e dor de firul ierbii abia cosite si de asfaltul prea putin pe care il traversam ca sa ajungem la Moldova, dar mai ales de podul de fier este care trebuia sa trecem desculti la amiaza. Vama ramane tabara cu picioarele desculte, cu miros de iarba cosita, cu capitele de fan, cu multe, multe stele, cu poezie si cu mim, cu dans si veselie, cu noi prieteni incredibili. Cu ochii unei fete frumoase, si cu un prieten aparte, poate chiar doi. Si cu visatul ca o persoana draga de care imi era dor putea aparea miraculos acolo...



Partea a 2-a, tabara de la poalele Raraului.



Aici am mers dintr-un singur motiv, ma simteam rau, fizic vorbind nu eram prea bine, iarna aceea a fost iarna bolilor de plamani, mama si prietena cea mai buna in hora cu mine, ele nestiind ca si eu am problemele mele, luam pastile fara sa stie careva, mergeam la scoala normal pana am cazut la pat si am auzit cantand ingeri. Am plecat in tabara pentru ca ma puteam mai bine ingriji de mine departe de mama si in plus nu mai era nevoie ca si ea sa se ingrijeasca de mine ci sa aiba grija doar de ea. Din jigniri nu m-a scos pentru ca am plecat, dar mie mi-a fost bine. F. si doamna C. m-au pus destul de repede pe picioare, parca au facut vraji cu mine, masaj, ceaiuri, frectii adevarate, plapumi peste plapumi si totul a fost bine, ca intr-o transa, nu stiu cand am intrat nici cand am iesit. In tabara asta l-am cunoscut pe D. Tin minte perfect ca abia ajunsesem cu noul psiholog R.B, ea s-a dus sa rezolva problemele de cazare si altele iar pe mine m-a plasat cu D. si Louise o tipa din America. Doamna C. facea un ceai sau un vin fiert, sau amandoua, ceva de genul asta, iar mie mi-a zis sa fac cunostinta cu Louise, pentru ca pe D. se presupunea ca il stiam deja foarte bine. Nu m-am aruncat la conversatii, am stat linistita si am urmarit cum o invata D. sa joace macaua, dar ceva din explicatia lui nu mi-a convenit si atunci am indraznit sa intervin. Exclamatia a fost in cor. Aha! Deci stii sa vorbesti engleza! Bun, vei sta in camera cu R.B si Louise, pentru ca R.B nu stie. Louise era voluntar, in tabara a tinut evident atelierul de limba engleza, dar a participat pe cat posibil la toate atelierele si nu s-a lasat pana n-a aflat si invatat tot ce se putea. La inceput mi se parea destul de greu sa vorbesc cu ea, dar dupa doua zile deja traduceam in sens invers si pentru mine, din engleza in romana, iar cand am vorbit cu mama la telefon am intrebat-o fara sa-mi dau seama daca a cumparat "copacul de Craciun" la care evident ca mama a izbucnit in ras iar eu nu intelegeam ce e asa de comic. Cat de repede ne dezicem totusi de niste lucruri, tin minte si acum ca erau cuvinte la care parca nu le mai stiam varianta in limba romana, si cand vorbeam cu unul de-al nostru ii spuneam "ala mah, cum ii zice, pencil! hai, zi, cum ii zice in romana, asa mah, creion!". In tabara aia erau doua grupuri, unul de la un liceu din Teleorman si unul de la un centru de plasament din Cluj, dar ce alchimie ne-a unit nu stiu, insa foarte repede am devenit o imensa familie, cei mari si cei mici ne iubeam cum ar trebui sa se iubeasca fratii intre ei. Programul era haotic, faceam cand si cum puteam atelierele, nu mai era o ordine restabilita, am pregatit decoratiuni pentru Craciun si Anul Nou din hartie, am cantat si am aflat despre traditiile de Craciun din America, despre diferentele dintre state, am facut campionate de sanie si eram toti cu fundurile belite de la traseul plin de bolovani, probabil o fosta albie a unui parau. Am vazut cel mai frumos peisaj din viata mea, doar eu si Louise care ma cara jos de la etajul 4 la parter pentru o pastila. Pe traseu ne-am oprit si ne-am uitat ca proastele la minunea aia de afara, am incercat sa o pictez in zilele urmatoare dar n-am reusit. E posibil ca doamna C. sa mai aiba inca nereusitele mele artistice. Cred ca mi-ar placea sa le revad, ma indoiesc insa ca le voi recunoaste. Am jucat deja cunoscutele jocuri pentru mine si am dansat rock'en roll pentru toata viata! Ne-am pus porecle, iar seara ieseam si cautam zonele in care ramasese zapada neatisa asa cum era ea, pana la genunchi si ne tranteam in ea ca sa privim stelele, dupa jumatate de ora ne incalzeam in group hug, apoi repetam experienta. Ca totul sa fie perfect, cand am plecat din tabara nu mergeau trenurile. Trebuia sa fi luat din Frasin pana in Iasi trenul, dar.. nu mergea nici unul, toate aveau intarzieri de peste 12 ore, asa ca am gasit un tren care sa mearga pana in Suceava unde ramanea M.C, ea si C.C fiind suceveni, si am mers la ea cu speranta ca in urmatoarea zi de dimineata vom avea tren spre Iasi. De Suceava m-am indragostit atunci si am ramas indragostita, cred ca mi-ar placea sa locuiesc acolo. In tren M.C a incercat sa ma invete cuvinte in germana, a esuat! La ea am cunoscut parintii, fratele, cred ca am stat la masa, am mai vorbit apoi pe la miezul noptii am pornit spre cetate la un suc. Acolo era inchis tot, era rezervat localul care ar fi trebuit sa fie deschis, dar am vazut niste artificii superbe. Una dintre cele mai frumoase amintiri. A doua zi am pornit din nou spre Iasi, la gara aceeasi supriza, trenurile nu mergeau, dar auzindu-ne cineva ca mergem spre Iasi ne-a intrebat daca nu mergem cu microbuzul, caci mai aveau de ocupat doua locuri ca sa porneasca, si-am plecat. In sat la bunica mea masina se opreste, credeam ca soferul a innebunit si se opreste sa bea apa fara sa traga pe dreapta, dar s-a vindecat repede cand am aflat ca s-a stricat masina, si-am stat la ocazie, valelei cat am mai stat! Si-am sarit cu totii in fata masinilor, si ne-am maimutarit in fel si chip, fara sperante, la multe grade cu minus si foarte multa zapada. Pana la urma am ajuns la Iasi, dupa vreo 12 ore de cand plecasem din Suceava, bocna, la cateva ceasuri inainte de celebra cumpana dintre ani.



P.S: Doamna C. seamana cu Maia Morgenstein, ca suplete, ca miscare, ca liniste, dar ii e net superioara!