marți, 19 aprilie 2011

Cum se scrie o poveste despre facerea inimii

- Te-am încercat de multe ori, ştiu sigur că tu nu eşti eu, azi am să aduc dovada clară, mi-am spus în gând în faţa oglinzii, privind imaginea din sticlă cu un surâs în colţul gurii. Imaginea replica, aşa cum mi s-a părut mie, la o distanţă de milisecunde, timpul meu şi al ei fiind mereu altul.
- Ştii că diferenţa asta de milisecunde dintre acţiunea mea şi reacţia ta imitativă dovedeşte că am dreptate în teoriile mele asupra timpului, călătoriile în timp sunt posibile, pentru că timpul trecut nu dispare în neant, el este trăit continuu, noi cei din trecut încă existăm.. hmm.. n-aş putea să-ţi explic cu voce tare toate astea, dar ar trebui, probabil ai izbucni în râs şi te-aş demasca repede. Grimasele mele nu-ţi spun nimic? Am spus totul în gând şi-am izbucnit în râs, ea repede după mine, nu s-a lăsat.

- Bun! spun cu voce tare. Venisem hotărâtă, acum.. curaj găină că te tai! Era cazul să încep să vorbesc cu voce tare totul, dar nu pot, mă tot îmbărbătez în gând: haide, ia-ţi foaia şi citeşte! Citeşte-i ce ai venit să-i spui. Curaj! Curaj!

- E o teorie despre dragoste, spun în sfârşit cu voce tare şi roşesc pe loc, nu cred că pot face asta. Ba pot! Îmi îndrept spatele, iau postura de om hotărât! Umerii se apleacă repede înapoi în faţă, poate mâine. Îi fac cu mâna, în semne de „lasă”, mă duc mai bine înapoi în pat, pot să vorbesc şi acolo în gând cu mine.

Continui:



- Offf, aş fi reuşit precis dacă.. Gata! Fără dacă! Ar fi bine să revin asupra poveştii. Pe care parte a creierului ar fi mai bine de lucrat? Pe care parte să mă aşez? Mă întorc pe dreapta. Povestea despre facerea inimii, n-am nici o idee, nici o metafora în minte, dacă aş începe de la facerea omului? Oare cum ar fi fost dacă l-ar fi ademenit mai întâi pe Adam? Dacă el cădea şi apoi o ademenea pe Eva? Oare şi Eva ar fi dat apoi vina pe Adam? „Eva l-a urmat în tăcere”, cred că ar râde grozav cititorii mei, nu e bun. Până la cădere! Până la cădere, acum vorbim de facere, nu de cădere. Deci.. Dumnezeu l-a făcut din ţărână şi a suflat peste el suflare de viaţă, atunci s-a făcut şi inima, e clar! Unde să sufle Dumnezeu dacă nu direct în inimă? Clar că inima exista ca formă când a suflat Dumnezeu, nu? Hmm.. cum să scriu. Off, teologii iar o să spună că sunt.. fir-ar, nici măcar nu-mi amintesc cuvântul, în fine, clar greşesc din punct de vedere teologic, ar fi bine să scriu de la bun început că nu am pretenţia să scriu ceva cu valoare de adevăr, mă mai gândesc eu la asta. A luat deci Dumnezeu zâmbetul Său de pe cer, l-a modelat şi l-a pus în pieptul omului, i-a dat o formă pe care toţi oamenii o vor recunoaşte mai apoi, şi căreia îi vor spune inimă. în forma asta a început Dumnezeu să se sufle pe sine, suflare de viaţă. De atunci în pieptul oricarui om există Dragostea, dar iese la exterior într-una dintre culorile curcubeului, din care a făcut Dumnezeu inima în care s-a suflat pe sine. De fapt omul iubeşte neîncetat, pentru că are dragoste în el, doar exprimarea dragostei din el diferă de la om la om. Mţă, nu-i bine, am ajuns la altceva, eu vreau să reiasă din asta că toţi oamenii iubim, că toţi cunoaştem dragostea, că nimeni şi nimic nu poate schimba dragostea din noi, doar forma, cutia aceea din curcubeu, toţi simţim la fel dragostea, dar o exprimăm diferit.. hmm.. nu-mi iese, să schimb emisfera. Mă întorc pe cealaltă parte. Cum să fac oare să spun tot şi să se înţeleagă şi corect. Nimeni şi nimic nu poate atenta la conţinutul inimii noastre, el rămâne veşnic acelaşi, forma este modelată de evenimente din viaţa noastră, de toate formele educaţiei. Offf, şi mai important, simţim dragoste faţă de toţi oamenii, însă conştientizăm sentimentele noastre pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Când ne îndrăgostim ni se pare că iubim cel mai mult, pentru că de fapt atunci noi conştientizăm cel mai tare învelişul dragostei, acela devine mai strălucitor şi-l sesizăm chiar şi noi înşine. Dar nu iubesc pe unul mai mult şi pe altul mai puţin, ci de fapt conştientizez dragostea altfel pentru fiecare, mama într-un fel, soţul altfel, prietenii altfel, copilul altfel. De fapt toţi la fel, aceeaşi dragoste, conştientizată diferit! Acum înţeleg de ce în Rai nu mai contează nimic din toate astea, acolo dragostea o să fie în altă relaţie cu a noastră conştiinţă. Conştiinţă şi conştienţă, să spun şi diferenţa dintre cele două, importantă, amândouă aduc modificări asupra modului în care ne vedem noi înşine propria dragoste...



Aaahh, mă întind, toate oasele se realiniază, e dimineaţă, iar am adormit gândind! Şi de când mă chinuiesc să o adorm pe cea din oglindă cu gândurile mele de seară! Şi tot pe mine mă adorm..