vineri, 27 mai 2011

Atelierul lui Hristos - Alex-

Atelierul de modelaj nu era cine ştie ce, în sensul că nu impresiona copiii aşa cum făcea cel de teatru sau cel de muzică spre exemplu. Teatrul îi fascina, era evident, muzica nu neapărat, pentru că firea domoală a profesorului nu părea să fie pe aceeaşi undă zglobie cu a copiilor, dar instrumentele muzicale sigur le stârneau curiozitatea. Toţi se îngrămădeau la cele două, la dansuri, la pictură şi sport. Pentru profesori asta era bine, grupele rămâneau mai mici de 20 de copii fiecare, pentru că deşi erau clar stabilite şi determinate, mereu se găseau chiulangii, chiar şi de la ceea ce se presupune că le-ar fi plăcut. Grupele de copii erau de vârste mici în perioada în care am fost şi eu printre profesori, toţii fiind în clasele primare. Din prima săptămână am reţinut o pişpirică tare dulce şi desigur copilaşii de la centrul de plasament pe care deja îi cunoşteam destul de bine. În cea de-a doua săptămână, am cunoscut un personaj cu totul aparte. Băieţelul, mai mic decât toţi ceilalţi, de abia 6 ani, nu ştia aproape nici o boabă de română. Părinţii lui era stabiliţi de mulţi ani în America, veniţi în vizită la rudele din România, s-au hotărât, tetam nesam să-l trimită în tabără cu verişorul lui mai mare. Zis şi făcut, dar ce să se facă el pişpiriul între deja golănaşii mai mari, mai ales neînţelegând boabă de limbă? Din prima zi toţi ceilalţi copii ne-au avertizat: „că ăsta nu ştie să vorbească!”, aşa că, extrem de curioasă din fire m-am dus să cercetez îndeaproape. L-am întrebat cum îl cheamă, şi el şi-a pus mâinile cruciş şi se uita urât, dar nu la mine, ci undeva.. într-un punct doar al lui, în spaţiu. Era un băieţel micuţ şi uscat, bruneţel ca un ţigan, cu părul negru şi ochii la fel. Aşa pricăjit şi cu boticul înainte, cu sprâncenele adunate în mijlocul frunţii, nu răspundea nimic. Toţi copiii se făcuseră roată împrejur. „Nu ştie, doamna!”.


- Ce nu ştie? I-am întrebat pe copii.

- Nu ştie să vorbească în româneşte!

- Il cheamă Alex, strigă altul de colo.

- E văr cu ăla care vine acum cu băiatul celălalt de gât! Şi-mi indică un băieţel mult mai mare, bloduţ care se ţinea de după gât cu un amic de seama lui.

M-am întors către deja febleţea mea. L-am luat de mâinile pe care le lăsase în sfârşit pe lângă corp, să-i cadă în poale, şi l-am întrebat:

- Te cheamă Alexandru?

- Alex! Mi-a răspuns extrem de categoric.

- Credeam că te cheamă Alexandru, ca pe împărat, i-am spus eu calmă.

- Nu ştie doamna ăsta nimic, strigă de departe vărul, e prost!

- Nu cred că e prost, nu ştie română?

- Nu ştie, că e din America.

Atunci l-am întrebat în engleză dacă numele lui este Alex, şi extrem de surprins că îi vorbesc în graiul pe care îl cunoştea şi el, s-a însenintat tot la faţă, ca şi cum şi-ar fi găsit în sfârşit un aliat şi mi-a răspuns:

- Yes! They stoled my game!

- Ce joc ia-ţi furat? i-am întrebat pe ceilalţi

- Nu i-am furat nimica doamna! Minte ăsta! E jocul meu, nu al lui, şi-i făcu un semn „discret” cu pumnul în semn de „să-şi ţină gura”!

- It’s my game! Replică încă o dată, fără teamă micuţul. Se vedea că înţelege bine limbajul semnelor, dar nu îi este frică de nimic. În clipa următoare întră profesorul, şi toţi se grăbeau să-şi ocupe un loc pe care urma să-l însemneze fiecare cu propria gumă de mestecat, pe care o găseam deseori pe scaunele din sala de conferinţe, după ce plecau copiii.

- We will take care of this. I-am spus ca să-l liniştesc, aşa că s-a întors şi el cu faţa către masa lui de lucru, care era mai joasă decât cea mare de lemn la care lucrau copiii, şi pe care noi de obicei o foloseam pentru a pregăti bulgării de argilă pe care urma să-i împărţim copiilor. El însă s-a autoexilat acolo din start, aşa că a împărţit cu mine tabla de lucru.

- Văd că deja ai făcut cunoştinţă cu Alex, îmi spuse doamna profesor.

- Da, am răspus oarecum uimită că ştia, dar am înţeles imediat că a fost avertizată.

- Foarte bine, tu o să stai mai mult cu el.

- Bine. Ştiam că doamna nu cunoştea limba engleză, însă pe durata întregului atelier mi-a demonstrat că nici nu avea nevoie. Într-o perioadă pentru un grup de copii, aveam cam 6 ateliere din fiecare tip. Copiii veneau pentru o săptămână în tabără, ajungeau duminica, zi în care îşi alegeau în ce ordine să facă fiecare dintre cele cinci ateliere, apoi prin rotaţie veneau în grupuri de câte 20 la fiecare atelier, ei fiind o sută de copii, deci noi aveam câte 5 ateliere în fiecare zi, de luni până sâmbătă. La primele 3 ateliere la care a participat, Alex doar a rupt din bucăţile de argilă ale celorlalţi copii, bucăţi pe care apoi le înmuia bine în apă şi le arunca plin de amuzament în ceilalţi copii. La cel de-al patrulea atelier, văzând că e inutil să îi explic că nu e frumos, pentru că el era mereu batjocorit de ceilalţi, iar la atelierul de modelaj simţea că se poate răzbuna nestingherit, văzând că e protejat de mine şi nimeni nu îndrăzneşte să-l atace, m-am gândit să-i fac o surpriză! I-am pus pe măsuţa pe care o împărţeam o bucată mare de tot de argilă şi i-am spus: priveşte, vulcanul acesta, e tot al tău! I s-au mărit ochii de încântare când l-a văzut şi mi-a spus, că dacă e tot pentru el, o să se joace doar el cu vulcanul şi n-o să mai arunce în ceilalţi copii. Mi-am mulţumit în sinea mea pentru idee, iar doamna mi-a mulţumit şi ea cu un zâmbet în semn că înţelesese. Ne pusesem deja de acord cu faptul că el reacţiona violent doar la tratamentul dur pe care i-l aplicau ceilalţi copii, dar în rest este un copil deosebit. Mesele le lua tot împreună cu noi, iar una dintre ele a fost cu totul amuzantă, pentru că maicile se gândiseră să le facă o surpriză copiilor din Bucureşti şi să le aducă lapte de vacă adevărat, pe care micuţii însă nu l-au apreciat, fiind mult prea gras şi neambalat în cutii de carton. Toţi se uitau scârbiţi la caimac, iar când i-am explicat lui Alex că din el se face untul, mi-a răspus:

- Bleah! I wont eat butter in my holle life, from this day on! Ceea ce pe noi ne-a amuzat, mai ales că făţuca lui era extrem de expresivă, ca a unui copil curat, care nu ştie să se prefacă, însă pe maici le-a întristat teribil.

Ziua cu vulcanul a fost prima în care a descoperit de fapt argila şi brusc a devenit extrem de încântat de ce poate face în folos personal cu ea. A doua zi un alt vulcan îl aştepta. Copiii erau şi ei încântaţi de faptul că vulcanul lui Alex îl ţine pe aceste departe de ei, iar el aproape că ar fi stat numai la atelierul de modelaj. Devenise mâna mea dreaptă. Mă ajuta să fac pachete de argilă pentru ceilalţi copii, apoi, în timp ce doamna le explica tuturor cum să folosească pachetul de la noi şi să-l stransforme iniţial într-o bilă din care apoi ca dintr-un ou să iasă, fie o pasăre, fie un animal, un dinozaur sau cine mai ştie ce, Alex şi cu mine modelam vulcanul, şi scoteam din el ou după ou care să eclozeze în diverse forme fantastice. Fiind mâna mea dreptă mă ajuta şi cu apa, pe care trebuia să o schimb pentru a permite copiilor să se spele în ea după ce terminau de modelat şi plecau spre alt atelier. Aşa că în ziua vulcanului, mă însoţi la baia care se interpunea strategic între balconul unde ţineam atelierul şi capela din sala de conferinţe. Nu se putea ca tocmai în acea zi să fie închis cu lacăt dulapul din baie în care erau mulţime de veşminte şi alte obiecte de cult ce serveau la Sfânta Liturghie, şi bineînţeles că fix în ele îşi înfipse ochii micul Alex. Plin de uimire mă întrebă de ce sunt puse toate acelea acolo. I-am explicat la ce folosesc, dar parcă nu mă asculta, era deja într-o alta lume, în care îl transpusese uimirea. Ca revenit dintr-o transă îmi spuse ca şi cum tocmai avusese o revelaţie: sunt din aur! Da! I-am răspuns, te rog să nu spui celorlalţi copii, părintele a uitat să-i pună lacătul, dar va veni curând să-l închidă. Plin de înţelepciune, ca tot păţitul priceput mi-a răspuns că nu spune, pentru că sunt răi copiii şi pot să le fure! Am rămas ca trăsnită, m-am scuturat bine interior şi revenindu-mi îl tot îmbiam să se întoarcă spre balcon, însă ieşind din baie, văzu o altă uşă, care de cele mai multe ori era încuiată şi mă întrebă ce este acolo. Mi-am spus că asta este şansa mea să-l îmblânzesc definitiv, încă un secret între noi doi precis avea să pecetluiască o incredibilă relaţie de prietenie şi respect. Aşa că i-am spus:

- Îţi arăt doar ţie, nu spui nimănui altcuiva! Nimeni altcineva afară de mine nu ştie, aşa că rămâne doar între noi. Ştiam că uşa era descuiată de vreo două zile, uneori o uitau aşa, iar eu o cercetam zilnic, acela fiind unul dintre cele mai dragi locuri din lume pentru mine. Am deschis uşurel uşa, m-am aplecat la nivelul lui şi l-am împins cu grijă înăuntru. Se vedea limpede cum îi creşte exponenţial uimirea cu fiecare pas făcut, uimirea şi bucuria! Ochii i se măriseră, maxilarul i se înmuie total şi gura stătea să-i cadă, obrajii parcă i se subseră, iar devenise pivot dur pentru capul care se rotea în toate direcţiile special ca ochii să cuprindă cât mai repede, cât mai mult! Într-un târziu rosti: „waw!” în şoaptă însă, ca nu cumva să deranjeze nici măcar sfinţenia momentului, apoi adăugă: „ştt, să nu facem gălăgie!” Mişcând în continuare capul de la un sfânt la altul, mă prinse de mână şi mă duse până în faţa altarului. Acolo încercă să părundă cu privirea dincolo de uşi, dar dânduşi seama că încă nu poate privi prin lemnul pictat cu arhangheli mă întrebă dacă am voie să-i deschid un pic uşa ca să-mi arate ceva.. Ca să-i răspund prin faptă şi nu prin grai, i-am deschis una dintre uşi atât cât să poată vedea înăuntru. „Vezi” îmi spuse în şoaptă trăgându-mă de mână ca să mă aplec să-mi poată spune mai departe la ureche. M-am aplecat, şi-a tras capul lângă urechea mea şi mi-a spus în continuare: „acolo, pe masă, stă Hristos!”. Am încremenit în momentul acela, nu ştiu câte clipe am rămas stană înainte să mă ridic şi să închid uşa altarului ca să ne întoarcem la balcon. Mi-a spus în drum spre blacon: „acesta să fie secretul nostru, să nu ştie ceilalţi copii!”. Şi aşa a rămas, secretul nostru! Iar el, un pui care mi-a rămas în suflet foarte adânc!