joi, 5 mai 2011

delete <-> memories




Despre uitare dacă aş vrea să scriu, aş fi clar nevoită să-l citez pe Freud, tătucul psihanalizei. Eu însă vreau să scriu despre ştergerea amintirilor, cu precadere despre dificultatea de a le şterge pe cele frumoase. Şi-am să te iau de model. Astăzi, m-am hotărât, să descriu uitarea ta! Cum se face ştergerea ta completă din memorie? S-a început evident cu amintirile urâte, care s-au şters incredibil de uşor, pentru că de obicei găsesc cu uşurinţă scuze şi explicaţii pentru cei care m-au rănit, umilit, întristat, făcut să plâng sau scos din sărite. După analiza tuturor amintirilor ce pot fi numite generic "urâte", găsindu-le explicaţii, s-au şters de la sine devenind lecţii pentru mine, lecţii pe care sper să le ţin minte şi urmez pe viitor. Mult mai greu este cu ştergerea amintirilor frumoase. Ce motive să le găsesc acelora? Cum să le disculp pentru că există? Am încercat să spun că a fost totul doar în mintea mea, amintindu-mi desele momente în care mi-ai spus râzând sau nervos: "eşti nebună!". Asta ar putea fi o explicaţie, ele există doar pentru mine, nu sunt reale, sunt doar închipuire. O altă variantă ar fi, un alt răspuns al tău la întrebarea mea "este sau nu este?", anume: "ce-a fost, s-a terminat demult". Din păcate, varianta asta mă nemulţumeşte îngrozitor, nu pentru că nu ţi-o pot ţie accepta, pentru mine nu poate exista "a termina", daca este atunci e veşnic, dacă nu, atunci nu e conştientizată. Atunci s-ar putea pune problema că ar exista pentru mine şi pentru tine nu, ceea ce din nou nu pot aproba, psihologia mi-a confirmat reciprocitatea a ceea ce există în oameni, niciodată nu simte doar unul, cred însă, din ce în ce mai mult, că simţirile sunt conştientizate diferit şi de aceea, de multe ori nu par împărtăşite. Aşadar, în urma acestor teorii, am ales amintirile pe care trebuie să le uit primele, sunt acelea în care confirmai reciprocitatea. La acelea încerc din răsputeri să găsesc motive pentru a le dizolva sau a nu le mai crede. Încă revin şi iarăşi revin, dar sunt din ce în ce mai puţin importante, nu le izgonesc, le las să vină şi să plece. O să vină din ce în ce mai rar. În timp ce se adună alte amintiri frumoase, acestea se duc înspre inconştient, până dispar aproape cu totul, lăsând la suprafaţă, nu un iceberg, ci o frumoasă pădure abia înverzită, prin care zburdă rebele iele albastre.
Te uit, n-avea tu grijă.