vineri, 20 mai 2011

Explozie, alb!



- Mergi liniştită, am să fiu cuminte, spuse fetiţa cu ochi mari către mama sa care stând cu un picior răsucit în aer, încerca să-l încalţe, sprijinindu-se cu o mână de tocul uşii pe care urma să iasă.


- Tu sigur urmăreşti ceva, de tot mă zoreşti aşa.

- Promit să fiu cuminte, spuse din nou fetiţa încercând să-şi abţină privirea de la sertarul în care abia aştepta să umble, ca mama să nu-şi dea seama de intenţiile ei.

- Bine, răspunse femeia, deschise uşa şi ieşi afară cu o geantă care îi atârna până aproape de pulpe.

Fetiţa închise uşa după ea, uşor de tot, ca nu cumva să facă vreun zgomot, apoi o încuie şi încercă să se uite pe vizor ca să vadă dacă întradevar plecase mama sa, dar imediat renunţă, amintindu-şi că încă nu ajunge şi nu are nici scaun la îndemână, nici pe altcineva care să o ridice, aşa ca doar lipi urechea de uşă ca să audă zgomotul tocurilor îndepărtându-se. Imediat ce nu le mai auzi, fugi la sertarul la care nu îndrăzni să privească, dar la care se gândea necontenit. Sertarul acela ce părea magic pentru ochii fetiţei, făcea parte dintr-o piesă de mobilier de lemn masiv, deschisă la culoare, căreia îi lipseau toate cheile de care ai fi putut trage pentru a-l putea deschide. Fetiţa ştia lucrul acesta, aşa că îşi frecă degetele unele de altele ca şi cum ar face o vrajă în felul acesta şi le-ar putea transforma în nişte lipitori puternice, pe care să le ţintească pe sertar ca un harpon şi să tragă cu putere pentru a-l deschide. Aşa îşi încordă degetele şi le lipi de marginile modelului conturat pe exteriorul sertarului, trase un pic şi ele se dezlipiră de sertar fără să-l clintească din loc prea mult. Mai încercă o dată, şi încă o dată, până când sertarul se mută din loc suficient încât să-l poată deschide trăgând de marginile lui pentru a-l scoate cu totul înafară. Era destul de greu, mai ales pentru o copilă aşa mititică, dar ea îl aşeză cu grijă pe covorul roşu cu multe dunguliţe, extrem de încântată de izbânda ei. Se aşeză lângă el pe covor şi ridică dinăuntru, plină de mândrie, un caiet. Părea ros de soarecii timp, bătrân şi gârbovit, cu pagini multe, cu o copertă groasă de carton presat de culoare verde oclu, cu o etichetă mare aşezată aproape central, pe care nu scria nimic. Îl şterse plină de încântare de un praf imaginar, ştia că în ciuda aparenţelor bătrâne, cerneala era încă proaspătă. O văzuse pe maică’sa scriind în el ceva, nu cu mult timp înainte să iasă pe uşă. Închise ochii, îl strânse bine la piept şi-l mirosi îndelung: îmm, haa! Apoi deschise ochi plini de strălucire şi-l privi din nou, cu dorinţa de a-l mai strânge odată în braţe. Îl lăsă pe picioarele făcute cruciş, ca pe un stativ de mărime potrivită şi-l deschise cu grijă. Dădu păgină cu pagină, până la ultima scrisă. Aici, respiră profund şi-şi spune ca pe o încurajare:

- Să vedem!

Scrisul părea indescifrabil pentru un copil ce abia învăţa să mânuiască pe hârtie condeiul, dar urmărind cu degetul literă cu literă, părea să-l rescrie ca pentru ea şi-şi citea plină de încântare! „Azi, mugurii plini nu mai pot să îndure, descarcă preaplinul de alb în explozii, ce pun stăpânire pe verdele crud al naturii.” Respiră din nou cu un oftat lung, dar nu de durere, ci de mulţumire. Făcuse un mare efort să poată citi cele câteva rânduri. Vru să treacă la următoarele, dar auzi apropiindu-se zgomot de tocuri. Sări ca arsă de pe covor, puse cu repeziciune caietul înapoi în sertar, se sforţă să ridice sertarul, îi prinse căuşul şi îl impinse cu viteză înapoi în el, fără să-i mai pese de zgomot. Tocurile trecură pe lângă uşă şi-şi continuară drumul spre următoarele scări. Respiră uşurată! Se uită apoi cu un soi de jale la sertar. Se gândi dacă să-l mai scoată o dată, dar renunţă.

- Precis acuş se întoarce. Dacă mă prinde se supără.. Oftă puternic, plină de admiraţie: oh! Ce n-aş da să pot scrie şi eu aşa într-o zi!