marți, 19 aprilie 2011

Cum se scrie o poveste despre facerea inimii

- Te-am încercat de multe ori, ştiu sigur că tu nu eşti eu, azi am să aduc dovada clară, mi-am spus în gând în faţa oglinzii, privind imaginea din sticlă cu un surâs în colţul gurii. Imaginea replica, aşa cum mi s-a părut mie, la o distanţă de milisecunde, timpul meu şi al ei fiind mereu altul.
- Ştii că diferenţa asta de milisecunde dintre acţiunea mea şi reacţia ta imitativă dovedeşte că am dreptate în teoriile mele asupra timpului, călătoriile în timp sunt posibile, pentru că timpul trecut nu dispare în neant, el este trăit continuu, noi cei din trecut încă existăm.. hmm.. n-aş putea să-ţi explic cu voce tare toate astea, dar ar trebui, probabil ai izbucni în râs şi te-aş demasca repede. Grimasele mele nu-ţi spun nimic? Am spus totul în gând şi-am izbucnit în râs, ea repede după mine, nu s-a lăsat.

- Bun! spun cu voce tare. Venisem hotărâtă, acum.. curaj găină că te tai! Era cazul să încep să vorbesc cu voce tare totul, dar nu pot, mă tot îmbărbătez în gând: haide, ia-ţi foaia şi citeşte! Citeşte-i ce ai venit să-i spui. Curaj! Curaj!

- E o teorie despre dragoste, spun în sfârşit cu voce tare şi roşesc pe loc, nu cred că pot face asta. Ba pot! Îmi îndrept spatele, iau postura de om hotărât! Umerii se apleacă repede înapoi în faţă, poate mâine. Îi fac cu mâna, în semne de „lasă”, mă duc mai bine înapoi în pat, pot să vorbesc şi acolo în gând cu mine.

Continui:



- Offf, aş fi reuşit precis dacă.. Gata! Fără dacă! Ar fi bine să revin asupra poveştii. Pe care parte a creierului ar fi mai bine de lucrat? Pe care parte să mă aşez? Mă întorc pe dreapta. Povestea despre facerea inimii, n-am nici o idee, nici o metafora în minte, dacă aş începe de la facerea omului? Oare cum ar fi fost dacă l-ar fi ademenit mai întâi pe Adam? Dacă el cădea şi apoi o ademenea pe Eva? Oare şi Eva ar fi dat apoi vina pe Adam? „Eva l-a urmat în tăcere”, cred că ar râde grozav cititorii mei, nu e bun. Până la cădere! Până la cădere, acum vorbim de facere, nu de cădere. Deci.. Dumnezeu l-a făcut din ţărână şi a suflat peste el suflare de viaţă, atunci s-a făcut şi inima, e clar! Unde să sufle Dumnezeu dacă nu direct în inimă? Clar că inima exista ca formă când a suflat Dumnezeu, nu? Hmm.. cum să scriu. Off, teologii iar o să spună că sunt.. fir-ar, nici măcar nu-mi amintesc cuvântul, în fine, clar greşesc din punct de vedere teologic, ar fi bine să scriu de la bun început că nu am pretenţia să scriu ceva cu valoare de adevăr, mă mai gândesc eu la asta. A luat deci Dumnezeu zâmbetul Său de pe cer, l-a modelat şi l-a pus în pieptul omului, i-a dat o formă pe care toţi oamenii o vor recunoaşte mai apoi, şi căreia îi vor spune inimă. în forma asta a început Dumnezeu să se sufle pe sine, suflare de viaţă. De atunci în pieptul oricarui om există Dragostea, dar iese la exterior într-una dintre culorile curcubeului, din care a făcut Dumnezeu inima în care s-a suflat pe sine. De fapt omul iubeşte neîncetat, pentru că are dragoste în el, doar exprimarea dragostei din el diferă de la om la om. Mţă, nu-i bine, am ajuns la altceva, eu vreau să reiasă din asta că toţi oamenii iubim, că toţi cunoaştem dragostea, că nimeni şi nimic nu poate schimba dragostea din noi, doar forma, cutia aceea din curcubeu, toţi simţim la fel dragostea, dar o exprimăm diferit.. hmm.. nu-mi iese, să schimb emisfera. Mă întorc pe cealaltă parte. Cum să fac oare să spun tot şi să se înţeleagă şi corect. Nimeni şi nimic nu poate atenta la conţinutul inimii noastre, el rămâne veşnic acelaşi, forma este modelată de evenimente din viaţa noastră, de toate formele educaţiei. Offf, şi mai important, simţim dragoste faţă de toţi oamenii, însă conştientizăm sentimentele noastre pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Când ne îndrăgostim ni se pare că iubim cel mai mult, pentru că de fapt atunci noi conştientizăm cel mai tare învelişul dragostei, acela devine mai strălucitor şi-l sesizăm chiar şi noi înşine. Dar nu iubesc pe unul mai mult şi pe altul mai puţin, ci de fapt conştientizez dragostea altfel pentru fiecare, mama într-un fel, soţul altfel, prietenii altfel, copilul altfel. De fapt toţi la fel, aceeaşi dragoste, conştientizată diferit! Acum înţeleg de ce în Rai nu mai contează nimic din toate astea, acolo dragostea o să fie în altă relaţie cu a noastră conştiinţă. Conştiinţă şi conştienţă, să spun şi diferenţa dintre cele două, importantă, amândouă aduc modificări asupra modului în care ne vedem noi înşine propria dragoste...



Aaahh, mă întind, toate oasele se realiniază, e dimineaţă, iar am adormit gândind! Şi de când mă chinuiesc să o adorm pe cea din oglindă cu gândurile mele de seară! Şi tot pe mine mă adorm..

duminică, 3 aprilie 2011

În Rai copiii nu scâncesc!

Vă recomand mai întâi să citiţi despre privarea senzorială şi apoi să citiţi povestea pentru a putea înţelege despre ce este vorba. Vă mulţumesc.

Motto: În biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta.


Probabil mulţi ştiti deja că moaştele Sfântului Spiridon, ca toate sfintele moaşte sunt împodobite cu noi veşminte, anual, însă, acestea au o particularitate anume. De la an la an, papucii sfântului sunt roşi, ca şi cum acesta a mers foarte mult, deşi nimeni nu l-a văzut părăsind racla pentru a perinda lumea, se spune că sfântul, călătoreşte în continuare foarte mult pentru a ajuta oamenii. Demult însă, am auzit o altă poveste a papucilor rupţi ai sfântului. Sfântul căuta într-un mod cu totul aparte, o biserică în care să meargă la Sfânta Liturghie. Cărând după dânsul o tobă imensă, intra în biserică şi o bătea de trei ori cu putere, dorind să vadă că nici un credincios dintre cei prezenţi la Sfânta Liturghie, nu se va opri din rugăciune pentru a cerceta de unde vine sunetul, astfel asigurându-se sfântul că în biserica respectivă toţi credincioşii sunt cu adevărat atenţi la liturghie şi pătrunşi de taina ce li se arată inimilor lor în fiecare duminică. Unii spun că a găsit biserica pe care o căuta, alţii dimpotrivă, că încă o mai caută pe pământ şi de aceea are papucii roşi deşi îi sunt schimbaţi în fiecare an.

Astăzi am aflat că ideea nu a aparţinut Sfântului Spiridon iniţial, ci Maicii Domnului, care împreună cu Pruncul, a colindat lumea, casă după casă, popor, după popor pentru a găsi locul în care să fie primiţi. Ştim toţi deja că foarte greu a găsit Măicuţa chiar loc unde să nască, dar şi mai greu loc unde să-l crească. Şi-aşa se spune, că Măicuţa noastră, intra în lume cu Pruncul în braţe, iar când Pruncul începea a scânci, aşa cum fac toţi pruncii, din motive pe care oamenii mari nu le mai pot înţelege din pricina uitării, o parte dintre oameni grozav se tulburau şi pentru ei anume Tatăl a făurit un Rai aparte.

Aici, în rai, era linişte. O linişte apăsătoare ar gândi unii, nici un zgomot, nici un miros, nimic, un rai asemanator cu acele celule de privare psihosenzorială, nici un simţ nu avea sens, nu era nimic de văzut, nici un miros de mirosit, nici un sunet de auzit, nici un obiect sau alt corp de pipăit, nici propriul corp nu mai putea fi simţit. Era Raiul la care visaseră mulţi. Dumnezeu le îndeplinise dorinţa arzătoare şi toţi acum erau mulţumiţi în acel Rai. Avusese mult de muncă Dragul de El, până să poată accepta ceea ce-şi doreau aceşti oameni, dar într-un târziu, nu fără tristeţe, le îndeplini această dorinţă. Aşa se face deci, de fiecare dată când intra Maicuţa cu pruncul scâncind într-un Templu sau o casă oarecare, oamenii se împărţeau în două categorii, unii rămâneau în Raiul rugăciunii, cuprinşi cu totul de dragoste, altii treceau prin lipsa acesteia în raiul pe care ei înşişi şi-l creeau, raiul în care bucuria auzului nu exista, nici aceea a vederii, a mirosului sau a simţului tactil, aici trăia lumea care nu dorea să audă scâncetul Pruncului, nici să-i simtă mirosul, nici să-L vadă. Aici îi mutase Dumnezeu pe toţi cei deranjaţi de El. Şi trăiau bine aici, acum, aceştia toţi, pentru că nu se mai auzeau nici unii pe alţii văicărindu-şi bătrâneţile, nici ducându-şi unii altora grija şi greutăţile, ci îşi auzeau doar propriile gemete şi-şi duceau doar propriile dureri mai departe, întocmai ca în camera pe care i-a arătat-o în vis Dumnezeu altui sfânt. Camera în mijlocul căreia era ciaunul cu mâncare şi o lingură imensă pe care n-o putea nimeni folosi pentru a se hrăni pe sine. Aşa mulţumeşte Dumnezeu şi astăzi pe toată lumea, dând fiecăruia după strădania lui. Să nădăjduim fiecare că vom folosi lingura pentru a ne hrăni aproapele, fără să-i cerem nimic în schimb, pentru că aceasta este singura noastră şansă de a fi hrăniţi şi noi la rândul nostru!

P.S: Sfântul Serafim de Sarov levita în timpul rugăciunii, probabil că nici un cântec de pasăre, la fel cum nici un scâncet de copil nu l-ar fi putut coborâ din starea sa de rugăciune.