sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Şanta, Păltiniş

Noaptea dinaintea plecării a fost scurtă şi îngrozitoare. Hainele noastre au zburat din valiză pe geam afară, aşa că înainte să plecăm a trebuit să le adunăm pe toate cum am putut şi să fugim uşurel spre gară, acolo nimeni nu avea voie să ştie de ce ne e privirea tristă, totul trebuia să pară în regula, aşa că tristeţea se cerea ascunsă cu sârg sub un zâmbet sfios. Toţi copiii veseli, voişi, doar noi doi irecuperabil obosiţi şi cu un soi de disperare în noi. Mă gândeam că o las singură pe mama, dacă n-o mai găseam la întoarcere? Cred că i-am şi spus că ar fi mai bine să nu plecăm, dar a insistat şi ţin minte câtă forţă a avut în a ne impune plecarea, mai mult cred că a explicat situaţia învăţătorilor ca să fie cu băgare de seamă. Şi am plecat, drum a fost lung, mai bine de 12 ore petrecute în tren. Un băieţel de la clasa mai mică „a tombe amoureux de moi” şi brusc am ajuns în centrul atenţiei pentru toată lumea. O foială incredibilă dintr-un compartiment în altul, toată lumea încerca să surprindă firul poveştii de dragoste ce se dorea începută, iar mie fix de asta nu-mi ardea! Se pare însă că timpul a trecut mai repede aşa, el urmărindu-mă peste tot şi sărutând fiecare loc pe care îl atingeam, iar restul lumii urmărindu-l pe el. Ba chiar şi gelozii s-au ivit, căci băiatul era iubit de multe şi doar eu nu-l priveam cu seriozitate în toată afacerea asta. Firul poveştii s-a înşirat de altfel pe toată perioada taberii şi chiar şi după aceea timp de un an, eu însă simţeam că lipsesc cu desăvârşire din ea şi aşa a şi rămas. Eu marea absentă din orice poveste de dragoste ce mi s-ar fi putut întâmpla, fixată pe o poveste ce se întâmplă doar în inima mea nătângă. Măcar gândul mi-a fost ocupat cu altceva, oricât de enervant mi s-ar fi părut lucrul acela.




Era prima mea tabără şi in tren mi se povestea cum urma să ne distrăm acolo, cum va avea cabana un balcon în care urma să stau drept Julieta, ce jocuri o să ne înveţe domnul învăţător N., cum o să dansăm şi multe altele. În tabără însă, spre bucuria mea, ni s-a dat o altă cabană, o singură cameră ce mi se părea imensă la vremea aceea, pe care urma să o împărţim toţi copiii cu învăţătorii soţ şi soţie. Cabana era ultima din şirul cabanelor, cea mai adânc înfiptă în pădure, la aproximativ un kilometru şi jumătate de locul unde urma să mâncăm şi la un kilometru de singura sursă de apă. Baie nu aveam, dar aveam întreaga pădure la dispoziţie! Ne-am ales fiecare patul şi am început marea despachetare. Mâncarea pusă de părinţi de acasă începea să se strice, a mai mâncat fiecare ce putea fi salvat apoi am făcut în pădure un mare dâmb de carne şi alte resturi şi ne-am pregătit arcurile şi săgeţile pentru a prinde vulpea ce urma să vină să se înfrupte din bucatele noastre. Vulpea a apărut în fiecare zi, dar sigur că noi n-am prins-o de aceea tot îndrăznea să dea târcoale de la o zi la alta spre imensa noastră bucurie. Mai greu a fost însă cu ursul pe care nu-l ştiam aşa politicos din fire, dar care ne-a bătut la uşă în două nopţi. Văzând probabil că „nu e nimeni acasă” a renunţat să ne mai caute, dar noi tot stăteam cu uşa baricadată şi ghemuiţi vitejeşte sub păturile groase. Dimineaţa însă zburdam către masă în neştire, iar în drum lăsam coşul cu rufe şi săpun la sursa de apă pentru a rămâne să le spălăm la întoarcere. Masă mai bună ca acolo cred că nici la mama acasă n-am avut niciodată, totul proaspăt, lapte şi unt cât încape, gem de afine din belşugul naturii şi tot felul de bucate grozave mai ales prin prospeţimea lor. Ne întorceam apoi la rufele noastre. Ţin minte perfect, era un ansamblu de chiuvete unele mai mari ca nişte căzi şi unele normale, cu o apă rece de munte, acolo în legea noastră încercam să curăţăm petele de afine fără vreun succes remarcabil. Parfumam rufele cu miros bun de săpun şi în loc să renunţăm la pete mai mult le întindeam şi le făceam să fie la modă! Nu cred că a fost salvată vreo haină de moda ce se lansase la Păltiniş, însă totul a meritat. Găsisem un loc secret, îl păstram între noi, cei care ştiam italiana destul de bine din desenele animate pe care le urmăream. Gli gemeli del destino a fost tema preferată a taberii. Grădina era cu adevărat magică şi nu voi fi crezută, dar pentru că sunt sigură că toată lumea care a călcat pe acolo şi-o aminteşte o voi descrie: avea cam 25 de metri pătraţi şi era pătrată, aproape perfectă, coboram spre ea printr-o vale ce părea că dă în nişte tufişuri unde nu era nimic de găsit, însă acolo era ea. Între tufişurile alea era un spaţiu mic exact ca o uşă prin care putea trece Alice din Ţara Minunilor, iar în ea atâtea afine câte n-ai fi strâns din toată pădurea! În timp ce alţii căutau de zori prin pădure noi ne burdujeam pântecele cu micile fructe acruţe. Ba mai mult veneam zilnic cu găleţile noastre improvizate din tot ce se putea pline ochi, nimeni însă nu cunoştea taina umplerii lor, nici măcar învăţătorii, iar secretul a fost păstrat cu sfinţenie pe toată perioada taberii, doar noi câţiva ne-am bucurat de locul acela fermecat. Domnul învăţător ne mai răpea uneori din grădina noastră secretă organizând câte o luptă cu ghinde şi castane, în special castane. În multe rânduri am încercat să facem radiere din ele, dar în timp ne-am hotărât să le omologăm ca adevărate arme de luptă crâncenă între tabere. Dădeam năvală în cabană, ne luam iute armurele magice şi dădeam iama pe câmpul de luptă! Ne împărţeam în două cete, clădeam un munte de castane fiecare şi apoi cei mai curajoşi se avântau spre tabăra adversă expunându-se în bătaia puştii, pe rând ne asaltam până se termina toată muniţia adunată cu atenţie, apoi o luam de la capăt. Cu pete de afine din cap până’n picioare şi cu vestele noastre anti-glonţ ne integram aproape cameleonic în peisajul de la Păltiniş! Ţin minte că am vrut să ducem tradiţia castanelor în curtea gimnaziului unde vieţuiau destui astfel de copaci frumoşi dar cred că profesorii n-au fost de acord, iar vârsta tot crescândă a hotărât să lase amintirea frumoasă acolo, în pădurea care a hrănit-o cu gloanţele ei roşiatice. Seara intram cu totul în comuniune cu natura, temându-ne de urs şi fugind de lilieci, acoperindu-ne capetele cu grijă şi teama de a nu ne întoarce la oraş fără plete, aşa se mergea la „discoteca”. Primele noastre dansuri, cred că eram tare hilari păcat că nu avem înregistrări. La telefon am ajuns o singură dată, iar bieţii învăţători au sunat la toţi părinţii ca să-i asigure că suntem bine. Aşa am vieţuit 10 zile, nu 7 spre 5 cum sunt acum taberele şi am fi vieţuit încă mult, căci până la urmă ce-i trebuie copilului baie şi apă caldă sau telefon, televizor şi cine mai ştie ce alte minuni, copilului îi este de ajuns să aibă codrul lui unde să zburde toată ziulica după afine, castane şi vulpi paşnice din care visează să facă mamei un guler frumos şi pe care să nu o prindă niciodată ca să poată visa în continuare şi următoarea zi!









O frumoasă părticică din trista copilărie. Văd însă zâmbetul în florile castanilor din cimitir de parcă lumea ar merge în sens invers, atunci mă bucuram de roadele copacilor prea mari, acum de florile lor strânse de parcă ele însele ar vrea să ne arate copacul prin forma lor. Castanele însă vor însemna mereu pentru mine Păltiniş. Copilărie.