marți, 8 februarie 2011

Cea mai ALBASTRU dintre iele!


Cea mai ALBASTRU dintre iele!




Ca o regină trăiesc în templul meu înalt, cu inima aşezată pe tron de raţiune, izgonind simţirile, colorând sentimentele cu liniştea minţii mele neînţelese. Din castelul meu, fortăreaţa sinelui, plec deseori în pădurea nebună în căutarea ielelor. Copacii nu-mi pot face nimic, deşi sunt gardienii ielelor, în faţa mea stau înlemniţi, mişcările le sunt paralizate, şi urletul la fel. Am fugit de curând în pădure, m-am adâncit în înaltul nemărginit, am ales pe cea mai colorată dintre iele. Am luat-o cu mine în castel, aşa cum fac de obicei. Am despuiat-o cu grijă ca şi cum aş vrea să fac dragoste cu ea, n-a spus nimic, aştepta tăcută să vadă ce fac, probabil ştia deja de la suratele ei că o voi analiza bine şi-o voi elibera. Cea mai colorată dintre iele! Nu pentru prima dată celelalte au dat năvală la geamul meu ca să privească intens ce se petrece înlăuntrul meu cu surata lor. Le simt mereu ochii cum mă privesc cu uimire, le ignor ca întotdeauna, azi o am pe cea mai colorată dintre ele! O scriu şi-i dau drumul înapoi în pădurea nebună. E albastră! Aşa îţi răspundeam mereu când mă întrebai ce culoare are dragostea mea pentru tine. Analizând azi bine pe cea mai colorată dintre ele gândesc că îţi plăcea răspunsul meu şi-ai fi vrut să îl auzi zilnic, de aceea mă întrebai aşa des în ce culoare te iubesc. Albastru! Albastru răspundeam, albastru adânc, culoarea infinitului, lipsită de început şi de sfârşit, albastrul acela închis, catifelat, albastrul acela adânc, adânc! Nu-mi mai ştiu exprimările de atunci, nu le-am găsit pe trupul celei mai colorate dintre iele, am căutat îndelung, n-am găsit, o reiterez, o rescriu, toate pleacă în pădure altfel decât au venit, rescrise, repictate în culori mai vii, mai senine. Din ce în ce mai senine. Încep să o repictez, simt cum celelalte iele cască puternic ochii la geamul meu, nu se reaşteptau, ele ştiu că doar le rescriu şi le dau drumul, pensula şi culorile în locul tocului şi-al cernelii le uimeşte, doar cea mai colorată dintre ele stă cuminte şi mă priveşte blând, încredinţându-mă de acordul ei de a o colora în alte culori, ca şi cum aşa aş elibera-o de ceva. Încep, iau aceleaşi culori, acelaşi albastru adânc, alătur una nouă, albastru înalt, întunecimea şi infinitul adâncului, culoarea aceea veche se păstrează, albastrul adânc, cum sunt oceanele în străfunduri! Se adaugă albastrul senin al cerului înalt, atât de senin şi de înalt! Atâta linişte! Adâncul şi înaltul cuprinse de linişte, un nou infinit infinit! În linişte şi albastru nu poate exista infinit finit, totul curge firesc, un circuit al dragostei în om, asemănător cu acela al apei în natură.. Nimic nu începe, nimic nu se sfârşeste, totul curge infinit.. Albastru!! Ţip cât de puternic pot, albastru!! Cea mai albastră dintre iele nu se sperie, toate celelalte fug, ea se îmbracă liniştit zâmbind, e mulţumită de noul ei veşmânt. Văd pe chipul ei dorinţa de a te vizita, nu va pleca în pădure, întâi vine să ţi se arate, să vezi ce frumos îi şade! Zâmbeşte-i şi trimite-o înapoi în pădure, e locul ei, poate o s-o mai recolorez în timp.. peste alţi ani, o să mai vină la tine. I-am intuit dorinţa aşa că i-am pus în sân un mesaj pentru tine: Albastru! Albastră! De azi albastru este albastră! Ai înţeles?



PeSe de început, în loc de motto: N-am încercat nicicând să te salvez, am încercat cel mult să mă salvez! Tu erai pur şi simplu în fiinţa mea pe care încercam din răsputeri să o salvez, s-o mântuiesc. Ceva totuşi am greşit, am vrut să fii iubit, să fac lumea să te iubească prin mine, nu ştiu de ce, acum am înţeles, te las să fii iubit prin tine însuţi!