marți, 31 mai 2011

surdo-mut


Umblă urletul prin mine, nu găseşte ieşirea, s-a pierdut în linişte. A strâns turbat totul în cale, fiecare muşchi miocardic, fiecare temătoare venă.  A vrut să iasă printr-un pumn trântit în masă, l-am stăpânit cu blândeţe, să nu se rănească. A încercat lacrimile ca să se zvârle afară prin ele, dar nu le-am lăsat să iasă, la ce folos? Pentru cine să ieşi? N-auzi? Numai surzi în jur! Scufundă-te în mine şi pieri!

Imagine preluată: http://armin79.wordpress.com/2009/10/28/despre-tipat/urlet/

sâmbătă, 28 mai 2011

Scrisoare deschisă Dragostei

Moto: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”
Dedicată prietenilor din Penitenciarul de Maximă Siguranţă, Iaşi

Eram un om mic şi prăpădit, primeam des sfaturi de la oamenii mari, nici unul nu mi se părea a-mi fi folositor, unul însă mi-a atras atenţia. Un bărbat, cu nişte ochelari groşi ca fundul de la borcanele de iaurt, cu o barbă extrem de încâlcită, mi-a spus că există un loc minunat în care să fug ori de câte ori am nevoie. Când eşti prins în lumea asta ca într-o menghină, locul acesta pare a fi de mare folos! Aşa m-am decis să-l cercetez imediat ce voi avea răgaz. De atunci, mulţi ani, am coborât în cămăruţa inimii mele, unde de fiecare dată găseam un întuneric cumplit, iar în mijlocul întunericului un om care plângea cu mare jale şi care mă făcea şi pe mine să plâng îngrozitor. Era un om normal, pe care gândeam că îl cunosc, ba mai mult, căruia îndrăzneam să-i spun deseori „te iubesc”, dar el nu contenea cu plânsul şi nu mai ştiam ce să fac, însă nu mă opream din coborât în cămăruţa sufletului meu, hotărâtă nevoie mare să o explorez maxim dacă tot am aflat că o am. Spaţiul mi se părea când mai mare, când mai mic, dar mereu acelaşi întuneric şi acelaşi om plângând amarnic şi eu plângând cu el într-un ison vibrant. Asta până ieri, când m-am decis să-mi caut Dragostea, pe care în mod normal acolo ar trebui să o găsesc, nu-i aşa?

Am închis ochii, am făcut o cruce mare, ca să fiu apărată şi-am pornit, însă din start am fost surprinsă, cămăruţa dispăruse, acum mă aflam în faţa unui turn imens cu o portiţa mică, ce semăna cu un far pe un ţărm de ocean. Turnul, făcut dintr-o cărămidă incredibil de groasă se ridica în văzduh pânâ atât de departe încât nu-i puteam vedea capătul. Fericită mi-am spus: „Ce minunat! Dragostea nu are capăt, este infinitul la puterea infinit! Nu m-am înşelat!”

Am deschis uşiţa mică, gândind că voi găsi înăuntru toate ideile mele despre doamna Dragoste. Înăuntru însă, stupoare! În loc să pot urca spre înălţimea turnului, aveam doar scări în jos, ca într-un beci rece şi întunecos. Mi-am dat seama că nu se schimbase totuşi mare lucru, gândeam deja că aveam să găsesc la capătul scărilor aceeaşi cameră obscură, tăcută, în care să plângă acelaşi om. În timp ce atent coboram scările, mă gândeam la teoriile mele asupra Dragostei, îmi aminteam din adolescenţă, copilăria părându-mi-se deja mult prea departe, că o vedeam ca fiind musai reciprocă şi imposibil de definit, dar cu totul trăită, fără de definiţie, simţită! Nu s-a schimbat prea mult din imaginea mea despre ea. Tot repetându-mi ce să-i spun, am ajuns la capătul de jos al turnului, aici nimeni nu mai plângea. Ca într-un film mut am fost martora unei lupte! Inima mea nu mai era o cameră goală, era o cameră plină de umbre, toate acestea strânse mănunchi asupra a ceva ce nu se mai putea vedea, ceva ce era clar înăbuşit de umbrele astea. Mi-am amintit brusc ultima teorie ce urma să o explic Dragostei mele, anume că ea nu există, ori dacă există am lasat-o să fie acoperită de păcate, de mândia că iubesc, lucru pe care mi-l repetam adesea, de egoismul de a avea pe cine iubesc ca pe cineva care mi se cuvine cu totul mie, de gelozia pornită din ură pe care o aveam de fiecare dată când cineva se apropia de cel pe care din mândrie îmi spuneam că iubesc. Cine ştie de fapt câte altele o sufocă, doar pe astea am reuşit să le recunosc în turn, însă erau cu siguranţă mult mai multe. Scrisoarea a rămas nescrisă, ştiu sigur că nu iubesc dacă am atâtea păcate, poate mai am o pâlpâire de dragoste, pentru că Dumnezeu nu mă lasă, dar dacă nu mă apuc să-mi cunosc cât mai bine umbrele din turn şi să le îndepărtez, nu voi mai putea niciodată să spun „te iubesc”, nici să scriu scrisoarea Dragostei mele.

Aş minţi să spun că nu m-am întristat, însă mult înaintea tristeţei se află hotărârea de a cunoaşte fie şi ultima pâlpâire de dragoste din mine, chiar dacă asta înseamnă să lupt toată viaţa cu umbrele păcatelor mele!



Despre dragoste se tace, pentru că mult vorbesc patimile noastre despre cum o ucid mut!

Au făcut iubiţii noştri dinţi

- Nu văd ce ne-ar putea despărţi, spuse ea radiind de fericire.

- Nu văd ce ne-ar putea ţine împreună, nu mă mai ţine nimic lângă tine. Îi răspunse aspru şi plecă fără să se uite în urmă. Rămăsese perplex, nu ştia unde a greşit, urma să afle peste câteva luni de măcinare continuă.

- Te rog, stai! Strigă după ea, o văzuse pe geamul patiseriei în care stătea la o masă cu vechia iubită, cu care încerca din răsputeri să-şi refacă relaţia.

- De ce n-ai putut spune, ţi-a fost greu să-mi spui că te întorci la ea? Cine e? Soră’ta? Mi-ai spus că nu te mai leagă nimic de mine, m-ai făcut să mă întreb luni de zile ce am făcut de te-am pierdut? Am examene şi nu pot învăţa, chinuită de gânduri, mă tem că voi pica examenele, dar asta este, face parte din viaţă, să înveţi să depăşeşti se numeşte MATURIZARE! Tu când te maturizezi Alex? De data asta, ea îi întoarse spatele şi îl lăsă fără cuvinte. Ştia că greşise, iubirea era acolo, lângă ea, unde simţea, nu unde i-ar fi impus prejudecăţile lumii. Totul părea pierdut. Camera lui redevenise gri în absenţa ei.

vineri, 27 mai 2011

Atelierul lui Hristos - Alex-

Atelierul de modelaj nu era cine ştie ce, în sensul că nu impresiona copiii aşa cum făcea cel de teatru sau cel de muzică spre exemplu. Teatrul îi fascina, era evident, muzica nu neapărat, pentru că firea domoală a profesorului nu părea să fie pe aceeaşi undă zglobie cu a copiilor, dar instrumentele muzicale sigur le stârneau curiozitatea. Toţi se îngrămădeau la cele două, la dansuri, la pictură şi sport. Pentru profesori asta era bine, grupele rămâneau mai mici de 20 de copii fiecare, pentru că deşi erau clar stabilite şi determinate, mereu se găseau chiulangii, chiar şi de la ceea ce se presupune că le-ar fi plăcut. Grupele de copii erau de vârste mici în perioada în care am fost şi eu printre profesori, toţii fiind în clasele primare. Din prima săptămână am reţinut o pişpirică tare dulce şi desigur copilaşii de la centrul de plasament pe care deja îi cunoşteam destul de bine. În cea de-a doua săptămână, am cunoscut un personaj cu totul aparte. Băieţelul, mai mic decât toţi ceilalţi, de abia 6 ani, nu ştia aproape nici o boabă de română. Părinţii lui era stabiliţi de mulţi ani în America, veniţi în vizită la rudele din România, s-au hotărât, tetam nesam să-l trimită în tabără cu verişorul lui mai mare. Zis şi făcut, dar ce să se facă el pişpiriul între deja golănaşii mai mari, mai ales neînţelegând boabă de limbă? Din prima zi toţi ceilalţi copii ne-au avertizat: „că ăsta nu ştie să vorbească!”, aşa că, extrem de curioasă din fire m-am dus să cercetez îndeaproape. L-am întrebat cum îl cheamă, şi el şi-a pus mâinile cruciş şi se uita urât, dar nu la mine, ci undeva.. într-un punct doar al lui, în spaţiu. Era un băieţel micuţ şi uscat, bruneţel ca un ţigan, cu părul negru şi ochii la fel. Aşa pricăjit şi cu boticul înainte, cu sprâncenele adunate în mijlocul frunţii, nu răspundea nimic. Toţi copiii se făcuseră roată împrejur. „Nu ştie, doamna!”.


- Ce nu ştie? I-am întrebat pe copii.

- Nu ştie să vorbească în româneşte!

- Il cheamă Alex, strigă altul de colo.

- E văr cu ăla care vine acum cu băiatul celălalt de gât! Şi-mi indică un băieţel mult mai mare, bloduţ care se ţinea de după gât cu un amic de seama lui.

M-am întors către deja febleţea mea. L-am luat de mâinile pe care le lăsase în sfârşit pe lângă corp, să-i cadă în poale, şi l-am întrebat:

- Te cheamă Alexandru?

- Alex! Mi-a răspuns extrem de categoric.

- Credeam că te cheamă Alexandru, ca pe împărat, i-am spus eu calmă.

- Nu ştie doamna ăsta nimic, strigă de departe vărul, e prost!

- Nu cred că e prost, nu ştie română?

- Nu ştie, că e din America.

Atunci l-am întrebat în engleză dacă numele lui este Alex, şi extrem de surprins că îi vorbesc în graiul pe care îl cunoştea şi el, s-a însenintat tot la faţă, ca şi cum şi-ar fi găsit în sfârşit un aliat şi mi-a răspuns:

- Yes! They stoled my game!

- Ce joc ia-ţi furat? i-am întrebat pe ceilalţi

- Nu i-am furat nimica doamna! Minte ăsta! E jocul meu, nu al lui, şi-i făcu un semn „discret” cu pumnul în semn de „să-şi ţină gura”!

- It’s my game! Replică încă o dată, fără teamă micuţul. Se vedea că înţelege bine limbajul semnelor, dar nu îi este frică de nimic. În clipa următoare întră profesorul, şi toţi se grăbeau să-şi ocupe un loc pe care urma să-l însemneze fiecare cu propria gumă de mestecat, pe care o găseam deseori pe scaunele din sala de conferinţe, după ce plecau copiii.

- We will take care of this. I-am spus ca să-l liniştesc, aşa că s-a întors şi el cu faţa către masa lui de lucru, care era mai joasă decât cea mare de lemn la care lucrau copiii, şi pe care noi de obicei o foloseam pentru a pregăti bulgării de argilă pe care urma să-i împărţim copiilor. El însă s-a autoexilat acolo din start, aşa că a împărţit cu mine tabla de lucru.

- Văd că deja ai făcut cunoştinţă cu Alex, îmi spuse doamna profesor.

- Da, am răspus oarecum uimită că ştia, dar am înţeles imediat că a fost avertizată.

- Foarte bine, tu o să stai mai mult cu el.

- Bine. Ştiam că doamna nu cunoştea limba engleză, însă pe durata întregului atelier mi-a demonstrat că nici nu avea nevoie. Într-o perioadă pentru un grup de copii, aveam cam 6 ateliere din fiecare tip. Copiii veneau pentru o săptămână în tabără, ajungeau duminica, zi în care îşi alegeau în ce ordine să facă fiecare dintre cele cinci ateliere, apoi prin rotaţie veneau în grupuri de câte 20 la fiecare atelier, ei fiind o sută de copii, deci noi aveam câte 5 ateliere în fiecare zi, de luni până sâmbătă. La primele 3 ateliere la care a participat, Alex doar a rupt din bucăţile de argilă ale celorlalţi copii, bucăţi pe care apoi le înmuia bine în apă şi le arunca plin de amuzament în ceilalţi copii. La cel de-al patrulea atelier, văzând că e inutil să îi explic că nu e frumos, pentru că el era mereu batjocorit de ceilalţi, iar la atelierul de modelaj simţea că se poate răzbuna nestingherit, văzând că e protejat de mine şi nimeni nu îndrăzneşte să-l atace, m-am gândit să-i fac o surpriză! I-am pus pe măsuţa pe care o împărţeam o bucată mare de tot de argilă şi i-am spus: priveşte, vulcanul acesta, e tot al tău! I s-au mărit ochii de încântare când l-a văzut şi mi-a spus, că dacă e tot pentru el, o să se joace doar el cu vulcanul şi n-o să mai arunce în ceilalţi copii. Mi-am mulţumit în sinea mea pentru idee, iar doamna mi-a mulţumit şi ea cu un zâmbet în semn că înţelesese. Ne pusesem deja de acord cu faptul că el reacţiona violent doar la tratamentul dur pe care i-l aplicau ceilalţi copii, dar în rest este un copil deosebit. Mesele le lua tot împreună cu noi, iar una dintre ele a fost cu totul amuzantă, pentru că maicile se gândiseră să le facă o surpriză copiilor din Bucureşti şi să le aducă lapte de vacă adevărat, pe care micuţii însă nu l-au apreciat, fiind mult prea gras şi neambalat în cutii de carton. Toţi se uitau scârbiţi la caimac, iar când i-am explicat lui Alex că din el se face untul, mi-a răspus:

- Bleah! I wont eat butter in my holle life, from this day on! Ceea ce pe noi ne-a amuzat, mai ales că făţuca lui era extrem de expresivă, ca a unui copil curat, care nu ştie să se prefacă, însă pe maici le-a întristat teribil.

Ziua cu vulcanul a fost prima în care a descoperit de fapt argila şi brusc a devenit extrem de încântat de ce poate face în folos personal cu ea. A doua zi un alt vulcan îl aştepta. Copiii erau şi ei încântaţi de faptul că vulcanul lui Alex îl ţine pe aceste departe de ei, iar el aproape că ar fi stat numai la atelierul de modelaj. Devenise mâna mea dreaptă. Mă ajuta să fac pachete de argilă pentru ceilalţi copii, apoi, în timp ce doamna le explica tuturor cum să folosească pachetul de la noi şi să-l stransforme iniţial într-o bilă din care apoi ca dintr-un ou să iasă, fie o pasăre, fie un animal, un dinozaur sau cine mai ştie ce, Alex şi cu mine modelam vulcanul, şi scoteam din el ou după ou care să eclozeze în diverse forme fantastice. Fiind mâna mea dreptă mă ajuta şi cu apa, pe care trebuia să o schimb pentru a permite copiilor să se spele în ea după ce terminau de modelat şi plecau spre alt atelier. Aşa că în ziua vulcanului, mă însoţi la baia care se interpunea strategic între balconul unde ţineam atelierul şi capela din sala de conferinţe. Nu se putea ca tocmai în acea zi să fie închis cu lacăt dulapul din baie în care erau mulţime de veşminte şi alte obiecte de cult ce serveau la Sfânta Liturghie, şi bineînţeles că fix în ele îşi înfipse ochii micul Alex. Plin de uimire mă întrebă de ce sunt puse toate acelea acolo. I-am explicat la ce folosesc, dar parcă nu mă asculta, era deja într-o alta lume, în care îl transpusese uimirea. Ca revenit dintr-o transă îmi spuse ca şi cum tocmai avusese o revelaţie: sunt din aur! Da! I-am răspuns, te rog să nu spui celorlalţi copii, părintele a uitat să-i pună lacătul, dar va veni curând să-l închidă. Plin de înţelepciune, ca tot păţitul priceput mi-a răspuns că nu spune, pentru că sunt răi copiii şi pot să le fure! Am rămas ca trăsnită, m-am scuturat bine interior şi revenindu-mi îl tot îmbiam să se întoarcă spre balcon, însă ieşind din baie, văzu o altă uşă, care de cele mai multe ori era încuiată şi mă întrebă ce este acolo. Mi-am spus că asta este şansa mea să-l îmblânzesc definitiv, încă un secret între noi doi precis avea să pecetluiască o incredibilă relaţie de prietenie şi respect. Aşa că i-am spus:

- Îţi arăt doar ţie, nu spui nimănui altcuiva! Nimeni altcineva afară de mine nu ştie, aşa că rămâne doar între noi. Ştiam că uşa era descuiată de vreo două zile, uneori o uitau aşa, iar eu o cercetam zilnic, acela fiind unul dintre cele mai dragi locuri din lume pentru mine. Am deschis uşurel uşa, m-am aplecat la nivelul lui şi l-am împins cu grijă înăuntru. Se vedea limpede cum îi creşte exponenţial uimirea cu fiecare pas făcut, uimirea şi bucuria! Ochii i se măriseră, maxilarul i se înmuie total şi gura stătea să-i cadă, obrajii parcă i se subseră, iar devenise pivot dur pentru capul care se rotea în toate direcţiile special ca ochii să cuprindă cât mai repede, cât mai mult! Într-un târziu rosti: „waw!” în şoaptă însă, ca nu cumva să deranjeze nici măcar sfinţenia momentului, apoi adăugă: „ştt, să nu facem gălăgie!” Mişcând în continuare capul de la un sfânt la altul, mă prinse de mână şi mă duse până în faţa altarului. Acolo încercă să părundă cu privirea dincolo de uşi, dar dânduşi seama că încă nu poate privi prin lemnul pictat cu arhangheli mă întrebă dacă am voie să-i deschid un pic uşa ca să-mi arate ceva.. Ca să-i răspund prin faptă şi nu prin grai, i-am deschis una dintre uşi atât cât să poată vedea înăuntru. „Vezi” îmi spuse în şoaptă trăgându-mă de mână ca să mă aplec să-mi poată spune mai departe la ureche. M-am aplecat, şi-a tras capul lângă urechea mea şi mi-a spus în continuare: „acolo, pe masă, stă Hristos!”. Am încremenit în momentul acela, nu ştiu câte clipe am rămas stană înainte să mă ridic şi să închid uşa altarului ca să ne întoarcem la balcon. Mi-a spus în drum spre blacon: „acesta să fie secretul nostru, să nu ştie ceilalţi copii!”. Şi aşa a rămas, secretul nostru! Iar el, un pui care mi-a rămas în suflet foarte adânc!

Pe muchia clipei -urmează-

Stătea pe fotoliu ca pe o margine de clipă, aşteptând să vină o decizie din ea ca şi cum ar fi trebuit să vină de departe, nu de atât de aproape cum îi era propria persoană. Nu era încă miezul verii, examenele începuseră deja, iar ea avea câteva la care absentase cu succes din pricina întebărilor existenţiale care îi măcinau timpul. Învârtea telefonul între degete şi tot recitea un mesaj pe care îl primise cu câteva zile în urmă. „Plec în Făgăraş, haide, aş vrea să vii şi tu, să te văd. Dacă te hotărâşti îţi dau detaliile şi ne întâlnim”. Ar fi vrut să meargă, dar se cuvenea? Să-l vadă! Ce n-ar fi dat! Cât ar fi vrut! Se vedea în cum îşi tot freca degetele de nerăbdare, cum se legăna ca un copil, semn al unei lipse afective profunde. În legănatul ăsta imatur se şi vedea urcând pe dealuri alături de el, simţind o linişte deplină a unui firesc ce totuşi nu era firesc. Nu era firesc! Nu avea voie, aşa vedea lucrurile, deşi simţea că poate şi că nu poate totodată. Nu putea, toate concepţiile puse în mintea ei în ordine ca într-o bibliotecă de lux, nu-i permiteau, dar cât vroia! Dorea, şi nu putea să-şi dorească, de aici neliniştea. Întrebarea: la ce ar folosi, nu o lăsa să ia o decizie, rămânea legată de clipă, în echilibru perfect ca pe o bârnă care nu-i permite să cadă nici într-o parte, nici în cealaltă. Sclipirea din ochi apărea şi dispărea după cum privea, spre o decizie, fie dintr-o direcţie, fie din cealaltă. Oricare ar fi fost decizia de coborâre de pe bârnă, era clar că o parte ar fi fost sacrificată, căci era evident că bârna nu are decât două coborâri, iar una trebuia aleasă. Când ochii începuseră să i se înceţoşeze în alegere, urmând să se cureţe şi liniştească printr-o năvală de lacrimi, telefonul scoase un zgomot scurt. Un nou mesaj. De astă dată un expeditor de smulsese un zâmbet taciturn: „ce faci copiluţă, te mai închini la flori sau înveţi?”. Nu voia să îi răspundă în scris, i se păru că dacă a intervenit în timp ce urma să ia decizia coborârii, înseamnă că o s-o ajute să se limpezească şi altfel nu neapărat prin lacrimi. Aşa se hotărâ să sune.


- Săru’mâna maică! Iar vă ţineţi de glume?

- Ce faci măi? Te pregateşti de exemene?

- Oarecum, dumneavoastră ce faceţi?

- Şi noi tot în examene, suntem la Agapia, nu vii la noi?

- Cum adică să vin? Cât staţi în Agapia?

- Stăm vreo două săptămâni, cât ne dăm examenele. Haide, vii?

- Două săptămâni nu pot, în nici un caz. Peste trei zile am un examen.

- Vii pentru două, pleci azi, înveţi aici, şi noi învăţăm. Pe fundal se auzeau comentarii răutăcioase şi chicoteli. Se vedea că erau puse pe „învaţat”, doar că nu se ştia precis ce anume.

- Nu deranjez?

- Nu! Nicidecum, hai aici, te aşteptăm, casa e mare, ai loc.

- Ce să aduc?

- Nimic. Te aşteptăm la autobuz mâine în zori. Când ai examenul?

- Marţi după amiază.

- Păi atunci stai trei zile aici, pleci luni seară. Duminică oricum nu este autobuz.

- Bine, ne vedem mâine.

- Stai! La ce oră ajungi?

- Cred că pe la 11.

- Noi avem examen atunci, vii în faţa seminarului, ne aştepţi acolo, noi ieşim la 11 de la examen.

- Bine, ne vedem.

Într-o clipă îşi făcu bagajul, mulţumită că nu mai trebuia să decidă nimic, cineva extrem de puternic o ridică de pe bârnă când era la mijlocul indeciziilor, şi o aşeză uşurel înapoi pe pământ. A doua zi era în tren, de dimineaţă. Ajunse cu trenul până în Târgul Neamt şi acolo schimbă mijlocul de transport cu un autobuz dărăpănat care mergea spre Agapia. Zâmbi Ozanei o dată în plus, apoi lui Nică şi amintirilor ei, ce străluceau din ce în ce mai tare, ca nişte haine care sub puterea apei îşi întăresc culorile în loc să se decoloreze. Toate treceau prin faţa ochilor ei, ca într-un imens magazin în care îmbrăcămintea expusă se plimbă pe o bandă rulantă ca să fie admirată stând pe loc. Treceau prin faţa zâmbetului ei, luminoasele haine ozana, cetate, vânători, zimbrărie, casa Sadoveanu, veşmintele Neamţ, Sihla, Sihăstrie, portul popular Humuleşti. Imediat ce se îndepărtă de intersecţia raioanelor, îşi concentră atenţia doar asupra Agapiei, unde o aşteptau mai multe persoane necunoscute, decât cunoscute. Era doar maica Viorica, abia mâine ar fi venit şi maica Siluana, singurele pe care le ţinuse minte din perindările pe la Durău. Erau eleve la seminarul din Agapia, în mijlocul examenelor care puneau capăt penultimului an de studiu. Se gândea cu emoţii la ce o aşteaptă, maica Viorica era tare iute şi glumeaţă, mereu pusă pe şotii, precis iar îi coace ei ceva, râdea din toate încheieturile fiinţei şi nu te puteai supăra pe ea, era ca un copil bun, care deşi te aruncă cu picioarele pe jar, te face să sari în ritm de joc popular pe el, cu zâmbetul pe buze, fără durere. Puteai să te aştepţi de la ea la orice, dar la nimic făcut cu răutate, oricât de răutăcior ar fi putut părea. Aşa era iertată de fiecare dată, nu se putea să n-o iubeşti. Maica Siluana în schimb, extrem de serioasă, maturitatea întruchipată, cu o tovarăşă care cred că ştia să îmbine cele două firi ale celor două prietene şi să le facă nu doar să se accepte una pe cealaltă aşa cum sunt, ci să ridice şi un zid imens de linişte între cele două firi atât de diferite. Siluana, i se părea un nume extrem de dificil! Trebui să-şi noteze numele pe ceva ca să-l poată memora. Restul numelor pe care i le spuse maica Viorica, nu le reţinuse, numele astea o puneau în dificultate mereu, credea că sunt ciudate şi nu le înţelegea rostul atât de complicat. Nu puteau să primească şi ele nume mai normale? Cuprinsă de analiza numelor monahice, nici nu băgă de seamă când autobuzul coti spre Agapia, iar continuându-şi firul încâlcit ajunse imediat în parcarea în care autobuzul oprea. Se ridică şi înainte de a coborâ întrebă şoferul când este următoarea cursă spre Târgul Neamţ. Află că până luni după amiază nu se putea întoarce decât cu ocazie, aşa că se bucură că examenul este abia marţi şi se poate întoarce în timp util. Coborâ din autobuz şi simţi că tot bagajul grijilor îi rămăsese acolo, uitat, dar nu se mai întoarse după el. Porni liniştită spre poarta mănăstirii lângă care era seminarul, unde trebuia să o aştepte pe maică. În timp ce mergea, cu o scurtă răsucire, dădu jos rucsacul din spate, deschise fermuarul şi scoase din el un batic albastru, care urma să completeze ţinuta adecvată pentru o astfel de întâlnire, o fustă lungă până la pământ şi o bluză largă cu un guler lung ce-i ajungea până sub barbie, părea acum un trunchi de salcie acoperit din creştet până la călcâie. Ajunsă în faţa seminarului, dădu jos rucsacul din spate, îl aşeză jos sprijinit de picioare şi asteptă. Imediat se făcea 11, dar nu trebui să aştepte până atunci, pentru că imediat ce-şi priponi bine greutatea de picioare, maica Viorica ieşi însoţită de încă o maică pe care nu şi-o aminti, dar pe care o cunoştea, prietena comună a maicii Viorica şi maicii Siluana, pe numele ei Eufrosina.




- De ce nu ai sunat să-mi spui că ai ajuns?

- Abia am ajuns, nu e nici o problemă. Maica Siluana a ajuns şi ea?

- Ea ajunge mai târziu. N-o mai ştii pe Eufrosina?

- Nu, îmi pare rău, răspunse roşind.

- Nu-i nimic, răspunse proaspăta din nou cunoscută.

- Ţi-e sete? Întrebă Viorica.

- Da, chiar mă întrebam pe drum cum rezintaţi pe căldura asta îmbrăcate în negru de sus până jos!?

- Când umblam aşa despuiate ca tine, şi noi ne întrebam, dar ne-am obişuit şi nu ni se mai pare nefiresc! Răspunse Viorica, uşor ironic.

- Despuiată? Dar sunt îmbrăcată până’n gât! Mor de cald!

- Pentru că eşti păcătoasă, de aia! Glumi mai departe, în timp ce urca treptele unei case. Aici stăm noi. Îţi place?

- Ce nu e de plăcut?

- Ei, ai să vezi tu! Şi începu să râdă. Casa era destul de veche, părea să fie construită în întregime din lemn, pentru că era îmbrăcată în totalitate în materialul natural. Fiind o casă înaltă, ridicată pe piloni, avea nevoie de scară şi un fel de punte pentru a ajunge la ea, iar pe lângă punte şi scară, pe ambele părti, o grădină plină de flori, dar cam neîngrijită. Stătuse acolo o maică bătrână, care nu se mai putea îngriji de ea, se mutase definitiv la Agapia Veche şi le-o lăsă în grijă elevelor de la seminar. Viorica îi prezentă camerele:

- Aici stau maicile Cehia, aici Siluana, cu Eufrosina şi Teodora, aici tu, cu mine şi cu Andreea.

- Maicile Cehia?

- Da, sunt două maici gemene, de la o mănăstire din Cehia. Ai să le cunoşti.

- Maici gemene? Uimirea i se putea citi uşor pe chip, la fel şi curiozitatea abia născută.

- Felicitas şi Hristofora.

- Felicitas şi Hristofora? Asta o să fie uşor de reţinut! Am o colegă pe care o cheamă Felicia, noi îi spuneam Felicitas, de la fericire. Şi Hristofor a fost cel care l-a trecut pe Hristos peste apă, înseamnă purtător de Hristos. Ce frumos! Nu termină bine de spus că bătu cineva la uşă, erau cele două surori identice. Tânăra fată căscă ochii foarte mari, neputând să-şi ascundă uimirea ce creştea în continuu. Prima intră Felicitas, pe care fata începu să o analizeze cu grijă, ca nu cumva să o supere cu privirea ei iscoditoare. Maicile discutau despre examenele din ziua ce încă nu trecuse în întregime. Viorica râdea în hohote largi şi senine ca de obicei:

- Patraşir! Aşa a zis! Auzi, patraşir şi epitraşir. Râdea zgomotos, dar şi celelalte îi ţineau isonul. Imediat se auzi o nouă bătaie la uşă, fata imediat întroarse privirea extrem de interesată de copia care urma să intre pe uşa. Era chiar ea, semănau atât de bine, încât fata nu se putu stăpâni şi întrebă:

- Şi eu cum vă diferenţiez? Intrebarea ei stârni un puternic hohot de râs în întreaga încăpere. Felicitas se simţi datoare să explice.

- Eu sunt cea mai grasă, mie îmi place să gătesc, dar şi să mănânc ce gătesc. Apropo, hai, la masă toată lumea! Imediat lumea se împărţi în sarcini binedefinite şi încropă o masă în camera, chiar lângă geam. Casa avea pridvoare înalte, la fiecare dintre cele două întrări. Fata scoase şi ea din rucsac ceea ce adusese de mâncare cu ea. Nu era mare lucru, adusese însă o sticlă de ulei şi una de zahăr, pe care le puse pe masă.

- Eu ce ţi-am spus să aduci? Întrebă Viorica arătându-se iritată, cu mâinile puse în şold. Cine putea spune că doar femeile din piaţă au obiceiul acesta? Toate femeile când cer socoteală, tind să pună mâinile în şold, şi ea era femeie, desigur.

- Lăsaţi, o să se bucure maica de la bucătărie, ştiţi că îi place pâinea dulce, spuse zâmbind fata.

- Tocmai, nu ştim cum s-o mai oprim, izbucni din nou în râsul caracteristic. După ea şi celelalte, ca potopul după regele Franţei. Se opriră repede din râs de data asta, se aşezară în faţa mesei şi-i urară fetei poftă bună.

- Doar nu mănânc singură?! Se întrebă cu tristeţe fata.

- Noi am mâncat înainte să vii tu?

- Parcă aţi fost la examen înainte să vin eu.

- Da, înainte de asta.

- Adică dimineaţă, acum e prânz.

- Noi am mâncat, mănâncă şi tu şi taci, apoi ieşim la plimbare. Fata se supuse, mâncă fără bucurie ceea ce i se puse în faţă. Gândul că urmează să iasă la plimbare i se întipărea din ce în ce mai puternic şi pe faţa care i se lumina cu fiecare clipă, după ce fiecare îmbucătură era închiţită şi masa se apropia de sfârşit. Când termină masa era deja toată un zâmbet, strânse firmiturile şi neuntând să mulţumească pentru bucate întrebă plină de veselie vie:

- Unde mergem la plimbare?

- Unde ai vrea?

- La apă! Să ne răcorim un pic. Bine, haide să vedem cine vrea să mai meargă cu noi. Ieşi pe uşă grăbită. Fata nu ştia ce să facă în lipsa tuturor, se ridică de pe scaun, mimă că mai strânge nişte firmituri imaginare, privi pe geam întrebându-se unde duc scările care coboară în spatele casei, nebăgând se seamă că se lungeşte peste masă îndinzându-şi nu doar tendoanele în ridicarea pe vârfuri ci până şi nasul odată cu încordarea gâtului aşa cum învăţase de la lebedele ce-şi dezmorţesc întregul trup prin întinderea aripilor peste apă. Întreg corpul se alungise, iar acum stând ca un stârc într-un picior privea intens pe geam. Reveni imediat ce auzi uşa în poziţie normală, şi-şi aşeză hainele neştiind ce altceva să pară că face.

- Teodora merge cu noi, hai.



Cele trei îşi porniră drumul trecând prin holul destul de îngust, prin pridvorul închis, pe puntea de deasupra grădinii, coborând scările. Imediat se aflară în străduţa prăfuită, discutând tot despre şcoală. Fata nu avea ce să spună, le asculta cu atenţie, i-ar fi plăcut să meargă cu ele la şcoala lor, să vadă şi ea cum este, terminase un liceu normal, aşa că asculta cu interes povestirile din scoala teologică. Maica Viorica însă povestea tot felul de lucruri haioase, nu părea cu mult diferită de o şcoală oarecare, doar muzica psaltică şi unele obiecte, cum ar fi dogmatica, i s-ar fi putut părea mai aparte. Dogmatică însă mai citise şi pe cont propriu în liceu, dorind să ajute un prieten care urma să dea la facultatea de teologie. Gândurile şi discuţiile le purtară până în preajma firului de apă.



- Unde ne aşezăm? Trebuia să fi luat o pătură.

- Mergem mai departe un pic, dacă ne vede maica stareţă se supără pe noi.

- Hai să urcăm un pic înspre pădure, sparse gheaţa conversaţiei Teodosia.

- Da! Răsunară celelalte două. Începuseră imediat urcuşul, dar nu foarte mult, văzând că nu au unde să urce foarte mult şi nici flori să culeagă, au hotărât să coboare şi să urce a doua zi la Sihala.

sâmbătă, 21 mai 2011

Fraţi de roşu

Deschise geamul şi trase draperiile, apoi se trânti în patul tare şi închise ochii. Îşi imagina că este într-o pădure, în inima ei luminoasă. De afară se auzeau graurii făcând concurs de cântece, îşi putea imagina liniştită că e în miezul luminos de codru. Vecinul tocmai a tras apa, iată şi susurul izvorului, îşi spuse în sinea ei râzând, bău o bere ca să poată adormi mai repede. Cu zâmbetul ademeni somnul rapid, curând adormi, iar zâmbetul o urmă pe calea visului, dacă te apropiai de ea parcă şi vedeai unde se află în vis.




Era mare gălăgie, un grup destul de numeros de fete şi băieţi ocupau cu zarva lor întreaga panoramă a lacului. Celelalte grupuri, mult mai mici, nu mai îndrăzneau să iasă în evidenţă, toate se uitau ca la spectacol la grupul cel mare. Să fi fost peste 30 de oameni, toţi tineri sau extrem de tineri, plini de voie bună. Şi-au întins paturile, care pe unde a găsit ceva umbă, în buchete colorate, câte două, trei, patru, cum se putu. Au început curând marea despachetare, fetele ca nişte furnicuţe scoteau de prin bagaje cele necesare unui picnic, băieţii adunau surcele şi tăiau cu o topirişcă special adusă crengile mai mari pe care le găsiră prin împrejurimi. Curând totul fu gata pregătit, doar jăratecul se mai lăsa un pic aşteptat. Cum tinerii fuseseră şi ei deja despachetaţi, s-au gândit să testeze apa, doar câteva fete au rămas să păzească focul şi să pună pe jarul lui ceea ce pregătiseră deja cu migală. Bălăceala începu, curajoşii înnotau care încotro, dar cei mai mulţi stăteau destul de aproape de mal, cu apa până la brâu şi se stropeau cu veselie unii pe ceilalti de parcă s-ar fi întors în timp şi descopereau acum apa pentru prima dată copiii din ei. Băieţii luau fetele pe sus, care le era mai dragă era aruncată apoi cu putere în ochiul apei, cu grija totuşi ca nici una să nu fie vătămată corporal mai mult decât era necesar. Fetele le săreau băieţilor în cârcă încercând să îi scufunde, asumându-şi riscul de a fi din nou aruncate imediat ce ei reveneau victorioşi la suprafaţă. În joaca lor nu ştiură când trecu timpul, dar nici nu băgară tare curând de seamă că pe mal rămăsese o singură fată care întorcea cu grijă carnea rumenă de pe grătare.

- Hei, spuse unul dintre băieţi, arătând într-o rotire de grumaz către gospodina de pe mal.

- Ce ziceţi? Îi întrebă retoric, toţi înţeleseseră ce urma şi complotau tacit, zâmbind. Se făcu linişte deplină în apă, toţi aşteptau, nu se mai auzeau decât picioarele lui care tăiau duritatea apei, ca două vâsle puternice în mersul lui către mal. În timpul acesta, fata se ridică şi strigă cât putu de puternic:

- Fraţilor, e gata, haideţi!! Băiatul care până acum mersese liniştit spre mal, îi strigă înapoi în timp ce îşi făcu avânt ca să-şi înceapă alergătura:

- Încă nu e gata! O să fie imediat! Ceilalţi începură a râde. Băiatul prinse a alerga şi într-o clipă fu pe mal lângă fată, o apucă de subsuară cu un braţ, celălalt şi-l înfipse sub genunchii ei cât ai zice peşte şi-şi începu fuga îndărăt spre apă. Toţi cei din apă se retrăseseră deja, ca să se facă loc urmării. Când ajunse în apă, fuga i se domoli, nereuşind să înainteze cu aceeaşi viteză ca pe uscat. Fata stătea liniştită, făcându-şi braţele şirag pe lângă gâtul lui gros. Băiatul era destul de înalt şi vânjos, iar fata nu părea foarte grea, însă forţa apei reuşi să-l obosească îndeajuns încât respiraţia să-i devină mult mai rapidă, la fel ca şi bătaile inimii. Apa de pe braţe nu apucase să se usuce în scurtul timp petrecut pe pământ, şiroaie îi curgeau încă din părul blond pe faţa albă ce se roşise de la efort.

- Ştii ce urmează, nu? O întrebă plin de mândria faptului împlinit.

- Sigur, dar mai întâi aş vrea să-ţi spun ceva, răspunse ea cu un calm ce îl dădu peste cap. Se aştepta să o audă ţipând ca pe celelalte fete, doar acesta era tot farmecul, dar relaxarea ei îl năuci, o privi plin de uimire, încuviinţăndu-o fără vreun sunet, cu o uşoară mişcare a capului că poate să spună, el ascultă. Fata, îşi apropie gura de urechea lui şi îi spunse ceva păstrându-şi seninătatea ce a caracterizato întreg drumul. Figura lui se crispă, braţele şi picioarele păreau să i se înmoaie, aproape că o scăpă, dar cu un efort ce ai fi crezut că e supraomenesc, o prinse mai bine, încleştându-şi degetele în carnea ei, se întoarse cu faţa spre mal şi cu un ritm alert porni ca ostaşul în atac spre mal. Imediat ce ajunse acolo, o lăsă cu picioarele pe pământ, mulţumit că nici o picătură de apă nu era pe trupul ei frumos şi căută un copac de care să se sprijine. Lăsă capul în jos pe lângă braţul ce-l înfipsese în trunchiul subţirel al arborelui, ţinti privirea îngrozită în pământ şi rămase acolo gâfâind o vreme. Tuturor li se citea uimirea pe chip, doar fata păşea senină spre grătarul de pe care mai avea de ridicat o bucată de carne.

- Haideţi la masă, e totul gata! Strigă imediat ce ridică şi ultima bucată de pe grătar. Plini de uimire, tinerii se împărţiră în două, un grup mai mic, format în totalitate din băieţi s-au dus către el ca să înţeleagă ce s-a întâmplat, dar nu prea îndrăzneau să-l întrebe.

- Eşti bine? rupse unul tăcerea. Ce s-a întâmplat?

- Sunt bine, răspunse ridicând privirea. Nu s-a întâmplat nimic, haideţi să mâncăm. Îşi desprinse mâna, eliberând de greutatea sa trunchiul copacului şi cu pas apăsat porni şi el să se alăture grupului mare. O perioadă nimeni nu îndrăzni să spună nimic. Fata zâmbea complice într-un colt al gurii, plină de satisfacţie. Ea complice sieşi, căci nimeni altcineva nu înţelegea ce tocmai se petrecu. Nu dură totuşi foarte mult, discuţiile se porniră din nou, pe multitudine de subiecte, şi zarva se strârni şi ea în grupul prea mare de tineri. Cu gurile pline, cu mâinile unsuroase, rodeau din bucăţile de carne ca nişte şoareci flămânzi şi râdeau. Totul îşi intră din nou în firesc. Fata îl privea pe furiş pe băiat, cu seninatatea ei năucitoare şi cu zâmbetul acela şiret, el încă făstâcit mai auzea în minte cuvintele ei:

- „Dacă mă arunci în apă acum, imediat vom înota amândoi în balta de sânge, care mi se scurge acum în chiloţi. Eu mă fac soră de sânge cu tine, dacă şi tu vrei.”

vineri, 20 mai 2011

Explozie, alb!



- Mergi liniştită, am să fiu cuminte, spuse fetiţa cu ochi mari către mama sa care stând cu un picior răsucit în aer, încerca să-l încalţe, sprijinindu-se cu o mână de tocul uşii pe care urma să iasă.


- Tu sigur urmăreşti ceva, de tot mă zoreşti aşa.

- Promit să fiu cuminte, spuse din nou fetiţa încercând să-şi abţină privirea de la sertarul în care abia aştepta să umble, ca mama să nu-şi dea seama de intenţiile ei.

- Bine, răspunse femeia, deschise uşa şi ieşi afară cu o geantă care îi atârna până aproape de pulpe.

Fetiţa închise uşa după ea, uşor de tot, ca nu cumva să facă vreun zgomot, apoi o încuie şi încercă să se uite pe vizor ca să vadă dacă întradevar plecase mama sa, dar imediat renunţă, amintindu-şi că încă nu ajunge şi nu are nici scaun la îndemână, nici pe altcineva care să o ridice, aşa ca doar lipi urechea de uşă ca să audă zgomotul tocurilor îndepărtându-se. Imediat ce nu le mai auzi, fugi la sertarul la care nu îndrăzni să privească, dar la care se gândea necontenit. Sertarul acela ce părea magic pentru ochii fetiţei, făcea parte dintr-o piesă de mobilier de lemn masiv, deschisă la culoare, căreia îi lipseau toate cheile de care ai fi putut trage pentru a-l putea deschide. Fetiţa ştia lucrul acesta, aşa că îşi frecă degetele unele de altele ca şi cum ar face o vrajă în felul acesta şi le-ar putea transforma în nişte lipitori puternice, pe care să le ţintească pe sertar ca un harpon şi să tragă cu putere pentru a-l deschide. Aşa îşi încordă degetele şi le lipi de marginile modelului conturat pe exteriorul sertarului, trase un pic şi ele se dezlipiră de sertar fără să-l clintească din loc prea mult. Mai încercă o dată, şi încă o dată, până când sertarul se mută din loc suficient încât să-l poată deschide trăgând de marginile lui pentru a-l scoate cu totul înafară. Era destul de greu, mai ales pentru o copilă aşa mititică, dar ea îl aşeză cu grijă pe covorul roşu cu multe dunguliţe, extrem de încântată de izbânda ei. Se aşeză lângă el pe covor şi ridică dinăuntru, plină de mândrie, un caiet. Părea ros de soarecii timp, bătrân şi gârbovit, cu pagini multe, cu o copertă groasă de carton presat de culoare verde oclu, cu o etichetă mare aşezată aproape central, pe care nu scria nimic. Îl şterse plină de încântare de un praf imaginar, ştia că în ciuda aparenţelor bătrâne, cerneala era încă proaspătă. O văzuse pe maică’sa scriind în el ceva, nu cu mult timp înainte să iasă pe uşă. Închise ochii, îl strânse bine la piept şi-l mirosi îndelung: îmm, haa! Apoi deschise ochi plini de strălucire şi-l privi din nou, cu dorinţa de a-l mai strânge odată în braţe. Îl lăsă pe picioarele făcute cruciş, ca pe un stativ de mărime potrivită şi-l deschise cu grijă. Dădu păgină cu pagină, până la ultima scrisă. Aici, respiră profund şi-şi spune ca pe o încurajare:

- Să vedem!

Scrisul părea indescifrabil pentru un copil ce abia învăţa să mânuiască pe hârtie condeiul, dar urmărind cu degetul literă cu literă, părea să-l rescrie ca pentru ea şi-şi citea plină de încântare! „Azi, mugurii plini nu mai pot să îndure, descarcă preaplinul de alb în explozii, ce pun stăpânire pe verdele crud al naturii.” Respiră din nou cu un oftat lung, dar nu de durere, ci de mulţumire. Făcuse un mare efort să poată citi cele câteva rânduri. Vru să treacă la următoarele, dar auzi apropiindu-se zgomot de tocuri. Sări ca arsă de pe covor, puse cu repeziciune caietul înapoi în sertar, se sforţă să ridice sertarul, îi prinse căuşul şi îl impinse cu viteză înapoi în el, fără să-i mai pese de zgomot. Tocurile trecură pe lângă uşă şi-şi continuară drumul spre următoarele scări. Respiră uşurată! Se uită apoi cu un soi de jale la sertar. Se gândi dacă să-l mai scoată o dată, dar renunţă.

- Precis acuş se întoarce. Dacă mă prinde se supără.. Oftă puternic, plină de admiraţie: oh! Ce n-aş da să pot scrie şi eu aşa într-o zi!

joi, 19 mai 2011

La icoana ta

Când mi-am deschis inima, ai dat năvală. Mai întâi nasul tău m-a adulmecat de la distanţă, ai pipăit cu el carnea inimii mele cu sfială, apoi ai început încet, încet, să-ţi faci loc. Buzele au început să molfăie ca în sărutare ascuţimile inimii, până când bărbia s-a făcut una cu însuşi vârful ei. Genele au mângâiat în tresărire, cu atingerea lor învelişul fragil, apoi s-au închis pentru a se deschide şi mai mari în interior. Mă vezi! Gândul ţi-a rămas acolo, gândul şi icoana.. Oricând pleci iubite, m-aşez în mine, în faţa icoanei tale şi-ţi spun: nu-ţi fie teamă şi nu te îndoi, ai rămas veşnic în mine!




Năvală

în inimă!

nasul: adulmecă de la distanţă

pipăi carnea cu sfială

loc încet face

buzele: molfăie în sărutare ascuţimile

Vârful ei, bărbia!

genele: mângâie tresărirea

învelişului fragil

Se închid.

Explozivă deschidere

interior,

Mă vezi!

Gându-ţi captiv.

Gând şi icoană

Icoana liberă!





Pleacă iubite!

în mine,

în faţa icoanei tale!

Spun:

Nu este teamă, nu ai îndoială:

Rămâi

veşnic în mine!

Lăsasem uşa deschisă, ca să nu mai bată Hristosul, aveaţi calea largă. Ai dat năvală! Mai întâi nasul tău m-a adulmecat de la distanţă, ai pipăit cu el carnea inimii mele cu sfială, apoi ai început încet, încet, să-ţi faci loc. Ai adulmecat cu blândeţe fiecare colţ existent, urmărind atent unde să-ţi faci altarul. Următoarea a fost atingerea! Focul  buzelor tale alerga sălbatec prin toate vasele sângelui meu ce-ar fi curs în continuare liniştit. Buzele au început să molfăie ca în sărutare ascuţimile inimii, până când bărbia s-a făcut una cu însuşi vârful ei. Mângăierea apăru în tresărirea genelor, ce-şi făceau spaţiu în învelişul fragil, strânse de emoţie, spre carnea aerată. Deschidere explozivă înlăuntrul întunecos. Mă vezi! Te-ai prăbuşit în mine, te-am susţinut în odihnă... Trezeşte-te şi pleacă! Gândul ţi-a rămas acolo, gândul şi icoana.. Toate simţurile tale, amprentate în carnea mea moale, din pieptul meu puternic. Lipsesc doar urechile, nu auzi ticăitul puternic, simţi numai zvârcolirea sângelui. Pleacă iubite! Mi-a rămas icoana ta, îngenunchiez în faţa ei şi-ţi şoptesc la ureche: nu-ţi fie teamă şi nu te îndoi, ai rămas veşnic în mine! Icoana ta în inima mea şi lacrimile tale în palmele mici.. Aici rămân! Tu du-te..

Am iubit paşii tăi pe inima mea, mă rog urmelor lor să nu dispară în ura ce ţi-o port.

marți, 17 mai 2011

Sfârşitul

luni, 28 martie 2011



Nu m-am gândit de foarte mult timp la tine, n-am mai analizat de foarte mult timp relaţia noastră, am renunţat de multa vreme la întrebarea "de ce?". Am căutat să uit ce de acum nu mai poate fi uitat, ceea ce a intrat în inima ca durere pentru a face un loc ce nu era, să fie. M-am gândit însă să scot de acolo durerea şi să pun bucurie în loc, ca amintirea să rămână senină lecţie de viaţă, aşa cum rămân toate după un timp. N-am să te mint, mi-e bine fără tine. Şi mai bine mi-e fără iluzia de tine, încep de fapt să gândesc pertinent, să am judecată limpede. Rămâi Marele Absent, pentru că nu te-am întâlnit niciodată pe bune, am găsit numai cioburi din tine, ca şi cum chiar Marea Crăiasă a Zăpezii te-a sfărâmat în mii de bucăţi care s-au aşezat pe inimimi. A spart însă un glob, iar jumătatea mea, inmiită caută necontenit jumătatea ta inmiită şi ea, dar e clar din start că nefiind nici o jumătate complet restaurată, nu o poate găsi nici pe cealaltă maximală, totală. De aceea ajungem uneori să spunem că dragostea nu există, că nu există perechea perfectă, pentru că suntem doar ciob, râzând amarnic de oala spartă, pentru că ne-am renegat arhetipul din care ne-am desprins. Cautăm totul nefiind noi înşine tot aşa cum ar fi normal. Dar parcă mai e ceva normal.. Voi reanaliza fiecare ciob din tine întâlnit în marea căutare a semisferei, poate până la capătul analizei, mă voi descoperi pe mine emisferă întreagă, cine ştie. Oricum, azi ştiu că nu mai vreau să te întâlnesc. De fapt mă îngrozeşte gândul, fug de dorinţă! M-aş sfărma în şi mai mici bucăţi să te mai aflu în alt ciob..

luni, 9 mai 2011

rock'nd go!



Am repetat de atâtea ori "te iubesc", încât am început să cred. Nu înţeleg de ce acum nu funcţionează şi varianta inversă.


Ţin minte tratamentul vechi, cred că va da din nou roade, rock'n roll-ul mereu m-a vindecat!

Linişte în trei dimensiuni

- De ce nu dormi la ora asta? întrebă el primul, imediat ce îi răspunse la telefon.

- Mă gândeam că tu dormi, altfel te sunam eu.

- Nu dorm eu la ore de astea, tu n-ai somn?

- Am dor..

- Ştiu..

Se lăsă linişte. Mult timp s-au ascultat respirând în telefon, o respiraţie înceată care nu deranja nici liniştea nopţii, nici strălucirea stelelor, nici jocul lunii pe după norii care pluteau sfioşi pe ici, pe colo. În mersul lor tihnit prin faţa doamnei luni, păreau să o transforme într-o fetiţă năzdravană, cu poftă de dans, de joc arhaic şi vesel, îmbiind stelele la horă, o ciuleandră dacică, pornind întreg universul într-o haotică învârtire. Nu ştia că soarele o urmărea flămând, dorind să ucidă stelele şi zările, ca s-o aibă numai pentru el!

- Mai eşti trează?

- Da..

- De ce nu spui nimic? Vrei să te las să dormi?

- Da.. dar rămâi în telefon. Îmi cânţi ceva?

- Nu!

- Spune-mi o poveste atunci.

- Nu! Te las să dormi, mai vorbim..

- Ai ceva de făcut?

- Nu..

- Atunci rămâi în telefon, vreau să te aud până adorm..

- Nu ştiu ce să spun..

- Nu spune nimic, respiraţia ta mă face să simt că eşti lângă mine.. e aşa linişte cu tine, linişte în mine, peste tot..


Respiraţia i se auzea din ce în ce mai uşoară, pierzându-se din lumea aceasta, din ce în ce mai puternică în cea a viselor. Simţind că adoarme, începu să îngâne încet, cu grija de a n-o trezi:


- Plânge printre ramuri luna.. nopţile’s pustii… căci te-ai dus… şi se opri, începu de la capăt: plânge printre ramuri luna, nopţile’s pustii, căci.. se opri din nou.

Luna se oprise din dansul ei, căzu obosită înspre apus. Acum soarele, care alergase după ea nebuneşte dintr-un răsărit în altul, o prinse de mijloc şi-o trase aproape de el, începând să o mângâie cu razele sale roşiatice. La atingerea fermă a soarelui, jucăuşa lună se îmbujoră şi neştiind cum să reacţioneze îi căzu pe dată în lumina sălbatecă. Se contopiră într-un sărut, gura lui odihnindu-se pe buzele ei proaspete. Călătorise atâtea ceruri ca să o prindă în pânza lui amurg, după amurg, ea însă se opri tocmai în zori din veselia-i, despletindu-şi pletele de lumină caldă, lăsându-i-le luceafărului de dimineaţă să i le pieptene. Întâlnise el în drumul său şi alte luni, dar vru în ea să se odihnească infinit şi după atâta alergătură pe boltă în sfârşit era a lui. La sărutarea lor natura întreagă nu putea să rămână indiferentă. Stelele cădeau încet în ploaie de pe cer, lasându-le să li se stingă tihnit lumina pe cerul serafic. Apa ce se scurgea din ele părea să învie întreg verdele ce ţâşnea acum din pământ în întâmpinarea regelui soare.

- Bună dimineaţa iubito, rosti ca pentru el.

- Mai eşti?

- Te-am trezit?

- Nu, dar credeam că ai închis demult telefonul, nu trebuia să consumi atâta pentru mine.

- Am adormit şi eu. Cum ai dormit? Eşti mai bine acum?

- Am visat că îmi cântai ce te-am rugat să-mi cânţi… cântecul acela care-mi place mie..

- Ce frumos mai visezi tu..

- Apoi mi-ai spus o poveste despre lună şi soare, despre cum se întâlnesc ei în zori.

- Nu cred că ştiu aşa poveste, dar ne-am putea uita afară, cam acum e momentul din visul tău.

- Da. Mulţumesc.. rosti de parcă lumea i se termina de acum..

- Ştii.. eu..

- Ştiu! Te rog, nu-mi spune, ştiu! Şi eu, te încredinţez în cuvânt. Văd că în trecerea anilor are din ce în ce mai mare forţă.

- Am făcut toată noaptea dragoste cu sufletul tău candid..

- Tati! Bună dimineaţa! se auzi o voce zglobie strigând odată cu un uşor scârţâit de uşă.

- Te las, iartă-mă, mergi..

- Mai vorbim..

- Cu cine vorbeşti tati?

- O să-ţi spun… altădată…

- Tati, hai să vezi cum a plâns luna pe geam aseară, i-au rămas lacrimile acolo!

- Şi soarele, acum, dimineaţă..

- Şi soarele plânge tati?

- Da, şi soarele plânge..

- Mergi… închise. Lăsă telefonul să-i cadă din mână.

În îmbrăţişarea lor nocturnă, soarele şi luna plânseră necontenit. Din plânsul lor, pe cerul senin de dimineaţă apăru un zâmbet de lumină şi culoare, pe care soarele în înălţarea lui părea să îl trimită spre luna ce dispăruse deja.

-Uite tati! Curcubeul!

vineri, 6 mai 2011

Într-o dimineaţă..

Mă trezesc lângă tine, am dormit prea mult, cât e ceasul! Văd ora, e foarte târziu, iau perna de sub cap şi te lovesc uşor cu ea: De ce n-a sunat ceasul?! Sar ca arsă, fuga la baie, mă întorc şi te găsesc dormind mai departe: Haaaii!! E târziu! Îţi mai dau o pernă, răspunzi morocanos: Lasă-mă să dorm, aşa mă trezeşti tu pe mine în loc de sărut dimineaţa? - Hai dorule, hai că e târziu, of! Hai! Scot totul agitată, mă îmbrac, nici un semn de la tine, tu vrei să dormi mai departe. - Off, hai măi, ce vrei, la cât să ajung, hai ridică-te odată din pat şi îmbracă-te ca să mergem. Te ridici uşor, te uiţi la mine râzând a complot cu restul universului, ceva pregateşti şi eu habar nu am ce. - Ce e, haide odată! - Du-te liniştită şi te spală pe ochi, strâng patul, mă îmbrac şi vedem. - Ce să vedem, e târziu, off! se vede că sunt crizată, mă stresează îngrozitor gândul că o să întârzii, nu-mi place, îmi place dimpotrivă, să fiu extrem de punctuală, dacă se poate să fiu prima care ajunge la lucru. Mă duc să-mi pieptăn părul ciufulit, îl strâng banal în coadă de cal şi mă întorc, tu cu patul strâns, stai la marginea lui cu acelaşi zâmbet ucigător. -Hai să facem dragoste, spui. - Ai înnebunit, tu nu vezi cât e ceasul? - Ba da, mă tragi uşor înspre tine şi cu o mică rotaţie ajung pe pat culcată, tu lângă mine repeţi, hai să facem dragoste. Îţi trec mâna prin par şi zâmbesc, nu intuiesc nimic: -Dorule, ce e, ce se întâmplă, tu nu înţelegi că ajungem la miezul zilei la lucru, mă omoară ăştia. Zâmbetul ţi se adânceşte şi spui plin de încântare, azi e sâmbătă, hai să facem dragoste. - Offf, da, azi e sâmbătă, de ce n-ai spus de la început nimic? - Şi să ratez toate astea, se risipeşte zâmbetul în sărutare şi.. o să facem dragoste. Într-o dimineaţă...

răul făcut bine şi binele făcut rău


- Mi-ai făcut numai rău! Nu mai vreau să aud de tine, să nu mă mai cauţi niciodată!! spuse a nu ştiu câta oară. Răspunsul fu:


- Ştiu iubito, ţi-am făcut mult rău, cu adevărul pe care tu nu-l poţi suporta. Târziu am înţeles, iar am pretins de la alţii ce pretind de la mine. Te-am întrebat însă de multe ori dacă crezi că poţi suporta adevărul spus în totalitate!? Bine că am intuit la timp că nu, altfel era şi mai rău de mine. O dată în plus mă bucur de încă un sfârşit, oricât de sfâşietor ar părea, înţeleg că în sfârşiturile astea se află liniştea mea.

Mă mai iubeşti?

- Mă mai iubeşti?


- Bagă-ţi nasul în inima mea şi vezi!

Şi-am văzut.

....



- Hai, un sărut, unul mic!

Şi n-am mai văzut.



....



- Nu e vorba de iubire, e obsesie pentru ea!

Şi-a rămas doar pentru mine ce-am văzut.



--------------------------------------------------------------------------------

Trecut-au anii..


E incredibil cum o trecere aşa tăcută ca a ta, se aude totuşi tropăind în fiinţa mea. Şi mai incredibil e că am îndrăznit să cred că n-o să mai roşesc, şi n-o să mai simt fluturi în stomac, că picioarele nu se vor mai înmuia brusc. Ce bine că stau pe scaun, departe!

Generaţii

Când amintirile rămân frumoase! :)

Tu nu ŞTII!!


Încă n-am înţeles de ce sunt eu vinovată pentru neîmplinirele tale, de ai ţipat la mine: "tu nu ştii cum e!!". Eu cui să urlu despre ale mele? De ce aş considera vinovat, spre exemplu, un om care a văzut locuri la care eu nici prin puterea gândului nu am ajuns? Sau unul care a atins lucruri la care nici n-am îndrăznit să visez? Sau unul care a simţit lucruri despre care nici astăzi nu ştiu nimic? Ce vină au aceeia că au altă viaţă, diferită de a mea? De ce nu m-aş bucura pentru ei?

Tell me

Spune-i unui om că îl iubeşti şi îl vei avea la picioare, dovedeşte-i şi îţi va întoarce spatele!




Mi-am exprimat mereu părerea despre oameni, le-am spus făţiş cum îi văd, n-am ascuns niciodată felul meu de a fi şi nici raportul eu-ei. Faptul că vezi defectele, sau în fine, ceea ce poţi tu prin prisma valorilor tale să consideri a fi defect, al unui om, nu presupune automat că nu-l iubeşti. Dar dacă tot îl iubeşti, nu îi eşti dator să îi spui direct unde crezi că greşeşte? Eh.. se pare că nu.



Ascultă-mă bine! Dacă mă iubeşti, spune-mi naibii unde greşesc!

Unde sunt, cei care încă sunt!


Interesant cum, cu cât înaintăm mai mult în trecutul nostru, ca familie, pare mai importantă imaginea pe care ne-o creem noi înşine despre strămoşii noştri şi mai puţin ceea ce au fost ei cu adevărat, pentru noi ca persoane. Părerea mea, despre strămoşii mei, devine deci mai importantă pentru imaginea mea despre mine şi pentru modul în care eu însămi mă privesc pe mine decât realitatea despre ei. Ştiind mai mult despre ei, ne asumăm mai mult din ceea ce ştim despre ei dacă este pozitiv, sau ne dezicem cu totul dacă propriile valori conturate în timp îi pun într-o lumină proastă.


Deci, unde sunt cei care nu mai sunt? Sunt unde doreşte mintea noastră să fie, pentru noi, în funcţie de ce ştim noi despre ei, şi cum aceste informaţii se pliează sau nu pe cumulul nostru personal de valori.

La Vitta e Bella


Barcarolle sau cum am făcut noi La vita bella!




Cine îşi mai aminteşte cum spunea Giudo către Dora în timpul concertului Offenbach?

Noi ne-am hotărât să facem testul pe amicul nostru pe care făceam toate testele noastre. Ne-am aşezat în locul care deja era ca şi al nostru, la o distanţă relativ mică faţă de ieşirea din blocul lui şi îl aşteptam la pândă ca întotdeauna. Când ieşi fixăm ceafa victimei şi începem şi noi ca şi Giudo să-i spunem "tornati". Îi cântam cu ochii în ceafă: tornati, tornati, tornati... Nu dura mult şi omul nostru dispărea în zare, dar imediat apărea înapoi şi ciclul se repeta şi tot se repeta până ne plictiseam şi plecam dezamăgite că nu ne merge ca în film. Nu întorcea capul nicicum, nu-l prea credeam pe Giudo. Ne-am hotărât totuşi să revedem filmul, fiecare la casa ei de această dată şi! Surpriză!! Am descoperit greşeala!

Următoarea zi ne-am pus din nou la pândă. Omul nu se lăsă mult aşteptat, cum apăru îi fixăm iarăşi ceafa şi începem să-i cântăm din nou, de această dată: voltati, voltati, voltati... A mers!! De data asta a mers!! Aici era deci greşeala, mama ei de limbă italiană! Creierul lui înţelegea corect italiana, noi o foloseam greşit, tornati înseamnă întoarce-te, în sensul de schimbăţi sensul de mers, roteşte-te şi schimbăţi sensul de mers! Voltati în schimb, înseamnă tot întoarce-te, dar întoarce doar capul, privirea. Giudo avea dreptate! Magia lui a mers! Eu şi prietena am înţeles, cobaiul nostru a dovedit!

Iubirile care cad nu pier..

Iubirile care nu mai sunt, nu dispar. Vedeam acum ceva timp, inima, ca pe ceva înveşmântat cu mii de veşminte de carne, veşminte de emoţii, de trăiri, de amintiri, fiecare iubire era un veşmânt, când se termina cădea, lăsând să apară o nouă inimă capabilă să o ia de la capăt. De fapt nici o iubire nu se termina, nu în sensul strict, pentru că nici o iubire nu are început sau sfârşit, nu se termina, exista în continuare, dar nu mai putea fi continuată firesc sau nefiresc, mai departe, rămânea aşa.. suspendată, ca un veşmânt cocoţat undeva pe un umeraş de timp. Un Atlas uriaş o aduce din când în când să o priveşti, până când o uiţi definitiv şi nu ţi-o mai recunoşti. Mie nu mi s-a întâmplat să nu-mi recunosc mie vreo iubire, poate doar în faţa altora nu le-am mai recunoscut, pe cele care, nici nu avea sens să le mai recunosc. Despuierea de o iubire ar trebui să fie tăcută, intimă, dar facem public şi mizerabil totul de cele mai multe ori. Împodobim veşmântul de iubire cu nestemate de păcate, grele, uşoare.. păcate.. nestemate, nepreţuite.. Prea greu devenind pentru inima noastră, îl lăsăm să cadă, aşa.. într-o doară, într-un război sau în linişte..




Eu bogat fiind, înveşmântat în patimi grele, ajută-mă te rog, răscumpărându-mi-le!!

--------------------------------------------------------------------------------------
 
"dragostea pe toate le îndură [...]dragostea nu cade niciodată". Sfântul Apostol Pavel, spune despre Dragoste toate acestea, ca despre Dumnezeu, ca omul să înţeleagă spre ce poate să tindă, nu ce sa creadă că este! Daca Pavel s-ar fi referit la omul care iubeşte şi nu la dragoste în sine, aşa cum face Dan, atunci oamenii care iubesc ar fi lipsiţi de orice păcat, dar nu este aşa. Poţi tu sa spui despre tine că nu i-ai greşit niciodată celui iubit?


Mi-e explicat odată cineva Taina Sfântului Botez, de atunci am înţeles ce e Dragostea şi că nu mă părăseşte niciodată oricum m-aş purta eu. Mi-a spus cam aşa: la Botez, primeşti Duhul Sfânt, de fapt acea Suflare de Viaţa de la facerea Lumii (sper să nu greşesc, dar aştept corecturi de la cei în măsură), Duhul intră în inimă şi rămâne acolo, fiind acoperit cu straturi ale Conştiinţei, adică ale faptelor noastre, ele pot fi atacate de diavol, însă ce se află înlăuntrul lor, anume Duhul, deci Dumnezeu sau Dragostea, nu pot fi atinse de diavol niciodată pentru că sunt veşnice, curg infinit, mai mult curăţă şi hainele care o acoperă şi care sunt pătate de diavol, fără ca ea să se murdărească sau tulbure în vreun fel. Deci Pavel vorbeşte de Dragostea aceea care e în noi de la Botez, nu de veşmântul de fapte care o înconjoară. Iar omul probabil nu e dragoste până nu-şi face veşmântul lumină, dar asta nu înseamnă că nu are Dragoste sau nu ştie lăuntric ce este aceea, că nu o simte, că nu o doreşte, el doar nu ştie să o exprime! De aceea cei mai mulţi criminali, spre exemplu, îşi plâng victimele lor, chiar şi parte din cei patologici, chiar şi cei în serie, au milă, iar mila este prima formă de dragoste. Aşa că să spui unui om că nu iubeşte sau că nu ştie ce e iubirea, pentru că faptele sale nu o arată, mi se pare o cruzime...

am rămas doar.. tu şi eu.


Pe urmă vorbeam din ce în ce mai rar,


tu pe o margine a tăcerii, eu pe cealaltă..

Doar amintirile zburau între noi,

rar. Rar de tot!

Eu în faţa icoanei,

tu nu mai ştiu unde.

Treaba ta! (după Poveste sentimentală de Nichita Stănescu)



--------------------------------------------------------------------------------

Dar eu fiind sărac... tot ce am sunt visele mele. Toate visele mele ţi le-am adus ofrandă la picioare. Vezi cum calci... pentru că ai să calci pe ele" (William Butler Yeats)

--------------------------------------------------------------------------------

Eu bogat fiind, înveşmântat în patimi grele, ajută-mă te rog, răscumpărându-mi-le!!

rând, unui pui mic

De-ai fi ştiut că-ţi înţeleg durerea, că-ţi aud urletul, că aş fi fugit după tine spunându-ţi: "STAI!", m-ai fi iertat?

Mai spune-mi, dacă ai curaj!


Când suferinţa dispare şi omul nu mai crează datorită ei, atunci o caută din nou cu ardoare, de parcă altfel n-ar mai şti să creeze. Cum spune românul, căutăm cu lumânarea, suferinţa care mărea cămările inimii, pentru că nu avem curajul să ne mândrim cu bucuria inimii noastră, când atâta lume trăieşte în suferinţă. Mai spune-mi încă-o-dată! Şi atunci voi avea forţă să-ţi cânt direct în suflet bucuria vieţii fără tine!

joi, 5 mai 2011

delete <-> memories




Despre uitare dacă aş vrea să scriu, aş fi clar nevoită să-l citez pe Freud, tătucul psihanalizei. Eu însă vreau să scriu despre ştergerea amintirilor, cu precadere despre dificultatea de a le şterge pe cele frumoase. Şi-am să te iau de model. Astăzi, m-am hotărât, să descriu uitarea ta! Cum se face ştergerea ta completă din memorie? S-a început evident cu amintirile urâte, care s-au şters incredibil de uşor, pentru că de obicei găsesc cu uşurinţă scuze şi explicaţii pentru cei care m-au rănit, umilit, întristat, făcut să plâng sau scos din sărite. După analiza tuturor amintirilor ce pot fi numite generic "urâte", găsindu-le explicaţii, s-au şters de la sine devenind lecţii pentru mine, lecţii pe care sper să le ţin minte şi urmez pe viitor. Mult mai greu este cu ştergerea amintirilor frumoase. Ce motive să le găsesc acelora? Cum să le disculp pentru că există? Am încercat să spun că a fost totul doar în mintea mea, amintindu-mi desele momente în care mi-ai spus râzând sau nervos: "eşti nebună!". Asta ar putea fi o explicaţie, ele există doar pentru mine, nu sunt reale, sunt doar închipuire. O altă variantă ar fi, un alt răspuns al tău la întrebarea mea "este sau nu este?", anume: "ce-a fost, s-a terminat demult". Din păcate, varianta asta mă nemulţumeşte îngrozitor, nu pentru că nu ţi-o pot ţie accepta, pentru mine nu poate exista "a termina", daca este atunci e veşnic, dacă nu, atunci nu e conştientizată. Atunci s-ar putea pune problema că ar exista pentru mine şi pentru tine nu, ceea ce din nou nu pot aproba, psihologia mi-a confirmat reciprocitatea a ceea ce există în oameni, niciodată nu simte doar unul, cred însă, din ce în ce mai mult, că simţirile sunt conştientizate diferit şi de aceea, de multe ori nu par împărtăşite. Aşadar, în urma acestor teorii, am ales amintirile pe care trebuie să le uit primele, sunt acelea în care confirmai reciprocitatea. La acelea încerc din răsputeri să găsesc motive pentru a le dizolva sau a nu le mai crede. Încă revin şi iarăşi revin, dar sunt din ce în ce mai puţin importante, nu le izgonesc, le las să vină şi să plece. O să vină din ce în ce mai rar. În timp ce se adună alte amintiri frumoase, acestea se duc înspre inconştient, până dispar aproape cu totul, lăsând la suprafaţă, nu un iceberg, ci o frumoasă pădure abia înverzită, prin care zburdă rebele iele albastre.
Te uit, n-avea tu grijă.

marți, 3 mai 2011

Tablou de primăvară

Părea mai mult mort decât viu, iar dacă n-ar fi tuşit atât de mult, ar fi dormit liniştit, fiind sfărmat de boală şi de oboseală. Tremura însă, sub plapuma grea, deşi era primăvară târzie şi până şi fructele păreau să fie aproape coapte de atâta soare. Se aşeză lângă el în pat şi spuse hotărâtă:






- Gata! Nu se mai poate aşa! trase apoi plapuma de pe el şi începu să-i ridice toate şirurile interminabile de haine.



- Ce vrei să faci? întrebă el cu voce scăzută.



- Te fac bine, nu mai pot să te văd aşa! şi continuă să-i scoată haină după haină până îl lăsă la bustul gol.



- Nu înţeleg...



- Haide, întoarce-te cu faţa în jos! spuse aproape poruncitor. El execută cu destulă dificultate, şi se prăbuşi cu faţa în pernă şi mâinile răsfirate departe de corp, cuprinzănd aproape tot patul dublu, de parcă l-ar fi răstignit cineva pe el, legându-i mâinile de o parte şi de cealaltă cu nişte zale grele de ocnaş. Îndată ce operaţiunea destul de dificilă fu terminată, ca din pământ, din piatră seacă, cu o mişcare rapidă, făcu să apară lângă ea un bol cu apă în care se scălda liniştit un prosop curat. Ca întotdeauna, mişcarea rapidă şi totodată plină de feminitate, îi puse în valoare frumuseţea chipului însoţit de un superb păr lung până la brâu, castaniu, care cădea greu pe spate şi umeri. Îl strânse într-o coadă pe care o legă, mai mult imaginar, într-un nod care imediat se desfăcu. Îşi înfipse degetele în prosop, îl ridică uşor din apa călduţă şi-l privi de parcă i-ar purta o nespusă dragoste, cu un zâmbet ca o îmbrăţişare, îl stoarse numai un pic şi-l aşeză cu grijă pe spatele gol al bărbatului. Apa începu să se scurgă şiroaie pe spatele lat. Femeia îl apăsă şi mai tare pe spatele bărbatului şi cu o forţă pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o începu să-i frece spatele de parcă i-ar fi fost ciudă pe ceva ce se afla în pielea aceea aspră şi încă arsă de soarele de anul trecut. În lupta dintre asprimea prosopului şi cea a pielii, ea, evident ţinea cu a prosopului! Execută mişcarile rapid şi cu multă forţă ca şi cum ar încerca să izgonească acel ceva ce o deranja la spatele acela puternic. După ce termină, dădu deoparte vasul în care lăsă prosopul să se scalde cu aceeaşi dragoste cu care îl privi când l-a scos de acolo. Îşi scoase în grabă tricoul de pe ea. Părul i se desfăcu din nou cu totul, îl prinse în timp ce se aşeza confortabil ca în şa pe şalele bărbatului, de data asta însă nu-l mai înnodă, se grăbi să-şi lipească sânii prea mari şi moi de spatele barbatului, îşi întinse mâinile căutându-le pe ale lui. Se ridică brusc, uitase să tragă peste ei plapuma grea, repetă gestul cu părul care i se răsfiră imediat pe spate şi umeri când se lipi de bărbat, trase plapuma peste spatele ei şi se lipi la loc de el, aşeză bine plapuma deasupra lor, ca un cort care să-i ferească de vreme rea. Întinse din nou mâinile după ale lui. Părea că se răstigneşte şi ea de pat peste el, curpinzându-l. Îşi lăsă faţa lângă gâtul lui, părul ei deja le îmbăca umerii amândurora. Căută urechea lui şi apropiindu-şi buzele îi şopti:



- Dacă nu dormi,.. priveşte pe geam, afară... Ce frumoase sunt stelele.. Sper să te faci bine până mâine,.. te iubesc...

duminică, 1 mai 2011

De-ar fi fost, două muşte şi-un ţânţar!

Coloana sonoră!

Într-o oarecare zi, stăteau pe oglinda prăfuită din odaie, două muşte şi o mică buburuză. Muştele privind la buburuză îi spuneau pe rând:

- Ce deosebită eşti surată!

Buburuza nu le răspundea, le asculta atentă la cum se oglindeau ele în ochiul prăfuit. Una dintre ele trăgea tare din ţigară în timp ce se privea atentă în oglindă:

- Ohh, cât de frumoasă sunt! N-are nimeni aripi ca ale mele, nici degete la fel de lungi şi de frumoase, n-are nimeni atâţia admiratori! Cealaltă auzidu-o îşi zâmbea şiret şi-n sinea ei gândea:

- Săraca de ea, se vede frumoasă cu mintea ei, eu însă atrag prin mister, sunt până la urmă la fel de frumoasă, dar ştiu ca un admirator real n-o să mă vrea decât pentru el, e bine să-i faci pe rând să creadă asta, să te admire toţi în taină. Ambele priveau atent admiratorul, un păianjen în colţul oglinzii. Intuind ce gândesc amândouă, buburuza încercă să le avertizeze:

- Dragelor, paianjănul o să vă prindă în pânza lui şi-o să vă devoreze întregi, nici frumuseţea şi nici inteligenţa n-o să vă scoată din pânza lui, mai bine vă uitaţi mai atent în oglindă ca să vedeţi cât de fragile sunteţi în realitate! Dragele de voi..

- Tu să nu-mi spui mie ce să fac! se răsti cea cu ochelarii pe ochi, eu ştiu foarte bine ce am de făcut, apoi mieroasă schimbă vorba încercând să afle despre admirator de la buburuză. Ia spune-mi te rog, îl cunoşti pe păianjăn, de unde ştii că ar fi periculos?

- Am mai văzut muşte în plasa lui, mai bine ai avea grijă, poate chiar iubeşte muştele, dar nu rezistă tentaţiei şi le soarbe tot sângele din vene, e ca un vampir al gâzelor!

- Mulţumesc de sfat, spuse musca şi imediat îşi luă zborul, strălucindu-i ochelarii fix în direcţia pânzei. Buburuza se întristă, nu putu să o împiedice.

- Eşti o trădatoare! ţipă imediat musca abia terminând ţigara. Tu şi cu musca aia mi-aţi făcut numai rău! Eu trebuia să am paianjenul, era al meu dacă nu apăreai tu în cale ca să mă vinzi! Blestem ziua în care te-am întâlnit! Şi îşi luă îndată şi ea zborul pe linia fumului de ţigară ce se ridica spre pânza păianjănului. Descumpănită, buburuza încercă încă o dată să le oprească:

- Staţi!! Staţi dragelor, nu mergeţi într-acolo! În zbor se întâlniră toate trei, dar buburuza nu mai apucă să spună nimic, pentru că muştele se apucară imediat de zumzăit îngrozitor, nu se mai auzea nimic, atât de tare se băteau cele două în bâzâit de aripi încât buburuza trebui să ţipe puternic:

- Linişte! Strigă cu toată forţa sa, oprindu-le un pic din zumzăit, profită să mai spună o dată spre întărire, însă mult mai blând: liniştiţi-vă, vă rog… şi desfăcându-şi cu totul aripile atinse cu ele pe fiecare muscă în parte. Cele două însă nu se puteau linişti atât de uşor, o prinseră fiecare dintre ele de câte o aripă şi la unison îi strigară buburuzei:

- Trădătoareo!

- Iertaţi-mă, spuse atunci buburuza, vă dau la fiecare o aripă de-a mea, să mă iertaţi. O să vă fie de folos, luaţi-le!


Muştele nu avură nevoie să li se spună de două ori, pline de ură au rupt fiecare câte o aripă şi-au luat-o la goană spre pânză, într-o întrecere nebună! Se înfipseră amândouă bine în pânză şi-şi continuară acolo zumzăiala infernală. Auzindu-le, păianjenul îşi începu greoi mişcarea spre ele, abia atunci sărmanele au înţeles că n-au nici o scăpare şi că buburuza avea dreptate, dar nu puteau să se desprindă de pânză. Văzând însă privirea lacomă a fostului lor admirator, începură amândouă pline de forţă să învârtă aripile rupte ale buburuzei şi chiar înainte ca paianjenul să le ajungă, se desprinseră de pânza deasă şi-şi luară zborul care încotro. Probabil că vor mai reîntâlni la oglindă, ura dintre ele fiind nesfârşită.



Buburuza însă, fără aripile sale porni în căutarea soarelui şi de atâta mers se lungi nevoie mare, trupul său fiind de acum mult mai plat şi alungit, doar roşeaţa de pe spate şi petele negre amintind de vechea buburuză la vederea gândacului roşu. Se spune că Dumnezeu însuşi a pus cuvânt ca micul gândac să nu fie câlcat vreodată în picioare, ca semn al recunoştintei sale faţă de jerfa vechii buburuze devenite gândac, şi-i puse El însuşi numele popular de Vaca Domnului. Aşa se face că gândacii aştia seamănă nespus de mult cu buburuzele, însă doar cei cu ochi de copil pot să vadă lucrul acesta, copiii spunându-le des buburuze gândăceilor roşii ce populează toate zidurile şi scoarţele de copac.



De-ar fi fost, două muşte şi-un tânţar, ce s-ar mai fi ospătat admiratorul!!