marți, 4 ianuarie 2011

Domnul Costion

Făcusem un oareşicare efort să pot ajunge, însă se pare că nu fusese suficient. Am ajuns la sfârşitul primei părţi, împreună cu un mic grup care nu îndrăznea să intre şi se învârtea pe lângă uşă ca albina pe lângă floare. Eu plină de curaj am zis: „haide să intrăm, n-am pierdut deja prea mult? Ce mai stăm?” şi am dat buzna, firul epic al povestii de dincolo de uşă a continuat neîntrerupt de brutala noastră intrare, ne-am aşezat fiecare pe unde am putut şi eu am început să primesc salutări care mai de care mai interesante, ba priviri, ba unduiri ale unor încheieturi de palmă prin aer, ba sms-uri cu zâmbete şi Slava lui Dumnezeu că se mai întâmplă şi minuni şi mă văd unii şi pe mine la ochi.

Pauza nu s-a lăsat mult aşteptată, mi-am luat floarea şi plină de curaj nesăbuit m-am avântat spre scena să i-o duc. Şi de aici să te ţii tăicuţă păţanie după păţanie. Succesiunea momentelor n-o mai reţin, pentru că m-a şocat din start cu un zâmbet şi o vorbă la care nu m-aş fi aşteptat nicidecum:

- Ce mă bucur că ai ajuns! (ei Doamne, dar nu ne cunoşteam, cum de-mi spune aşa ceva)

- Trebuia să ajung, fie şi aşa, am auzit atâtea lucruri frumoase despre dumneavoastră!

- Lucruri frumoase? Ce lucruri..

- Ei..

- Şi mi-ai adus şi floare, nu te-ai gândit cum o să fac eu să o duc la Bucureşti?

- Ba da, tocmai de aceea am luat-o pe asta, special v-am adus-o dumneavoastră, are şi apă în cutie.. (îi dusesem o orhidee)

- Special! Vezi, scrie şi pe cutie că e special!!

- Roşeală. Mda, cred că mi-a jucat subconştientul o farsă şi-am folosit cuvântul ăsta pentru că era scris pe cutie, nu mi-am dat seama.. Aici am dat-o grozav în bâlbâiala! Şi căutam în podea o gaură în care să intru, dar nici vederea nu mă mai ajuta. Mi s-a rupt firul, nu mai ştiu despre şi mai ales ce am vorbit. Undeva pe la începutul convorbirii cred m-a strâns tare în braţe, probabil când i-am dat floarea, după acel „ce mă bucur că ai reuşit să ajungi” spus de parcă ne-am fi ştiut dintotdeauna, urmă strânsoarea asta eliberatoare! Tot roşul din mine simţindu-se liber s-a aşezat în obraji. De ce mă strânge pe mine în braţe cu atâta dragoste un străin? Un trup înalt şi slab, cu o lentoare şi o fineţe a mişcărilor care te odihneşte peste măsură, omul în faţa căruia te simţi capabil să vorbeşti din suflet despre orice. Şi îmbrăţişarea aceea s-a dus fix în gaura inimii şi i-a vorbit cam aşa: „Asta eşti tu! Româncă, ortodoxă! Astea sunt principiile tale! Păstrează-le cu sfinţenie, fără să uiţi de ele când iei decizii!”. Conferinţa a reînceput cu discuţia despre „catapeteasma ortodoxului”, chipul plin de lumină al românului ortodox care încă mai roşeşte în unele situaţii. N-am simţit că ar vorbi despre mine, însă cred că am roşit din nou.. Şi ori de cate ori mă simt pierdută, incapabilă să iau o decizie corectă, mă întorc la îmbrăţişarea aceea ca la o icoana şi-mi amintesc că sunt româncă ortodoxă, iar deciziile se iau prin prisma principiilor de viaţă induse de aceste două axe ale inimii mele ce zburdă ca oricare alta în neştire pe diverse meleaguri.

Din toată stângăcia şi ruşinea aduse de incoerenţa mea în faţa dumnealui a fost stinsă de sunetul telefonului.

- E părintele X, care văd că insista, trebuie să-i răspund.

- Nu, sunt rugăciunile mele ascultate! (mi-am spus în gând) Vă rog chiar, vorbiţi liniştit. Mă bucur că v-am întâlnit!

- Vorbim imediat.. Răspunde la telefon.

Între timp m-au asaltat pe mine unii, pe dumnealui alţii, aşa că am coborât de pe scena.