sâmbătă, 29 ianuarie 2011

O vizită în oraş

video


Nota autorului: Cei care au citit-o înainte de a fi postată au avut diverse reacţii, o anumită persoană spunea că îi aminteşte de Kafka. Unii poate vor crede că am fost influenţată de Eugen Ionescu, personal am fost mai absorbită de Matei Vişniec, dar textul acesta nu i-a ascultat pe nici unul, doar furia mea pentru un moment din viaţă.




O vizită în oraş





Bat din palme ca un copil mic şi ţopăi aşisderea! Trenul ajunge curând, găteala e gata, mi-am pus ia care îţi place şi baticul strămoşesc, fota e perfectă şi opincile completează totul, ca dintr-un tablou de Grigorescu. Mai bat odată din palme şi iau coşul în care sub servetul bătrânesc se ascunde roşu’n obaji colacul special pregătit ca să ne amintească de strânsa legătură dintre viaţă şi moarte, alături sarea din bucate ne aminteşte cum se iubeşte. Le iau şi ţopăind de fericire pornesc spre gară. Zburd la panou, citesc unde urmează să oprescă trenul care te aduce. Găsesc linia şi stau să păzesc ceasul rotund din gară ca să ştiu când îl văd pe calea lui metalică sosind în zare. La ora potrivită doamna anunţă zărirea trenului pe şine, nu mai durează mult, deja se vede. Am uitat la ce vagon eşti, am o proastă memorie a cifrelor. Nu te-am mai sunat, te-ai fi strămbat că am uitat aşa detaliu important! De undeva tot coborai până la urmă, ce mai conta de unde? Mă uitam cam pierdută la lumea ce se cobora din vagoane, până la urmă te-am văzut:

- Ai uitat numărul vagonului, aşa-i?

- Asta e în loc de bună ziua?

- Iar răspunzi cu întrebări, la întrebări.

- Se numeşte deflection în engleză, şi nu este opusul lui inflation, ci în psihologie înseamnă pe româneşte: evitare. Uneori e sinonim cu „amânare”.

- Tu nu eşti normală! Ai uitat numărul la vagon, vii îmbrăcată aşa şi-mi ţii lecţii de psihologie. N-ai şanse de vindecare!!

- Ştiu! Ce bine, nu? Şi ce are costumul meu? Ştii ca a trebuie să închiriez bună parte din el? Eu n-am decât ie şi batic.

- Eşti nebună!

- Ai mai spus asta, câtă lipsă de inspiraţie!

- Bun, iar am sărit peste pupat. Se pare că aşa e cu tine, hai să te pup.

- Hai, dacă aşa se face.

- Nu vrei?

- Ba da, cum să nu! Muah, muah, acum mergem?

- Eşti teribilă!

- Nebună şi teribilă, ştiu. Şi multe, multe altele. Hai să mergem!

- Coşul ce-i? Parte din costum?

- Vai! Am uitat!

- Face parte din tine uitarea asta..

- Ţi-am adus pâine şi sare! Pâinea strămoşească şi sarea din bucate, ştii tu, ca la români!

- Şi ce să fac cu ele?

- Să le mănânci, doar nu crezi că mai primeşti şi altceva azi?!

- Bine măh, hai să mergem.

- Te văd! Te văd! Iar strămbi din nas, nimic nu-ţi convine ţie! Hai să mergem, nu te mai strămba!

- Unde mă duci?

- Am pregătit ani de zile traseul ăsta, chiar crezi că o să-mi iasă azi?

- Improvizăm deci!

- Aha!! Ce-ai vrea să vezi?

- Ce-ai vrea să-mi arăţi?

- Nu ştiu dragă, nu ce se arată mereu în oraşul ăsta. Nu-mi spune că vrei să vezi teiul şi Sfinţii Trei Ierarhi şi Palatul. Nu că ar fi rău, da’păi.. Palatul e în construcţie de când cu Palace-ul, teiul şi Copoul azi mă deprimă, iar sfinţii.. poate la vreo slujbă, acum e închis pe acolo.

- Bun, ce propui deci?

- Zic să lăsăm maşina aici şi să facem o plimbărică până la Teatrul Naţional.

- Hai, tu ştii drumul.

- Lăsăm coşul la maşină sau vrei să mănânci?

- Dacă aş vrea să mănânc sigur n-ar fi pâine goală.

- Bre, eu special pentru tine am făcut colacul asta, vai ş-amar de el, ia vezi!!

- Hai că mâncăm pâine goală mai târziu, acum să mergem.

- Bun, lăsăm coşul, n-are sens să-l purtăm după noi.

- Mergi să te schimbi?

- Nuuuuuuu!! Lasă aşa, să se holbeze lumea la mine, ce are?

- N-are nimic, tu ştii.



Am lăsat coşul la maşină şi am pornit de braţ spre Râpa Galbenă. Esplanada Elisabeta cum i se spunea cândva.

- Nu ştiu toată istoria locului, dar ştiu că clădirea asta a fost construită de legionari. Aici organizau taberele de lucru, acum o folosesc „alţii”. Abia când tre’ să explic ceva înţeleg ce aiurea e că nu ţin minte date…

- Păi dă repede un google search!

- Afurisitule, nu ţin minte date, dar măcar ştiu pe ce planetă mă aflu.

- Serios? Pe care?

- Eşti enervant!

- Mdeah…

- Vrei să-şi arăt şi clădirea securităţii?

- Tu m-ai adus până aici doar ca să-mi prezinţi morţii?

- Haide măh, e aşa faină!! Îmi place la nebunie, e o cameră în ea, un fel de centru al clădirii, e pătrată şi are făcut în mijloc o mulţime de coloane puse în cerc, e ameţitoare!! Mergem?

- Dacă vrei tu!

- Hai! Hai, ci ti iubiesc!



Pornim de la Râpă în sus spre Copou.

- Uite, asta e biblioteca universitară!

- Aha..

- Aici eram când mi-ai spus pe cât eşti născut şi-am început să râd aşa de tare, mă mir că nu m-au dat afară!

- De ce să râzi?

- Ei, de ce?

- Zi!

- Fiindcă eşti născut în aceeaşi zi cu alţi idioţi ca şi tine!

- Mdeah!

- Mi s-a părut comică tare coincidenţa.

- Da, da, iubiţii tăi..

- Nu’s iubiţii mei!

- Sigur, amanţi, bla bla..

- Tâmpitule, iar mă enervezi.

- Foarte bine!

- Uite, acolo jos e ceaineria lui Radu.

- Alt amant?

- Eşti de-a dreptul enervant!

- Cine e atunci?

- E un amic din copilărie, bunicii mei sunt prieteni apropiaţi cu părintii lui, îi ştiu de copil. Locul ăsta pe care l-a făcut aici e super, a adunat cam tot ce e mai frumos în oraş.

- Teiul e mai la deal, nu?

- Da, e mai la deal, după facultatea mea, nu mergem până acolo. Şi asta se numeste „evitare”.

- De ce nu mergem? Ar fi interesant.

- Ce să vezi? E o clădire şi atât.

- Şi asta la care mergem acum ce e?

- Tot o clădire, ce mă enervezi! Asta are mai multă importanţă!

- Pentru cine?

- Credeam că şi pentru tine.

- Nu. Hai să vedem facultatea.

- Bine măi, dar intrăm întâi aici să-ţi arăt camera aia care îmi place mie.

- Bine.

- Vezi? Nu-i faină? Aşa… haotică!

- Dacă spui tu..

- Nu-ţi place..

- N-am nimic de văzut.

- Pe mine exprimându-mă.

- Îmbrăcată în port tradiţional, plimbându-te printre coloanele unei clădiri în care au fost omorâţi oameni în cel mai odios mod de parcă ai dansa. Minunat, ce pot spune!

- Da măi, ai dreptate, hai să mergem. Plecăm.

- Uite aici e cercul militar.

- Bine, lasă, mai e mult până la facultate?

- Nu, ce tot atâta interes pentru clădirea asta?

- Păi e făcută de Cuza, masonul, nu?

- Nu cred că el a pus cărămizile una peste alta! Iar corpul în care am studiat eu e cu siguranţă mult mai nou, cred că doar corpul A e făcut din vremea lui Cuza.

- Bine, hai să le vedem pe toate.

- Toate? Doamne, dar cred că sunt vreo 10, nici nu le ştiu pe toate, unele au fost deja dărămate. Alea erau super de văzut, cele din vale, de lângă bibliotecă au fost închisoare, apoi editură şi tipografie. Le-au dărămat acum câţiva ani şi-au făcut hotel acolo.

- Păi ce a mai rămas din prima universitate românească?

- Ăla de acolo e corpul D, unde am făcut eu facultatea.

- Care dintre ele?

- Acela, măi, uşa aia de acolo, unde sunt scările.

- Nu măh, care facultate zic?!

- Psihologia. Tot acolo e şi cea de sport. La psihologie sunt mai multe fete, la sport mai mulţi băieţi, împreună un echilibru.

- Mdeah, halal echilibru. Fete nebune şi băieţi proşti!

- Ce mă enervezi!

- Asta este!

- Uite aici e intrarea de la corpul A.

- Aici e sala paşilor pierduţi?

- Da, vrei să ţi se piardă şi ai tăi?

- Da, cum să nu, şi să-mi explici fiecare pictură, asta ar fi interesant, ha ha!!

- Hai să intrăm şi dacă e deschisă Aula „Mihai Eminescu” ai să vezi cea mai frumoasă dintre ele. Apoi dacă vrei mergem şi la Pogor ca să vezi ultima pictură a lui Bălaşa.

- E departe?

- Nu, de fapt e chiar destul de aproape, ceva mai în vale, am uitat să-ţi arăt când urcam

- Normal, tu aveai treabă cu securitatea, nu cu alde cultură.

- Bine măh, omoară-mă pentru asta.

- Gata taci, hai să vedem ce e pictat pe aici.



Nu mai ţin minte ce am comentat la fiecare pictură în parte. Oricum sunt prea multe şi s-a pierdut prea mult timp acolo. Aula era închisă, aşa că mi-a revenit mie onoarea de a explica imaginea de pe peretele de acolo.

- Cred că este formarea universului!

- Crezi?

- Da, cred. Desenul reprezintă cerul, stelele, o planetă uriaşă în centru şi peste planetă corpul unei femei.

- O femeie goală..

- Nu, una îmbrăcată în haine de epocă! Eşti culmea!! Evident că goală!

- Asta era de văzut, Bălaşa şi o femeie goală dând naştere universului!

- Ha, ha! Cât de isteţ! De fapt să ştii că în cosmogonia românească apar astfel de poveşti, iar despre drac nici nu mai spun, are românul o imaginaţie!!

- Daaaa, despre drac şi despre femeie, de ce nu mă mir!?

- Hai nu mai râde! Deşi nu-i rău că în sfârşit de văd şi pe tine râzând, moacă acră ce eşti!

- Mdeah..

- Bun, ai revenit la moaca acră, aşa te vreau!

- Mergem la Pogor?

- Sigur, trebuie să traversăm. Acolo e.

- O fi închis şi aici.

- Numai lunea e închis, e în regim de muzeu.

- Şi azi ce zi e? Ha?

- E luni, fir-ar!!

- Ei, asta e! Ce mai ai în program de văzut, care să fie închis fiindcă e luni?

- Bojdeuca! (râd zgomotos şi tu zâmbeşti)

- Tot nu crezi că sunt la fel de bun ca şi Creangă..

- Baaaa, chiar mult mai bun, mai ales că tu eşti viu, cum aş putea să spun că e el mai bun ca tine?! (râd în continuare, schiţezi şi tu un zâmbet)

- Păi da, dar nu la asta mă refer.

- Ha!! Am văzut, ai mai schiţat un zâmbet, hai că s-ar putea să iasă bine până la capăt.

- Ha, ha!

- Ce ha, ha? De unde să ştiu eu dacă nu e Creangă mai bun decât tine, măcar el s-a ţinut serios de scris, n-avea netlog şi alte porcării la vremea aia!!

- Ce să spun?

- Păi, n-ai ce spune!! Aia e!

- Eşti deplasată, rămâi în urmă, te blazezi!

- Eu? Păi dragule, într-un an de zile am scris mai multe texte decât tine în 10, parte dintre ele şi de mai mare valoare din orice punct de vedere ai privi!

- Ete fleoşc!

- Zi tu, cum te face pe tine netlogul mai deştept decât pe mine realul?

- Nu mă face, eu sunt deja!

- Ce să spun?

- Unde mergem?

- Important e că mergem.

- Păi văd, acum îmi arăţi cealaltă parte de stradă, celălalt trotuar.

- Da, tocmai am trecut de parcul voievozilor şi de palatul copiilor.

- Am observat.

- Şi aici e Casa de Cultura a Studenţilor, mai multe săli de spectacol. Am jucat şi eu aici, încă de când eram elevă.

- Tu, plină de talente..

- Eu ţi-am zis să nu te mai strâmbi! Talent, netalent, măcar am învăţat lucuri importante şi frumoase!

- Unde mergem acum?

- Vai întrebi ca şi măgarul din Shrek, are we there yet?

- Parcă eram căpcăun, acu’s şi măgar?

- Tot ce se poate!

- Deci, unde mergem Fiona?

- Mergem spre Strada Lapuşneanu, nu vezi statuia?

- Ba o văđ!

- Capul lui Băse vrem!

- Ha, ha, eu zic că mai multe capete am vrea!

- Precis.

- Vrei să vezi anticariatul lui Grumăzescu?

- Ce e acolo?

- Grumăzescu e cel mai mare anticar de obiecte legate de Eminescu.

- Aşa, şi?

- Cum şi? Cine ştie ce vrei să cumperi de la el?!

- Nu cumpăr nimic bre, că’s sărac!

- Poate-ţi vinde vreo idee, zic şi eu. Ai ce discuta cu omul!

- E aici? Adică e şi el?

- Cred că şi lunea! (râd) Ha! Ţi-am mai prins un zâmbet, poate nu eşti chiar aşa acru de fapt.

- Intrăm?

- Doar dacă eşti pregătit să cumperi, slabe şanse să te lase să ieşi cu mâna goală de la el!

- Pariu că nu cumpăr nimic?

- Cu tine totul e posibil, hai.

- Bună ziua.

- Bună ziua, vă putem ajuta cu ceva anume?

- Cu domnul Grumăzescu, dacă se poate! La pachet şi cu fundiţă! Zise el tot un zâmbet.

- Păi.. dacă era, sigur venea imediat ce v-ar fi auzit, spuse fata uşor fâstâcită.

- Azi n-ai noroc, îi spun eu toată un râs.

- Asta e, povestea vieţii mele!

- Hai să ne uităm un pic pe aici şi mergem, bine?

- Ne uităm, ne uităm, dar lipseşte exponatul principal!

- Bine măh! încep să râd zgomotos.

- Hai să mergem, nu e mare lucru de văzut de acum.

- Bine, hai să-l vezi pe Cuza şi mai vedem apoi..

- Piaţa Unirii?

- Hopa! Iaca mai ştii şi tu câte ceva!

- N-am fost de mulţi ani aici, dar mai ţin minte.. E lângă construcţia lui Eiffel, aşa-i?

- Da, lângă hotelul Traian, ce multe mai ştii, mă uimeşti.

- Măcar cu asta..

- Hai, nu fi rău, ştii bine.. cu mai multe! Conotaţii ale limbii române, iar râd zgomotos, el iar zâmbeşte în colţul gurii.

- Ştii tu, ce să-ţi mai spun.. Iaca.

- Uite, am ajuns la statuie, scuipă-l pe Cuza şi hai mai departe.

- De ce să-l scuip pe Cuza?

- Că a fost mason, haha, nu tu spui?

- Mda, a fost, şi ce dacă?

- Ţie nimic nu-ţi mai atrage atenţia!

- Ei, ba destule, nu vezi tu.. Ţi-am zis că te-ai blazat.

- Hai să mâncăm turta dulce, vrei?

- Nu spuneai că îmi dai numai pâine să mănânc?

- Ba da, tocmai de aceea o să o cumperi tu, mie îmi place teribil, dar tu o cumperi!

- Bine. Să văd şi eu ce are aşa grozav…

- E cea mai grozavă!

- Nu există aşa ceva, dar hai, unde e.

- Uite aici! Intrăm?

- Mai întrebi? Eu zic să nu, tu ce faci?

- Intru oricum.

- Păi vezi?

- Păi hai!

- Două turte dulci vă rog! Sigur nu vrei altceva?

- Sigur, poate vrei tu.

- Nuu, cum să ratez cea mai grozavă turtă dulce din lume? Cine ştie peste câte veacuri mai ajung eu pe aici? Doamna deja ne-a dat turtele, a plătit şi am ieşit.

- Aşa mâncăm, în stradă?

- Mergem încolo, la capătul drumului este un parc mare faţă în faţă cu Teatrul Naţional, cu palatul Roznovanu şi Mitropolia.

- La Catedrală sunt moaştele Sfintei Parascheva, nu?

- Da, vrei să mergem şi acolo?

- Nu neapărat. Palatul Roznovanu ce e?

- Primaria, haha. A fost casa lor, dar e primăria oraşului de mulţi ani. Uite, acesta e teatrul.

- Chestia asta neagră vrei să spui.

- De câţiva ani, cam da. Dar cică e o sală extraordinară!

- Extra- ordinară?

- Nu măh, termină cu miştourile, e o sală bună.

- Bunăăăă, am înţeles.

- Ce de aluzii, iaca..

- E vreun spectacol buuunn azi?

- Nu ştiu, eu n-am fost niciodată la spectacol în sala asta.

- Şi mai spui ca mergi la teatru!

- La teatrul de copii mai nou. Asta e, fiecare cum poate..

- Acolo ce e?

- Şcoala de surdomuţi.

- Aha, pasiunea ta.

- Da, să ştii.

- Ştiu.

- Mergem în parc sau stăm pe băncile astea ca să intrăm în teatru pe urmă?

- Stăm aici. Păpăm şi vedem apoi. Vezi să nu murdăreşti ia!

- N-are ciocolată, e doar aluat, nu se poate murdări.

- Zău? Eu cred că tu poţi orice! Râde cu poftă.

- Pentru că râzi şi mă bucur de asta, îţi permit.

- Altfel?

- Altfel te plesneam de mult!

- Daaaaaa, ştiu! Nu-ţi stă bine aşa violentă!

- Nu-i frumos, da’-i sănătos!

- Cu mine nu-i nevoie.

- Am să ţin minte.

- Aşa să faci, şi termină de mâncat ca să mergem.

- Mai am îmbucătura asta, hai să mergem.

- Unde mă duci măi pe arătură?

- În spate, să intrăm în teatru.

- E vreun spectacol şi nu ştiu eu?

- Ce fraier eşti? Spectacol e acolo unde suntem noi, nu ţi-e clar?

- Ohh, ba da, ţi-am spus deja că orice e posibil cu tine. O să ieşim în şuturi de aici?

- Posibil, să vedem.

- Pe unde intrăm? Ştii vreo crăpătură?

- Pe uşă bre, pe unde altundeva?

- Pe care uşă femeie?

- Pe asta sau pe aia, pe care reuşim.

- Şi după?

- După căutăm şcena ca să jucăm o mică piesa!

- Aici vrei? Mai bine mergeam la un hotel!

- Ia mai taci! Oricum n-ai bani de un hotel!

- Găseam noi o variantă, să nu fie aşa publică, direct pe scenă.

- Termină nebunule, mă faci să râd!!

- Aici aşa se intră mereu? Prin efracţie?

- Poate era la baie portarul. Taci şi mergi înainte.

- Tu chiar ştii pe unde eşti şi încotro mergi sau e tot la plesneală.

- Vezi să nu-ţi plesnesc eu ţie una!

- Păi, unde suntem?

- În teatru! Ce nu ţi-e clar?

- Bine soro, teatru, dar unde mai exact?

- Vedem noi imediat.

- Aha, deci nu ştii! Minunat!

- Uite, taci odată, acolo e garderoba.

- Vai, ţi-ai găsit locul să te dezbraci. Râde frenetic.

- Tu chiar nu vrei să încetezi?

- Păi, tu îmi faci pe plac, răde puternic mai departe.

- Uite, asta vroiam să-ţi arăt!

- Ce e?

- E sala de repetiţii pentru balet!

- O cameră mică şi întunecată, plină de oglinzi ca să te vezi din toate poziţiile. Râde şi mai tare. Eu îi trag una puternic peste stomac.

- Eşti un idiot!

- Hai, nu fi bleguţă, eşti aşa simpatică, mai ales când pui bot. Dintre toate, la asta nu m-aş fi aşteptat. Mă aşteptam să mă duci pe la toţi sfinţii, dar într-o sală ca asta niciodată!

- Îmi place sala asta.. E aşa frumoasă.. Îmi place podeaua şi cum cade lumina asta săracă peste sala…

- Romantismul tău te pierde. Dar.. podeaua îţi place, evident..

- Nu-ţi place?

- Ba da, dar pentru altceva!

- Hai să mergem, deja mă scoţi din sărite!

- Vai, şi ce-mi placi scoasă din sărite! Râde din nou de răsună.

- Taci măh, acum ne aude careva şi de ia la întrebări!

- Şi ce? Nu voiai tu să ajungi pe scenă? Iuhuuuuu!! Ţipă puternic. Răsună peste tot, dar nu iese nimeni.

- Eşti nebun? Am fost pe scenă, când eram elevă, mi-a ajuns!

- Eu eram?

- Născut? Încep eu să râd de data asta,

- Ha,ha. Ne cunoşteam?

- Nu!

- De câţi ani de ştim noi?

- Iar începi?

- Hai zi!

- Ştii doar că nu ţin minte date!

- Mdeah..

- Uite, acolo e scena. Hai!

- Ce vrei să faci?

- Urcăm acolo să vezi ceva frumos!

- Ce să văd măi, mai este?

- Uite!! Vezi tavanul? E cerul!!

- E frumos.

- Hai să ne aşezăm şi să-l privim mai atent.

- Coborâm..

- Nuuu, aici, hai să ne aşezăm pe jos!!

- Eşti nebună! Uite câte scaune sunt, la ce să mă tolănesc aici în praf?

- E mai fain aşa!

- Ba nu e mai fain deloc, mai ales e păcat de costumul tău frumos, care nici măcar nu e al tău!

- Aici ai dreptate.

- Hai, pe scaun.

- Nu stăm mult, bine?

- Hai să vedem tavanul mai bine şi mergem. E suflat cu aur?

- Aşa se spune. Vrei să îl furi?

- Nu. Zâmbeşte.

- De ce nu?

- Nu ştiu dacă e chiar aur, pentru ce să mă risc?

- Aha.. Pe pictor îl cheamă Alexander Goltz..

- Alt prieten din copilărie?

- Ce idot eşti!

- Păi spui cu aşa un ton de parcă l-ai cunoscut.

- Mda, am fost prieteni apropiaţi în altă viaţă în care eram vii amândoi. Mă seci!

- Şi tu, hai să mergem.

- Mergi la Catedrală?

- Da, hai să vedem şi masoni în viaţă.

- Eşti rău! De unde ştii tu care e mason dacă nu faci parte din nici o lojă?

- Ştiu!

- Sigur.

- Da, sigur. Toată lumea ştie.

- Iaca numai eu nu ştiu.

- Tu nu vrei să ştii, e mai bine aşa.

- Da.

- Cutia n-o putem vedea?

- Nu, cutia e încuiată. Nu ştiu ce aur s-or teme să nu le fure de acolo, aici poate intra oricine aşa cum am făcut şi noi, acolo doar în caz de spectacol.

- Şi filarmonica?

- Aia e altă poveste, altadată. Mai întâi tre să o citesc eu!

- Adică n-ai fost niciodată.

- Ruşinos, nu?

- Păi da!

- Păi ştiu, nah!

- Hai acum.

- Nu ştiu pe unde se intră.

- Întrebăm.

- Încep să-ţi placă aventurile astea prin clădirile vechi.

- Asta e o aventură, începe iar să râdă.

- Înţelegi tu ce vreau să zic..

- Si-gur!! Râde tare.

- Bună ziua.

- Bună ziua, răspunde portarul mirat că ne vede, pe cine căutaţi?

- Pe nimeni, am fost doar să vedem dacă se poate fura aurul de pe tavanul teatrului naţional, eventual şi candelabrul! Râde în continuare.

- Bună ziua! Ne iertaţi..

- Pentru ce să ne ierte dragă, e vina noastră că nu era aici şi când am intrat?

- Nu e nici a lui, hai să mergem la mitropolie.

- Deci sari peste filarmonică…

- Se poate?

- Sigur, oraşul tău, stăpâna mea! Râde.

- Nu sunt stăpână, tocmai de aceea… Data viitoare, te rog..

- Bine, hai că m-am binedispus, pe unde mă mai duci să mă amuz?

- Mergem să ne închinăm şi ne întoarcem la gară.

- Mă trimiţi acasă deja? Întrebă cu oarecare tristeţe.

- Nu dragă, mergem să luăm maşina şi mai vedem.

- Aaa, bine.

- Hai pe la trecere.

- Interesante tablouri.

- Mda.. kitshc-uri…

- Şi ce? Tot e ceva..

- Mda.. acolo e semaforul.

- Bine, deflection… Râde.

- Ai învăţat, ce mai, ţi-a priit drumul pănă aici, ai avut ce învăţa.

- Femeia aia vorbeşte singură?

- Da, se pare că nu e singura!

- Ce e cu ea?

- E una dintre multele de aici, nu ştiu de ce suferă, o boală are precis.

- Bine că nu e schizofrenică aşa ca tine!

- Ha, ha. Ştii că te-am întrebat dacă ai strânge în braţe aşa o persoană..

- Da, îmi amintesc eu ceva, ceva..

- Ai strânge?

- Ce ţi-am răspuns atunci?

- Că nu te-ai încărca aşa tare, nu ai putere să faci aşa ceva..

- Înseamnă că aşa este.

- Vezi curtea?

- Sigur, tu nu?

- Ba da, îmi pare însă rău că nu o vezi aşa cum era acum câţiva ani, îngrijită!

- Acum ce are?

- Acum n-are, aia e!

- Hai, lasă bârfa, pe unde se intră? Pe aici?

- Da…

- Şi acum?

- Mergi pe aici, vezi imediat şirul la care ne aşezăm.

- Bine. Se lăsă linişte, ne-am închinat în tihnă şi-am ieşit.

- Vrei să vezi şi facultatea de teologie?

- Pentru ce?

- Are o curte frumoasă, hai pe acolo şi ieşim imediat în drum spre gară.

- Pe unde spui tu..

- Acolo e facultatea.

- Nu văd nici o curte frumoasă, e numai ciment, e o parcare.

- Asta e o parcare, cu un castan, dincolo de clădire e curtea. A făcut parte din Grădina Botanică.

- Grădina Botanică? Aia era de văzut! Cea mai mare din ţară, nu-i aşa?

- Da! Iar mă uimeşti!

- De ce?

- Pentru că ştii!

- Şi ce are că ştiu?

- Nu mă aşteptam.

- Adică mă crezi prost grămadă!

- Nicidecum, doar că nu văd de ce te-ar interesa lucrurile astea.

- Asta e deci parte din Grădina Botanică.. O să pot spune că am fost şi acolo?

- Nu! Grădina are 100 de hectare!! Aici sunt doar nişte copaci destui de rari, ca şi cei din parcul din faţa teatrului, unde erau expuse picturile alea. Sunt platani!

- Platani, aha..

- Sunt copaci pe cale de dispariţie pe care îi taie tâmpiţii ca să facă inimioare pe ei!

- Aşa ca tine!

- Ce vrei să spui, că eu distrug ce e pe cale de dispariţie?

- Nu, tu eşti distrusă de..

- Ha ha!

- Dar se poate să fie valabilă şi cealaltă variantă!

- Mda. Drăguţ!

- Uite, acolo e libraria care cândva era cea mai mare din oraş, între timp au apărut tot felul de minuni, Junimea mai e, dar celalalta, Mihai Eminescu, s-a închis de câţiva ani deja. Şi acolo e cinematograful.

- Mă duci la film?

- Nu, te duc la gară!

- Hai să vedem ce rulează..

- Vrei să intrăm?

- Ar fi drăguţ, dar nu ştiu unde vrei să ajungi tu.

- Vreau să de duc să vezi unde îmi fac casa.

- Bine, atunci mergem. Pe aici ajungem înapoi la Râpa Galbena, aşa-i?

- Da, zâmbesc, nu mai spun nimic, mă mir din nou că te prinzi aşa uşor..

- Nu spui, dar iar te minunezi că ştiu drumul..

- Da!

- Mă orientez uşor în spaţiu. Şi vezi, întinde mâna să-mi arate, e evident că drumul pe care am venit de lângă hotel, Lăpuşneanu, cu anticarul care nu era acasă, e paralel cu ăsta pe care coborâm noi. În plus am văzut liniile de tramvai şi e evident că într-acolo mergem.

- Da! Bravo! Nu multă lume s-ar fi prins.

- Tu te-ai fi prins..

- Probabil.

- Vezi, ajungem acolo lângă magazin şi facem la stânga, imediat ajungem la maşină.

- Bravo, zâmbesc.

- Casa ta unde e?

- Peste nişte dealuri, un pic mai departe.

- Coline?

- Da, ha ha, coline. Păcat că nu le ştiu numele la toate, o să mă informez.

- Aşa să faci!

- Nu ştiu pe unde să merg ca să ajungem mai repede.

- Tu ştii..

- Hai pe aici, mergem pe Sfântul Andrei şi ajungem în Podu Roş imediat.

- Acolo stai tu?

- M-ai mai întrebat odata unde stau..

- Nu mai ţin minte, oricum n-am văzut oraşul de mulţi ani.

- Da.. mi-ai mai zis. Eu stau într-o cruce făcută din mănastiri cunoscute.

- Da, mi-ai spus, ţin minte asta. Lângă Galata şi Cetăţuia..

- Da, aici m-ai şocat de-a dreptul, ai ţinut minte şi numele!

- Doar două, cele mai cunoscute.

- Celelalte două sunt Hlincea şi Hadâmbu, deşi ultima e mult mai departe.

- Înţeleg..

- Te-aş duce să-l cunoşti pe părintele meu!

- De ce?

- Cred că ţi-ar plăcea de el, e tare inteligent.

- Aha..

- Poate când ne întoarcem.

- Poate..

- Uite, acesta e Podu Roş!

- Se numeşte aşa din perioada comunistă?

- Nu ştiu, nu m-am gândit niciodată! Eu cred că se numeşte aşa pentru că uneşte răsăritul şi apusul.

- Adică?

- Adică de pe el poţi vedea dimineaţa răsăritul şi seara apusul. Le uneşte puntea asta vopsită în roşu.

- Frumos..

- Da!! Foarte!

- Şi podul acesta cum se cheamă?

- Celălalt roş! Glumesc, se numeşte Nicolina. Maria spune că de la Sfântul Nicolae. Zâmbim amândoi.

- Ce face?

- E bine, nu vreau să vorbim acum despre asta. Aş putea spune cum spui tu: „Ce-ţi pasă ţie?” când pun întrebări pe acelaşi subiect. Vezi bine că n-am întrebat nimic de data asta, nu pentru că nu mă macină, dar prefer să nu, apoi mă întristez iremediabil, deja încep să mă întristez. Uite, se văd mănăstirile. Acolo, în dreapta este Galata, în stânga sus e Cetăţuia, iar jos, deşi nu prea se vede decât o fracţiune de secundă, este Frumoasa, acolo am fost eu botezată.

- E frumos oraşul.

- Da, este!

- Şi casa ta unde este?

- În pustie, râd tare, el se uită uimit.

- Hai măh, unde e?

- E în apropiere de Iaşi, spun că e în pustie pentru că nu e decât o casă lângă a mea, în rest nimic. O să vezi!

- Bine.

- Uite imediat cotim la dreapta şi ajungem curând.

- Păi aici sunt multe case.

- Ai răbdare, ajungem şi la pustie imediat.

- Abia aştept!

- Uite, aici a fost livadă, au tăiat până la ultimul copac, nu se mai vede rădăcină de cireş, e dureros ce fac..

- Da, dar dacă n-are cine-i îngriji!

- Nu mai zic nimic, o să ajungem să ne certăm.

- Ba nu.. Zi.

- Lasă.

- Bine, cum vrei.

- Uite, aia e casa!

- E mare! Ce faci tu cu aşa casă?

- Mă mai gandesc. Mai fac copii ca să o populez.

- N-ar fi rău!

- Ştiu..

- Ba chiar ar fi cazul.

- Ştiu..

- Coborâm?

- Sigur, vreau să vezi cum trebuie peisajul!

- Ce faci? Iei coşul? Chiar vrei să mă hrăneşti cu pâine goală?

- Da!

- Bine, zâmbeşte..

- Uite, acolo e răsăritul.

- Ştiu.

- Toate le ştii tu..

- Păi e normal! Măcar atâta orientare în spaţiu.

- Evident, ştii şi unde e apusul.

- Mă faci să râd!

- Acolo în vale e cimitirul satului. Locul ăsta era plin de nuci, i se spunea Dealul Nucilor. Acolo se vede Cetăţuia.

- Şi acolo Galata, şi-mi arată..

- Da..

- Iar te-am surprins?

- Da.. dar încerc să par că nu ca să nu te superi.

- Nu mă supăr, mă minunez.

- Păi de ce?

- Pentru că nu mi se pare anormal să-mi dau seama de lucrurile astea.

- Ţie, altora însă li se pare.

- Dar tu ţi-ai fi dat repede seama, ştiu sigur, atunci de ce te miri că şi eu pot.

- Nu ştiu..

- Hai să vedem cu pâinea aia, ţărăncuţă! Zâmbeşte.

- N-am numai pâine, te-am minţit. Am şi câte ceva de mâncare, ce-am putut lua de întins pe pâine pentru nişte tartine. Şi o sticlă de şampanie.

- Cine să bea şampania? Începe să râdă.

- Noi!

- Cum noi nebuno, cine mai conduce?

- E şampanie pentru copii, n-are alcool. Râdem cu poftă amândoi. Ţie ţi-am adus o sticlă de vin, s-o duci acasă.

- S-o beau singur.. mai bine n-o aduceai.

- Nu-i musai s-o primeşti, e un roze de Cetăţuia. Pot să-l beau singură eu, nu mi-e teamă de singurătate!

- Spui aşa pentru că nu ştii ce e aia!!

- Ba nu, spun pentru că toată viaţa suntem singuri, pe oricine am avea lângă noi, suntem doar noi cu Dumnezeu.

- Nu e adevărat! Acum eşti singura?

- Într-un fel..

- Mă întristezi..

- Ba nu, ţi-a trece! Hai să păpăm! Scot o pătură şi o întindem pe jos pe terasă de unde se vede răsăritul, ne aşezăm şi pregătim din coş ce se poate mânca. Se uită destul de uimit la mine.

- Te miri că nu mă spăl pe mâini şi că nu cer să spunem rugăciunea, aşa-i?

- Nu ştiu de care să mă mir mai tare.

- De mâini murdare nu mi-e frică, rugăciunea o spun în gând.

- De ce?

- De ce nu?

- Rugăciunea se spune în cor, ca să fie împreună.

- Se spune în cor când mâncăm amândoi.

- Şi acum nu mâncăm amândoi?

- Când am mai mâncat amândoi, împreună?

- Acum câteva ore.

- Aia nu se pune, n-a fost masă, şi oricum nici atunci n-am spus rugăciune.

- Ba am spus!

- Bine, am spus. Atunci am spus şi acum.

- Acum n-am auzit. De ce nu vrei să spunem?

- Pentru că nu mănânc cu tine, dar dacă vrei, spunem!

- De ce să nu mănânci şi tu?

- Tu ai mâncat din peştele pe care mi l-ai dat?

- Pauză, se întristează..

- Era ultima ta porţie, nu?

- Nu spune nimic.

- Mi-ai pus mie în farfurie tot şi tu nu ai mâncat. Ba mai mult, ai avut şi complice! Acum mi-am dat eu seama!! Mi-ai dat mie să mănânc mâncarea voastră, şi eu am mâncat, şi nici măcar nu-mi era foame! Acum mănâncă şi tu de la mine, chiar dacă nu e ultima mea bucată de mâncare.

- Mănâncă şi tu cu mine, te rog..

- Zâmbesc.. Sigur că mănânc: Tatăl Nostru, care eşti în Ceruri,…

- Binecuvintează!...

- Poftă bună!

- Şi spui că tu ai făcut colacul ăsta, întrebă molfăind.

- Nu se vorbeşte cu gura plină! Da, eu l-am făcut, ce are? E cam ciudat, ştiu..

- Ba nu, e chiar bun, continuă cu gura plină.

- Da, ce să spui şi tu acum.. ha ha

- Măh ce mă enervezi, pe tine nu poate nimeni să te laude, mereu suspicioasă!

- Bine, primesc laudele..

- Aşa!

- Desfaci tu sticla?

- Păi cine? Râde!

- Păi eu!

- Hai, lasă, lasă, tu vezi de colac, de pahare, de-ale tale!

- Cântăm Cuvine-se cu adevărat?

- Cântăm!!



Până la gara n-am mai vorbit, am strâns totul în linişte şi am plecat tăcuţi, fiecare cu gândul lui. Cred că ne-am strâns în braţe la plecare. N-am urcat în tren, nici n-am stat să văd cum pleacă, am plecat înainte să şuiere de râmas bun locomotiva.

Ţi-am scris rândurile astea, ca să ştii cum ar fi putut fi dacă veneai, mai bine e să nu vii...