vineri, 6 mai 2011

Iubirile care cad nu pier..

Iubirile care nu mai sunt, nu dispar. Vedeam acum ceva timp, inima, ca pe ceva înveşmântat cu mii de veşminte de carne, veşminte de emoţii, de trăiri, de amintiri, fiecare iubire era un veşmânt, când se termina cădea, lăsând să apară o nouă inimă capabilă să o ia de la capăt. De fapt nici o iubire nu se termina, nu în sensul strict, pentru că nici o iubire nu are început sau sfârşit, nu se termina, exista în continuare, dar nu mai putea fi continuată firesc sau nefiresc, mai departe, rămânea aşa.. suspendată, ca un veşmânt cocoţat undeva pe un umeraş de timp. Un Atlas uriaş o aduce din când în când să o priveşti, până când o uiţi definitiv şi nu ţi-o mai recunoşti. Mie nu mi s-a întâmplat să nu-mi recunosc mie vreo iubire, poate doar în faţa altora nu le-am mai recunoscut, pe cele care, nici nu avea sens să le mai recunosc. Despuierea de o iubire ar trebui să fie tăcută, intimă, dar facem public şi mizerabil totul de cele mai multe ori. Împodobim veşmântul de iubire cu nestemate de păcate, grele, uşoare.. păcate.. nestemate, nepreţuite.. Prea greu devenind pentru inima noastră, îl lăsăm să cadă, aşa.. într-o doară, într-un război sau în linişte..




Eu bogat fiind, înveşmântat în patimi grele, ajută-mă te rog, răscumpărându-mi-le!!

--------------------------------------------------------------------------------------
 
"dragostea pe toate le îndură [...]dragostea nu cade niciodată". Sfântul Apostol Pavel, spune despre Dragoste toate acestea, ca despre Dumnezeu, ca omul să înţeleagă spre ce poate să tindă, nu ce sa creadă că este! Daca Pavel s-ar fi referit la omul care iubeşte şi nu la dragoste în sine, aşa cum face Dan, atunci oamenii care iubesc ar fi lipsiţi de orice păcat, dar nu este aşa. Poţi tu sa spui despre tine că nu i-ai greşit niciodată celui iubit?


Mi-e explicat odată cineva Taina Sfântului Botez, de atunci am înţeles ce e Dragostea şi că nu mă părăseşte niciodată oricum m-aş purta eu. Mi-a spus cam aşa: la Botez, primeşti Duhul Sfânt, de fapt acea Suflare de Viaţa de la facerea Lumii (sper să nu greşesc, dar aştept corecturi de la cei în măsură), Duhul intră în inimă şi rămâne acolo, fiind acoperit cu straturi ale Conştiinţei, adică ale faptelor noastre, ele pot fi atacate de diavol, însă ce se află înlăuntrul lor, anume Duhul, deci Dumnezeu sau Dragostea, nu pot fi atinse de diavol niciodată pentru că sunt veşnice, curg infinit, mai mult curăţă şi hainele care o acoperă şi care sunt pătate de diavol, fără ca ea să se murdărească sau tulbure în vreun fel. Deci Pavel vorbeşte de Dragostea aceea care e în noi de la Botez, nu de veşmântul de fapte care o înconjoară. Iar omul probabil nu e dragoste până nu-şi face veşmântul lumină, dar asta nu înseamnă că nu are Dragoste sau nu ştie lăuntric ce este aceea, că nu o simte, că nu o doreşte, el doar nu ştie să o exprime! De aceea cei mai mulţi criminali, spre exemplu, îşi plâng victimele lor, chiar şi parte din cei patologici, chiar şi cei în serie, au milă, iar mila este prima formă de dragoste. Aşa că să spui unui om că nu iubeşte sau că nu ştie ce e iubirea, pentru că faptele sale nu o arată, mi se pare o cruzime...