sâmbătă, 28 mai 2011

Scrisoare deschisă Dragostei

Moto: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”
Dedicată prietenilor din Penitenciarul de Maximă Siguranţă, Iaşi

Eram un om mic şi prăpădit, primeam des sfaturi de la oamenii mari, nici unul nu mi se părea a-mi fi folositor, unul însă mi-a atras atenţia. Un bărbat, cu nişte ochelari groşi ca fundul de la borcanele de iaurt, cu o barbă extrem de încâlcită, mi-a spus că există un loc minunat în care să fug ori de câte ori am nevoie. Când eşti prins în lumea asta ca într-o menghină, locul acesta pare a fi de mare folos! Aşa m-am decis să-l cercetez imediat ce voi avea răgaz. De atunci, mulţi ani, am coborât în cămăruţa inimii mele, unde de fiecare dată găseam un întuneric cumplit, iar în mijlocul întunericului un om care plângea cu mare jale şi care mă făcea şi pe mine să plâng îngrozitor. Era un om normal, pe care gândeam că îl cunosc, ba mai mult, căruia îndrăzneam să-i spun deseori „te iubesc”, dar el nu contenea cu plânsul şi nu mai ştiam ce să fac, însă nu mă opream din coborât în cămăruţa sufletului meu, hotărâtă nevoie mare să o explorez maxim dacă tot am aflat că o am. Spaţiul mi se părea când mai mare, când mai mic, dar mereu acelaşi întuneric şi acelaşi om plângând amarnic şi eu plângând cu el într-un ison vibrant. Asta până ieri, când m-am decis să-mi caut Dragostea, pe care în mod normal acolo ar trebui să o găsesc, nu-i aşa?

Am închis ochii, am făcut o cruce mare, ca să fiu apărată şi-am pornit, însă din start am fost surprinsă, cămăruţa dispăruse, acum mă aflam în faţa unui turn imens cu o portiţa mică, ce semăna cu un far pe un ţărm de ocean. Turnul, făcut dintr-o cărămidă incredibil de groasă se ridica în văzduh pânâ atât de departe încât nu-i puteam vedea capătul. Fericită mi-am spus: „Ce minunat! Dragostea nu are capăt, este infinitul la puterea infinit! Nu m-am înşelat!”

Am deschis uşiţa mică, gândind că voi găsi înăuntru toate ideile mele despre doamna Dragoste. Înăuntru însă, stupoare! În loc să pot urca spre înălţimea turnului, aveam doar scări în jos, ca într-un beci rece şi întunecos. Mi-am dat seama că nu se schimbase totuşi mare lucru, gândeam deja că aveam să găsesc la capătul scărilor aceeaşi cameră obscură, tăcută, în care să plângă acelaşi om. În timp ce atent coboram scările, mă gândeam la teoriile mele asupra Dragostei, îmi aminteam din adolescenţă, copilăria părându-mi-se deja mult prea departe, că o vedeam ca fiind musai reciprocă şi imposibil de definit, dar cu totul trăită, fără de definiţie, simţită! Nu s-a schimbat prea mult din imaginea mea despre ea. Tot repetându-mi ce să-i spun, am ajuns la capătul de jos al turnului, aici nimeni nu mai plângea. Ca într-un film mut am fost martora unei lupte! Inima mea nu mai era o cameră goală, era o cameră plină de umbre, toate acestea strânse mănunchi asupra a ceva ce nu se mai putea vedea, ceva ce era clar înăbuşit de umbrele astea. Mi-am amintit brusc ultima teorie ce urma să o explic Dragostei mele, anume că ea nu există, ori dacă există am lasat-o să fie acoperită de păcate, de mândia că iubesc, lucru pe care mi-l repetam adesea, de egoismul de a avea pe cine iubesc ca pe cineva care mi se cuvine cu totul mie, de gelozia pornită din ură pe care o aveam de fiecare dată când cineva se apropia de cel pe care din mândrie îmi spuneam că iubesc. Cine ştie de fapt câte altele o sufocă, doar pe astea am reuşit să le recunosc în turn, însă erau cu siguranţă mult mai multe. Scrisoarea a rămas nescrisă, ştiu sigur că nu iubesc dacă am atâtea păcate, poate mai am o pâlpâire de dragoste, pentru că Dumnezeu nu mă lasă, dar dacă nu mă apuc să-mi cunosc cât mai bine umbrele din turn şi să le îndepărtez, nu voi mai putea niciodată să spun „te iubesc”, nici să scriu scrisoarea Dragostei mele.

Aş minţi să spun că nu m-am întristat, însă mult înaintea tristeţei se află hotărârea de a cunoaşte fie şi ultima pâlpâire de dragoste din mine, chiar dacă asta înseamnă să lupt toată viaţa cu umbrele păcatelor mele!



Despre dragoste se tace, pentru că mult vorbesc patimile noastre despre cum o ucid mut!