vineri, 27 mai 2011

Pe muchia clipei -urmează-

Stătea pe fotoliu ca pe o margine de clipă, aşteptând să vină o decizie din ea ca şi cum ar fi trebuit să vină de departe, nu de atât de aproape cum îi era propria persoană. Nu era încă miezul verii, examenele începuseră deja, iar ea avea câteva la care absentase cu succes din pricina întebărilor existenţiale care îi măcinau timpul. Învârtea telefonul între degete şi tot recitea un mesaj pe care îl primise cu câteva zile în urmă. „Plec în Făgăraş, haide, aş vrea să vii şi tu, să te văd. Dacă te hotărâşti îţi dau detaliile şi ne întâlnim”. Ar fi vrut să meargă, dar se cuvenea? Să-l vadă! Ce n-ar fi dat! Cât ar fi vrut! Se vedea în cum îşi tot freca degetele de nerăbdare, cum se legăna ca un copil, semn al unei lipse afective profunde. În legănatul ăsta imatur se şi vedea urcând pe dealuri alături de el, simţind o linişte deplină a unui firesc ce totuşi nu era firesc. Nu era firesc! Nu avea voie, aşa vedea lucrurile, deşi simţea că poate şi că nu poate totodată. Nu putea, toate concepţiile puse în mintea ei în ordine ca într-o bibliotecă de lux, nu-i permiteau, dar cât vroia! Dorea, şi nu putea să-şi dorească, de aici neliniştea. Întrebarea: la ce ar folosi, nu o lăsa să ia o decizie, rămânea legată de clipă, în echilibru perfect ca pe o bârnă care nu-i permite să cadă nici într-o parte, nici în cealaltă. Sclipirea din ochi apărea şi dispărea după cum privea, spre o decizie, fie dintr-o direcţie, fie din cealaltă. Oricare ar fi fost decizia de coborâre de pe bârnă, era clar că o parte ar fi fost sacrificată, căci era evident că bârna nu are decât două coborâri, iar una trebuia aleasă. Când ochii începuseră să i se înceţoşeze în alegere, urmând să se cureţe şi liniştească printr-o năvală de lacrimi, telefonul scoase un zgomot scurt. Un nou mesaj. De astă dată un expeditor de smulsese un zâmbet taciturn: „ce faci copiluţă, te mai închini la flori sau înveţi?”. Nu voia să îi răspundă în scris, i se păru că dacă a intervenit în timp ce urma să ia decizia coborârii, înseamnă că o s-o ajute să se limpezească şi altfel nu neapărat prin lacrimi. Aşa se hotărâ să sune.


- Săru’mâna maică! Iar vă ţineţi de glume?

- Ce faci măi? Te pregateşti de exemene?

- Oarecum, dumneavoastră ce faceţi?

- Şi noi tot în examene, suntem la Agapia, nu vii la noi?

- Cum adică să vin? Cât staţi în Agapia?

- Stăm vreo două săptămâni, cât ne dăm examenele. Haide, vii?

- Două săptămâni nu pot, în nici un caz. Peste trei zile am un examen.

- Vii pentru două, pleci azi, înveţi aici, şi noi învăţăm. Pe fundal se auzeau comentarii răutăcioase şi chicoteli. Se vedea că erau puse pe „învaţat”, doar că nu se ştia precis ce anume.

- Nu deranjez?

- Nu! Nicidecum, hai aici, te aşteptăm, casa e mare, ai loc.

- Ce să aduc?

- Nimic. Te aşteptăm la autobuz mâine în zori. Când ai examenul?

- Marţi după amiază.

- Păi atunci stai trei zile aici, pleci luni seară. Duminică oricum nu este autobuz.

- Bine, ne vedem mâine.

- Stai! La ce oră ajungi?

- Cred că pe la 11.

- Noi avem examen atunci, vii în faţa seminarului, ne aştepţi acolo, noi ieşim la 11 de la examen.

- Bine, ne vedem.

Într-o clipă îşi făcu bagajul, mulţumită că nu mai trebuia să decidă nimic, cineva extrem de puternic o ridică de pe bârnă când era la mijlocul indeciziilor, şi o aşeză uşurel înapoi pe pământ. A doua zi era în tren, de dimineaţă. Ajunse cu trenul până în Târgul Neamt şi acolo schimbă mijlocul de transport cu un autobuz dărăpănat care mergea spre Agapia. Zâmbi Ozanei o dată în plus, apoi lui Nică şi amintirilor ei, ce străluceau din ce în ce mai tare, ca nişte haine care sub puterea apei îşi întăresc culorile în loc să se decoloreze. Toate treceau prin faţa ochilor ei, ca într-un imens magazin în care îmbrăcămintea expusă se plimbă pe o bandă rulantă ca să fie admirată stând pe loc. Treceau prin faţa zâmbetului ei, luminoasele haine ozana, cetate, vânători, zimbrărie, casa Sadoveanu, veşmintele Neamţ, Sihla, Sihăstrie, portul popular Humuleşti. Imediat ce se îndepărtă de intersecţia raioanelor, îşi concentră atenţia doar asupra Agapiei, unde o aşteptau mai multe persoane necunoscute, decât cunoscute. Era doar maica Viorica, abia mâine ar fi venit şi maica Siluana, singurele pe care le ţinuse minte din perindările pe la Durău. Erau eleve la seminarul din Agapia, în mijlocul examenelor care puneau capăt penultimului an de studiu. Se gândea cu emoţii la ce o aşteaptă, maica Viorica era tare iute şi glumeaţă, mereu pusă pe şotii, precis iar îi coace ei ceva, râdea din toate încheieturile fiinţei şi nu te puteai supăra pe ea, era ca un copil bun, care deşi te aruncă cu picioarele pe jar, te face să sari în ritm de joc popular pe el, cu zâmbetul pe buze, fără durere. Puteai să te aştepţi de la ea la orice, dar la nimic făcut cu răutate, oricât de răutăcior ar fi putut părea. Aşa era iertată de fiecare dată, nu se putea să n-o iubeşti. Maica Siluana în schimb, extrem de serioasă, maturitatea întruchipată, cu o tovarăşă care cred că ştia să îmbine cele două firi ale celor două prietene şi să le facă nu doar să se accepte una pe cealaltă aşa cum sunt, ci să ridice şi un zid imens de linişte între cele două firi atât de diferite. Siluana, i se părea un nume extrem de dificil! Trebui să-şi noteze numele pe ceva ca să-l poată memora. Restul numelor pe care i le spuse maica Viorica, nu le reţinuse, numele astea o puneau în dificultate mereu, credea că sunt ciudate şi nu le înţelegea rostul atât de complicat. Nu puteau să primească şi ele nume mai normale? Cuprinsă de analiza numelor monahice, nici nu băgă de seamă când autobuzul coti spre Agapia, iar continuându-şi firul încâlcit ajunse imediat în parcarea în care autobuzul oprea. Se ridică şi înainte de a coborâ întrebă şoferul când este următoarea cursă spre Târgul Neamţ. Află că până luni după amiază nu se putea întoarce decât cu ocazie, aşa că se bucură că examenul este abia marţi şi se poate întoarce în timp util. Coborâ din autobuz şi simţi că tot bagajul grijilor îi rămăsese acolo, uitat, dar nu se mai întoarse după el. Porni liniştită spre poarta mănăstirii lângă care era seminarul, unde trebuia să o aştepte pe maică. În timp ce mergea, cu o scurtă răsucire, dădu jos rucsacul din spate, deschise fermuarul şi scoase din el un batic albastru, care urma să completeze ţinuta adecvată pentru o astfel de întâlnire, o fustă lungă până la pământ şi o bluză largă cu un guler lung ce-i ajungea până sub barbie, părea acum un trunchi de salcie acoperit din creştet până la călcâie. Ajunsă în faţa seminarului, dădu jos rucsacul din spate, îl aşeză jos sprijinit de picioare şi asteptă. Imediat se făcea 11, dar nu trebui să aştepte până atunci, pentru că imediat ce-şi priponi bine greutatea de picioare, maica Viorica ieşi însoţită de încă o maică pe care nu şi-o aminti, dar pe care o cunoştea, prietena comună a maicii Viorica şi maicii Siluana, pe numele ei Eufrosina.




- De ce nu ai sunat să-mi spui că ai ajuns?

- Abia am ajuns, nu e nici o problemă. Maica Siluana a ajuns şi ea?

- Ea ajunge mai târziu. N-o mai ştii pe Eufrosina?

- Nu, îmi pare rău, răspunse roşind.

- Nu-i nimic, răspunse proaspăta din nou cunoscută.

- Ţi-e sete? Întrebă Viorica.

- Da, chiar mă întrebam pe drum cum rezintaţi pe căldura asta îmbrăcate în negru de sus până jos!?

- Când umblam aşa despuiate ca tine, şi noi ne întrebam, dar ne-am obişuit şi nu ni se mai pare nefiresc! Răspunse Viorica, uşor ironic.

- Despuiată? Dar sunt îmbrăcată până’n gât! Mor de cald!

- Pentru că eşti păcătoasă, de aia! Glumi mai departe, în timp ce urca treptele unei case. Aici stăm noi. Îţi place?

- Ce nu e de plăcut?

- Ei, ai să vezi tu! Şi începu să râdă. Casa era destul de veche, părea să fie construită în întregime din lemn, pentru că era îmbrăcată în totalitate în materialul natural. Fiind o casă înaltă, ridicată pe piloni, avea nevoie de scară şi un fel de punte pentru a ajunge la ea, iar pe lângă punte şi scară, pe ambele părti, o grădină plină de flori, dar cam neîngrijită. Stătuse acolo o maică bătrână, care nu se mai putea îngriji de ea, se mutase definitiv la Agapia Veche şi le-o lăsă în grijă elevelor de la seminar. Viorica îi prezentă camerele:

- Aici stau maicile Cehia, aici Siluana, cu Eufrosina şi Teodora, aici tu, cu mine şi cu Andreea.

- Maicile Cehia?

- Da, sunt două maici gemene, de la o mănăstire din Cehia. Ai să le cunoşti.

- Maici gemene? Uimirea i se putea citi uşor pe chip, la fel şi curiozitatea abia născută.

- Felicitas şi Hristofora.

- Felicitas şi Hristofora? Asta o să fie uşor de reţinut! Am o colegă pe care o cheamă Felicia, noi îi spuneam Felicitas, de la fericire. Şi Hristofor a fost cel care l-a trecut pe Hristos peste apă, înseamnă purtător de Hristos. Ce frumos! Nu termină bine de spus că bătu cineva la uşă, erau cele două surori identice. Tânăra fată căscă ochii foarte mari, neputând să-şi ascundă uimirea ce creştea în continuu. Prima intră Felicitas, pe care fata începu să o analizeze cu grijă, ca nu cumva să o supere cu privirea ei iscoditoare. Maicile discutau despre examenele din ziua ce încă nu trecuse în întregime. Viorica râdea în hohote largi şi senine ca de obicei:

- Patraşir! Aşa a zis! Auzi, patraşir şi epitraşir. Râdea zgomotos, dar şi celelalte îi ţineau isonul. Imediat se auzi o nouă bătaie la uşă, fata imediat întroarse privirea extrem de interesată de copia care urma să intre pe uşa. Era chiar ea, semănau atât de bine, încât fata nu se putu stăpâni şi întrebă:

- Şi eu cum vă diferenţiez? Intrebarea ei stârni un puternic hohot de râs în întreaga încăpere. Felicitas se simţi datoare să explice.

- Eu sunt cea mai grasă, mie îmi place să gătesc, dar şi să mănânc ce gătesc. Apropo, hai, la masă toată lumea! Imediat lumea se împărţi în sarcini binedefinite şi încropă o masă în camera, chiar lângă geam. Casa avea pridvoare înalte, la fiecare dintre cele două întrări. Fata scoase şi ea din rucsac ceea ce adusese de mâncare cu ea. Nu era mare lucru, adusese însă o sticlă de ulei şi una de zahăr, pe care le puse pe masă.

- Eu ce ţi-am spus să aduci? Întrebă Viorica arătându-se iritată, cu mâinile puse în şold. Cine putea spune că doar femeile din piaţă au obiceiul acesta? Toate femeile când cer socoteală, tind să pună mâinile în şold, şi ea era femeie, desigur.

- Lăsaţi, o să se bucure maica de la bucătărie, ştiţi că îi place pâinea dulce, spuse zâmbind fata.

- Tocmai, nu ştim cum s-o mai oprim, izbucni din nou în râsul caracteristic. După ea şi celelalte, ca potopul după regele Franţei. Se opriră repede din râs de data asta, se aşezară în faţa mesei şi-i urară fetei poftă bună.

- Doar nu mănânc singură?! Se întrebă cu tristeţe fata.

- Noi am mâncat înainte să vii tu?

- Parcă aţi fost la examen înainte să vin eu.

- Da, înainte de asta.

- Adică dimineaţă, acum e prânz.

- Noi am mâncat, mănâncă şi tu şi taci, apoi ieşim la plimbare. Fata se supuse, mâncă fără bucurie ceea ce i se puse în faţă. Gândul că urmează să iasă la plimbare i se întipărea din ce în ce mai puternic şi pe faţa care i se lumina cu fiecare clipă, după ce fiecare îmbucătură era închiţită şi masa se apropia de sfârşit. Când termină masa era deja toată un zâmbet, strânse firmiturile şi neuntând să mulţumească pentru bucate întrebă plină de veselie vie:

- Unde mergem la plimbare?

- Unde ai vrea?

- La apă! Să ne răcorim un pic. Bine, haide să vedem cine vrea să mai meargă cu noi. Ieşi pe uşă grăbită. Fata nu ştia ce să facă în lipsa tuturor, se ridică de pe scaun, mimă că mai strânge nişte firmituri imaginare, privi pe geam întrebându-se unde duc scările care coboară în spatele casei, nebăgând se seamă că se lungeşte peste masă îndinzându-şi nu doar tendoanele în ridicarea pe vârfuri ci până şi nasul odată cu încordarea gâtului aşa cum învăţase de la lebedele ce-şi dezmorţesc întregul trup prin întinderea aripilor peste apă. Întreg corpul se alungise, iar acum stând ca un stârc într-un picior privea intens pe geam. Reveni imediat ce auzi uşa în poziţie normală, şi-şi aşeză hainele neştiind ce altceva să pară că face.

- Teodora merge cu noi, hai.



Cele trei îşi porniră drumul trecând prin holul destul de îngust, prin pridvorul închis, pe puntea de deasupra grădinii, coborând scările. Imediat se aflară în străduţa prăfuită, discutând tot despre şcoală. Fata nu avea ce să spună, le asculta cu atenţie, i-ar fi plăcut să meargă cu ele la şcoala lor, să vadă şi ea cum este, terminase un liceu normal, aşa că asculta cu interes povestirile din scoala teologică. Maica Viorica însă povestea tot felul de lucruri haioase, nu părea cu mult diferită de o şcoală oarecare, doar muzica psaltică şi unele obiecte, cum ar fi dogmatica, i s-ar fi putut părea mai aparte. Dogmatică însă mai citise şi pe cont propriu în liceu, dorind să ajute un prieten care urma să dea la facultatea de teologie. Gândurile şi discuţiile le purtară până în preajma firului de apă.



- Unde ne aşezăm? Trebuia să fi luat o pătură.

- Mergem mai departe un pic, dacă ne vede maica stareţă se supără pe noi.

- Hai să urcăm un pic înspre pădure, sparse gheaţa conversaţiei Teodosia.

- Da! Răsunară celelalte două. Începuseră imediat urcuşul, dar nu foarte mult, văzând că nu au unde să urce foarte mult şi nici flori să culeagă, au hotărât să coboare şi să urce a doua zi la Sihala.