joi, 27 ianuarie 2011

Sfântul poznelor- popa smântână




N-am foi să scriu, se pare că voi mâzgăli cartea proaspătă ca pâine strămoşească, abia scoasă din cuptor. Veneam des la Creangă în vizită fiind încă aproape copil, elevă la gimnaziul din apropiere. Curtea bojdeucii pare să aibă aceleaşi flori dintotdeauna, aceleaşi gladiole mov, aceleaşi nu mă uita, aceleaşi măceşe la poartă, iar lângă ele acelaşi izvor de apa rece, rece, alunecând prin aceeaşi ţeavă groasă într-o gură de ciment veşnic deschisă mai ceva ca a lui Setilă. În palmele mici adesea curgea apa asta, ne spăla feţele şi mâinile pătate de dudele roşii - negre, ne lărgea gâtlejul strâns de setea de primăvară spre vară. Noi nu veneam în căutarea lui Nica, ştiam că nu-l găsim aici. Aici a stat bătrânul Creangă, într-o casă mică, la fel ca şi cea din visele mele nătângi. Două camere, un hol şi un cerdac ce mi se pare şi acum imens, ce dă înspre spatele casei şi baia ce o cunoşteam doar noi, cei de-ai casei. În spate o curte cu pomi, corcoduşul şi dudul din care mâncam cu atâta plăcere, fructele încă necoapte, sub privirile încă vii ale bădiei Creangă, ce ne urmăreau din cerdac în aşteptarea momentului în care şi noi urmam să fim izgoniţi din paradisul acela verde crud, de către doamna muzeului, ca şi el cândva din cireşi. Şi parcă în fuga noastră, ţinând strâns într-o mână, în sân sau în buzunare roadele muncii noastre pe care doamna o numea hoţie, prinzându-l cu mâna cealaltă pe Creangă strigam: Haide! Cu noi eşti iarăşi Nică, şi el se prindea în jocul nostru râzând, iar doamna muzeului ne pierdea în dată urma nedibuindu-o de-a lui. El ne-a fost sfânt protector al copilăriei poznaşe. Sfântul poznelor, ce mare n-a crescut nicicând decât în pozne. El însuşi spunea, nici frumos până la 20, nici cuminte până la 30, nici bogat până la 40, îmi pare şi acum modelul ideal în viaţă. Sfântul poznelor a rămas şugubăţ toată viaţa, aşa cum cred că era şi de aşteptat, doar n-avea cum să crească tocmai Nică! Casa a fost împărţită frăţeşte, una era bucătăria şi aceea era toată a femeii, doar la masă stătea acolo şi întotdeauna singur, cealaltă odaia sa de zi, unde găzduia pe alţii dacă era nevoie iar el se retrăgea pe laviţa tare din cerdac. Acolo se simte parcă şi cum a adormit definitiv aşteptând pe bunul prieten Emin. Dealul întreg era al lui, nici o casa, acolo era deal pe care probabil cel mult se păştea, se vedea în zare departe până la lacul din Ciric, azi nici urmă de apa lacului care pare foarte departe! Dealul Şorogari aparţinea în întregime privirii lui, noi îl mai putem vedea doar în „Sara pe deal” a bunului sau prieten. Creangă nu s-a supărat niciodată că i-am mâncat cireşele şi dudele, nici s-a uitat chiorâş la noi când i-am mirosit florile din gradină sau i-am folosit toaleta din spatele casei. Nici n-a zis nimic când beam din apa de la izvor sau, ca orice năzdrăvan ne mai udam cu ea alergând unul după altul prin curte. Curtea lui era loc de adunare şi de râs, unde să depeni amintiri mai frumos decât la stăpânul amintirilor copilăreşti, bădia Creangă? Şi unde să te caţeri în copaci dacă nu în copacii torcălăului? Doar lână nu puteam toarce, însă faptele copilăriei le-am tors cu el acolo în fascinanta lui gradina. Şi sigur toţi ne-am gândit la el când am smântânit oalele cu lapte prins ale bunicii, eu cel puţin m-am gândit când am mers la bunica Veronica şi făceam întrecere cu mâţele, care prinde mai repede smântâna de pe oale. Şi aveam exerciţii cu popa smântână! El se mira de paratrăsnetul isteţ al mamei, eu de acela de pe bloc, el de răciturile făcute de mama, eu de cum apare frişca sau floricelele de porumb, el se scalda în Ozana pe lângă care treceam oftând mereu în drumul meu spre scăldătoarea de pe Moldova, el a avut cireşe, eu.. ohooo, nici nu mai ştiu câte feluri de fructe!! Din poalele copilăriei şi până la tâmplele bătrâneţilor înţelepte cred că toată viaţa lui Creangă e şi a noastră, a tuturor. Şi cred că va mai fi a multor generaţii de acum încolo. În vremea liceului jucam acolo pe mica scenă amenajată teatru de păpuşi, copiii de-atunci veneau să vadă poznele lui Nică dar şi poveştile lui Creangă. Azi au trecut 3 grupuri cât am poposit eu jumătate de ora la bădia. Primii, un grup din Focşani, coborâseră la baie şi m-au prins scriind sub salcâm în ploaie dar n-au spus nimic pentru că eu i-am prins prima pe ei, lătrând la câinele vecinilor, şi încă i-am surprins în poză, apoi i-am speriat apărând misterios în cerdacul larg pe o uşa pe lângă care ei mai mult ca sigur au trecut fără să vadă. Şi bădia sigur stătea şi râdea de ei lângă mine. Parcă-l şi-aud: măi fată, tu cred că sperii şi ursul! Urmând desigur un râs extrem de colorat şi sincer, pe care nu puteam să nu-l încerc şi eu. N-am mai stat mult, am ascultat poveştile despre el spuse grupurilor următoare, am fugărit cu fusta mea prea lungă probabil şi urşii de la izvorul cel rece, mi-am udat mâinile şi mi-am adăpat pântecele acolo la gura lui Setilă, am mirosit iar măceşii aproape trecuţi de la poarta şi m-am uitat la trandafirii încă boboci şi-am plecat. Însă bădia mi-a urmat gândul şi-a vrut să mă ducă la casa Pogor, aşa că am pornit spre biserica în curtea căreia a locuit mama mea de copil, la vremea la care făcea şi ea aceleaşi pozne ocrotită în taină de acelaşi sfânt, iar bunicul nu se lăsa mai prejos şi-l lega pe popă în clopotniţă apoi îi trăgea clopotul cât vroia el crezând probabil că va izgoni comuniştii în frunte cu popa care îi împărţea curtea. Mi-am amintit aşa de mama, care a plecat să o vadă pe bunica ei la Ţibăneşti când avea numai 3 ani, ea cu vecina de aceeaşi vârstă şi cu o papuşă, parcă o şi văd, au ajuns până la autogară, dădeau să se urce în autocar, când a fost prinsă din urmă de bunica şi şi-a luat cred prima şi ultima chelfănealâ. Şi tot gândindu-mă aiurea la amintirile altora în loc să păstrez şirul amintirilor mele am trecut de străduţa care ducea la Casa Pogor şi la cramele ei reci şi întunecoase. Cred însă că nu s-a supărat bădia, ci-a mers ca să râda cu mine la cantina studenţească, unde s-ar fi înfruptat regeşte dacă ar fi existat şi pe vremea lui, deşi şi eu m-aş înfrupta la fel din ciaunul lui plin ochi de carne friptă. Prefer cantina, restaurantului pentru că la cantină văd lumea făcându-şi cruce înainte de a mânca, lucru pe care nu l-am văzut niciodată la restaurant. Apoi, cred că năzdrăvanul cu inima tânăra ar fi râs pe seama mea grozav văzând cum nimeni nu îndrăznea să se aşeze la masă cu mine, deşi nu ţin minte să fi mâncat în viaţa mea vreun om, dar mănânc când cu dreapta când cu stânga şi unora le par probabil o ciudăţenie pentru că se uitau la mine foarte ciudat văzând că tai carnea cu stânga şi înfulec cam mult deodată după modelul Creangă. Sărut mâna pentru masă bădie! Data viitoare să ne vedem la Pogor!