luni, 7 februarie 2011

Umbra dorului în mine


Nu mi se face dor, am doar aşa.. un sentiment ciudat, zâmbetul acela simplu de care vorbeam de curând. Se adânceşte dureros pe chip şi ochii ard, asta numai o perioadă, aceea în care umbra dorului tău se proiectează în mine. Abia acum am înţeles, că nu mi-e dor! Poate că nici nu cunosc dorul, poate nici n-am să-l cunosc vreodată. Dorul tău creşte ca un imens copac, cu rădăcinile adânc înfipte în inima ta! Peste inima mea apare doar umbra dorului tău şi atât, mie nu mi-e dor, mi-e doar umbră de dorul tău! Tu nu-mi lipseşti, lipsa iubirii tale însă.. mă sfâşie cumplit uneori! Mă liniştesc aflându-te, afându-mă pe mine în coroana dorului tău! Îmi amintesc că m-ai iubit, deci mă iubeşti, lipsa iubirii tale dispare, cu ea durerea şi dorul închipuit. Zâmbesc la loc şi-aştept tăcută următoarea rază de soare care produce umbra dorului tău pe inima mea.