marți, 4 ianuarie 2011

Prima prietena, D.

Da, categoric imi place mai mult cu trenul decat cu microbuzul sau autocarul sau orice alt mijloc de transport (cu siguranta imi place mai mult cu trenul decat cu caruta! clar!). Trecand peste faptul ca am rau de masina, iar cand sunt la volan nu ma pot afunda in peisaj mai ales din cauza gropilor, dar nu numai, am inteles de curand ca imi place in mod special cu trenul pentru ca ador conversatiile si legaturile care se nasc intre oamenii din acelasi compartiment, mai nou de la aceeasi masa din acceleratele care merg in regim de personal ca viteza datorita sinelor mult mai batrane decat mine. In tren mi-am facut un amic belgian caruia ii multumesc ca m-a dus sa vad muzeele de la Palatul Culturii, cred ca fara el nu mai apucam niciodata sa vad si muzeele de etnografie, tot datorita trenului le-am vazut pe toate cele de istorie si altele, pentru ca in tren am cunoscut un arheolog si pe sotia acestuia si fiindca lucra in momentul respectiv acolo mi-a facilitat intrarea care oricum nu era o avere. In tren de obicei impletesc metanii ca sa treaca timpul, asa ca in tren se duc parte dintre ele, care incotro, in tren s-a dus si prima, mergeam spre Cluj, de acolo urma sa merg in vizita la maica V, care m-a invatat sa le impletesc, doream sa i-o daruiesc ei pe prima impletita, ca dar pentru rabdarea de a ma invata, dar doamna aceea s-a rugat asa frumos de mine, incat.. n-am rezistat, i-am daruit-o ei. In tren am cunoscut detinuti de la Canal, si fascinantele lor povesti, in tren am cunoscut tarani, profesori, medici, tigani, toate clasele si categoriile sociale posibile si cu toti am legat conversatii, mai ales in lungile drumuri Iasi-Cluj,Mangalia,Bucuresti si retur desigur. In autobuz n-am cunoscut pe nimeni niciodata, doar pe ea, pe D.




Aveam vreo 10 ani, ea, judecand dupa data nasterii abia vreo 2 spre 3, dar eram amandoua in clasa a 5-a la aceeasi scoala. E drept ca e ea geniala, dar data nasterii a fost mereu motiv de amuzament, anul '84 a avut un februarie cu 29 de zile si ea a vrut neaparat sa vina pe lume fix atunci, uite asa, ca sa se dea mai speciala chiar din start! Asa ca D si cu mine suntem de-o varsta, dar nu avem acelasi numar de aniversari, crezi ori ba, ea are mai multe! Da! Pentru ca ei ii plac, iar mie nu, asa ca ea se sarbatoreste pe sine si pe 28 si pe 1 si pe 2 si pe 3 si in fiecare zi daca ar putea, eu in nici una cred ca ar fi chiar perfect si daca dispar de ziua mea de pe planeta ar fi minunat! Primul pas l-am facut eu, as putea fi mandra de asta daca n-as vedea ca mereu eu il fac pe primul si intotdeauna altcineva hotaraste cand am dreptul sa il fac pe ultimul. Probabil ca am sufocat-o din start, de la prima intrebare: Si tu inveti la Eminescu, nu-i asa? Ochii de copil i s-au marit de uimire, de ce am venit sa o intreb tocmai asta? Vad ca ne intalnim in fiecare zi in autobuz si mergem amandoua la aceeasi scoala, n-ai vrea sa mergem impreuna? Ei, halal impertinenta ar spune unii! Asa se da buzna in viata unui om!! Si asta am si facut, diminetile mergeam impreuna, la amiaza daca ieseam la aceeasi ora la fel, albumul Sailor Moon era cea mai mare comoara, iar cea mai mare aventura era sa ajungi pe jos prin nameti cate 10 km cat aveam de facut de la scoala acasa. In afara de discutiile despre episoadele Sailor Moon si cele despre unii profesori comuni sau nu dar cunoscuti nu stiu ce alte discutii mai aveam, nu-mi amintesc, oricum clar ca luptatoarea stelara ne acapara frageda tinerete. Insa de la ametita de Usagi, treceam la monstri infricosatori si la povesti despre morga pe langa care treceam zi de zi, de vis-a-vis de inspectoratul scolar si despre padurea langa care stateam (care in timp a devenit Ceahlaul nostru), despre cum si la ce ore sa chiulim ca sa mergem la bojdeuca lui Creanga care era in apropierea scolii, despre dudele din curtea scolii, despre zarzarele de la bojdeuca, despre visinile doamnei cu dobermanul care mi-a fugarit colegele din copac si apoi s-a intors la mine care ramasesem langa copac si m-a privit nepasator pentru ca eu l-am privit cu fermitate, iar doamna a incremenit cand a vazut ca mie nu-mi face nimic namila aia mare si blanda in esenta ei. Intalnirile noastre nu erau nici dese, nici rare, dar erau categoric cat se poate de intamplatoare, nu ne stabileam nimic telefonic, la vremea aia nici telepatic, normalitatea parea sa pluteasca in jurul relatiei noastre, fiecare avea clasa ei, namila ei de infruntat, colegii ei de suportat, profesorii ei de indragit sau nu, familia ei din care sa faca parte si asa mai departe..



Dupa examenul de capacitate, primul sustinut vreodata (cred ca odata cu generatia noastra s-a tampit de tot sistemul de invatamant) soarta, ar spune unii, ne-a pus din nou alaturi, in liceul care ni se parea sumbru, gri, trist, urat, ingrozitor la inceput si pe care l-am parasit eu personal cu nespusa tristete vazandu-l tot mai luminos si mai al meu de la an la an. Ea la chimie-biologie, eu la textile, din nou in clase diferite, de aceasta data si la profile diferite, in gimnaziu fusesem despartite de o litera distanta, eu in A si ea in B, dar si de o limba straina, eu intensiv franceza, ea engleza. In liceu a inceput sa mi se spuna: alege! Si am ales sa raman la textile, puteam sa fiu colega de clasa cu ea, dar nu-mi placea deloc chimia (renuntasem la visul de a fi chimista ca bunica, imi ramasese doar cel de a fi invatatoare) si pentru ca profesoara care se oferise sa ma mute a spus ca profesorii de la clasa de textile sunt mai buni decat cei de la cea de mate-info si ca si profilul e mai bun am ramas acolo, fara urma de regret in alegerea mea, multumesc lui Dumnezeu pentru asemenea luminare a mintii!! Si iata, aveam din nou fiecare clasa ei, prietenii ei, viata ei. Ne vedeam intre ore, fiind mereu in schimbarea clasei, ne ciocneam razand pe holurile mari ale scolii, iar drumul il faceam din nou impreuna, de aceasta data insa un pic mai diferit, eu veneam pana la ea la scara si mergeam de aici impreuna.

Discutiile s-au diversificat, iar cand ne-a palit si dragostea, atunci au sarit si primele scantei. Domeniile erau mult mai vaste, profesorii ne erau cunoscuti toti, fie ca ne predau fie ca nu, nu de putine ori am facut ore impreuna cu ei, de multe ori chiar cate trei clase, mai ales orele de informatica in care nu aveam laborator si ne dadea profa de fizica amfiteatrul ei imens unde incapeam cele 100 de suflete respirande.



D trecea treptat de la fetita cu pistrui si cozi, cu fata palida si ochii mari mirati, la domnisoara cocheta si rautacioasa, care cu inteligenta tinea in frau pe toata lumea, la degetul ei mic erau toti. Eu de la copilul sensibil si timid la una dintre cele mai cunoscute fiinte din liceu, care soca mereu cu ideile ei si careia i se spunea "enciclopedie vie", "omul cu dictionar la gat" sau "fata cu citatele", an de an cu o noua schimbare, daca in clasa a 9-a aveam parul pana la solduri, in a doua saptamana din clasa a 10-a am aparut tunsa periuta, niciodata n-am sa uit pe colega A care a inceput sa planga pentru parul meu, draga de ea.. in a 11-a mi-am revenit la fuste de la pantalonii extrem de largi si ghete militaresti, in a 12-a abia mai treceam pe la scoala si nu vorbeam cu nimeni, intreg universul meu se daramase, nimic nu ramasese din el, eram brusc ciudata neinteleasa si neadaptata. Eu am avut urcari si coborasuri, ea doar urcari, omul din ce in ce mai bun si mai mandru de sine si de calitatile sale, cu o viata perfecta, din basme chiar, multumit de trecut si clar si de viitor! Avea o rautate incredibila si o stia! Profita de ea, stia cum, isi tinea cruzimea in buzunar, stia cand sa o scoata la iveala si cum si pe cine sa biciuiasca. In schimb un om ca oricare, inteligenta, cu o figura ovala, buze carnoase, hotarate, dinti ascutiti parand ca poate sa te muste oricand, barbia mica, fruntea inalta, ochii caprui cu gene din ce in ce mai lungi de rimel, parul mereu asezat ireprosabil, nici drept nici ondulat, insa mereu asezat, nelipsitul varticus care parea sa insoteasca intreaga generatie sailor, obrazul alb aproape ca varul, sprancene scurte, mereu asezate corect, nimic ce sa nu fie la locul lui in limitele perfectiunii! Sa nu uitam, degete drepte cu unghii cu un pat si o culoare de invidiat, cum spuneam, totul perfect, intr-o silueta micuta, subtire. Eu mai mare, jucam deseori rolul baiatului care-i mergea alaturi, ea mie un fel de sora mai mare fara de care nu aveam dreptul sa merg nicaieri, o completare perfecta, fireasca, cred ca si Stan si Bran ar fi fost invidiosi, ii depaseam pe Stela si Arsinel, pe Tociu si Palade, pe orisicare, noi eram D si L