marți, 28 iunie 2011

Veşnicul veşmânt

De cum am păşit pe uşa care se dădea în lături la simţul unui om, m-a fulgerat gândul că s-ar putea să-l întâlnesc. Putea foarte bine să fie în oraş, până la urmă este şi oraşul lui. Din instinct mi-am aşezat părul şi parcă aş fi căutat chiar o oglindă. El îmbrăcat în blugi, cu o cămăşă în pătrăţele, cum îmi place mie, cu ţinuta dreaptă, a unui trup armonios şi înalt. Tresar şi spun:


- Bună ziua. Nu mă aşteptam să vă întâlnesc.

- Bună Laura (mereu m-a fascinat plăcerea lui de a-mi rosti numele, de parcă ar încerca să-l rememoreze, iar şi iar). Sunt în trecere prin Iaşi. Tu ce mai faci?

- Eu... m-am roşit toată, cum să mă întâlnesc tocmai cu el, fiind îmbrăcată aşa, mă uitam prin magazin de parcă aş fi aşteptat să îi văd soţia, copiii, ar fi cazul de acum să aibă aşa ceva, anii au trecut şi pentru el, nu doar pentru mine, deşi nu pare. Las capul în jos şi-mi privesc stânjenită papucii de raţă şi fusta lungă care acoperă ciorapii groşi, văd că lumea e în sandale şi tricou şi îmi încep explicaţiile pe care nu mi le-a cerut dealtfel: eu.. mă simt aşa de prost că mă vedeţi în halul ăsta, la mine la birou este foarte frig, văd că fac notă discordantă cu toţi ceilalţi oameni, inclusiv cu dumneavoastră, toţi în sandale, eu în pantofii ăştia oribili care-mi permit totuşi să plimb printre straturi când am chef şi cu dresuri groase, cu bluză de lână, groasă.. ce ruşine. Mă asculta liniştit, turuiam cu viteză toate prostiile astea.

- Unde lucrezi Laura? spune din nou numele meu, pentru o clipă mă gândesc cum ar fi să-l aud spunându-mi Ioana, cred că m-aş topi definitiv, deja mi s-au înmuiat picioarele şi simt un gol în stomac şi un prea plin roşiatic în obraji.

- Ţin contabilitatea la o firmă.

- Aaa, foarte bine! Bravo! Mă bucur. Spuneai tu că faci economie acum.

- Aş fi vrut, informatică economică, din păcate nu mi-am permis să continui studiile de economie. Le-am finalizat doar pe cele de psihologie. Poate mă voi înscrie la master pe economie la toamnă.

- Informatică economică?

- Nu, cred că mai curând contabilitate, deşi o detest.

- De ce nu dai la informatică economică? Eu cred că eşti foarte capabilă, vei face faţă. Dacă roşeaţa ar fi dispărut acum cred că era momentul să reapară, dar probabil doar s-a accentuat. Îmi tot aşezam hainele care mă făceau să mă simt prost.

- Serviciul îmi cere să continui studiile în contabilitate. Voi vedea.

- De ceilalţi ce mai ştii?

- Sinceră să fiu, mai des mă întâlnesc cu ai dumneavoastră, decât cu ai mei. Şi sunt foarte surprinsă că mă ţin minte, că-mi vorbesc. Sunt de-a dreptul uluită.

- De ce? Se vorbea mult despre tine, ştii că erai apreciată. Izbucnesc în râs.

- Da ştiu, analiză psihocomportamentală, recte bârfă cu iz pedagogico-analitic. Rămâne serios şi am senzaţia că înghite în sec, aşa că mă potolesc. Mă bucur că v-am întâlnit.

- Oricând ai drum, ai numărul meu de telefon, mi-ar plăcea să ne revedem.

- Sigur, cu plăcere. Politicos ca întotdeauna, i-aş fi trândit-o în nas, mă scoate din sărite, dar nu-mi permit, pare sincer şi nu vreau să-l jignesc. Mă duc de acum să-mi cumpăr ce am de cumpărat. (cum aş fi putut să-i spun că am intrat să-mi cumpăr ciocolată? şi aşa mă vedea îmbrăcată în halul ăla, cu părul tăiat, şi aproape murdar). Îmi permiteţi să vă sărut? Pe obraji desigur, resimt gestul ca pe o obligaţie socială pe care trebuie să o îndeplinesc. Mai bine lăsaţi, nu-mi răspundeţi la idioţenia asta. La revedere! (ultima parte a exprunerii mele, pentru că nu poate fi considerată conversaţie, cred că l-a năucit complet, dar şi-a revenit repede)

- Mă bucur că te-am revăzut Laura. (îmi vine să-i spun că îmi ştiu numele, nu e nevoie să-l repete atât de des, dar îmi place atât de mult cum îl pronunţă, că aş sta să-l ascult ore în şir în încercarea de a înţelege rostul repetării).

Las capul în jos şi plecând mai departe încep să reiau firul ca să înţeleg ce am făcut până acum, îmi tot privesc papucii îngrozitori, simt cum îmi urmăreşte paşii cu un zâmbet. Cum să mă întâlnesc tocmai cu el, îmbrăcată aşa? Arăt dezastruos şi încă îmi mai pasă de cum ar putea să mă revadă. Rămâne cu siguranţă singurul om în faţa căruia îmi pasă cum arăt. Mi-am cumpărat ciocolata cu teama să nu-l întâlnesc cu adevărat în magazin. La ieşire am dat nas în nas cu o colegă de-a lui, n-aş fi vrut să o văd, sincer, deşi mi-a zâmbit, poate că doar mie mi s-a părut mereu că nu mă suportă şi ea e mult mai drăguţa de fapt. Cine ştie, am plecat.

Podul Suspinelor

Îşi pieptăna părul castaniu cu o perie mare, cu deosebită grijă şi lentoare, în faţa oglinzii impunătoare. Cu gesturi largi, peria aluneca de la creştet până la brâu. Soarele dimineţii pătrundea destul de greu în încăperea mare, dar accentua în sforţarea lui doar lumina blândă a ochilor ei verzi. Sclipeau incredibil, din ce în ce mai tare, cu cât privirea insista asupra lor în oglindă. Rostea încet, cu grijă să nu-l trezească: „te iubesc”.


- Ce faci? întrebă el curios, fiind deja treaz, deşi ea nu băgase de seamă când a ajuns lângă ea.

- Exersez în oglindă o rostire pe care nu vreau să o uit, răspunse roşind ca hoţul prins cu fructele în sân.

- Cum adică exersezi în oglindă rostirea asta? Nu pot să te înţeleg, îţi spui ţie? Ai nevoie să-ţi mai rosteşti asemenea cuvinte? Nu le ştii deja pentru tine?

- Pentru mine le ştiu, eu le rostesc pentru altcineva.

- Altcineva? Pentru mine? Pe mine mă mai iubeşti?

- Ce vorbă e asta: „mă mai iubeşti?”, de ce tot ai senzaţia că iubirea asta poate cădea, aşa.. ea de la sine sau prin sine.. dispărea undeva în neant?!

- Dacă nu-mi spui!?

- Să-ţi spun? Faptele mele nu-ţi confirmă ceea ce nu-ţi spun? Nu se rosteşte pe sine, prin însăşi curgerea ei, dragostea?

- Atunci de ce exersezi în faţa oglinzii?

- Exersez cuvântarea!

- Rostirea deci! Pentru ce? Care este scopul? iritarea creştea, aproape strigau unul la altul, nemaiţinând seama că ar fi putut fi auziţi.

- Nu, nu rostirea, cuvântarea, exprimarea rostirii în cuvânt.

- Bine, pentru numele lui Dumnezeu, de ce exersezi aşa ceva?!

- Pentru momentul în care vei avea nevoie să auzi.

- Acum nu am nevoie? Ai dedus tu de la tine putere din nou, aşa e? Ce ştii tu despre nevoile mele sufleteşti? Despre ce vreau şi am nevoie să aud?! Eşti atât de crudă uneori, îi spune cu un uşor dezgust însoţit de regret.

- Ai tu nevoie să auzi că te iubesc?

- Da! Am nevoie! Să-ţi fie clar! Am nevoie!

- La ce ţi-ar ajuta? Nu înţeleg..

- Las-o baltă Ano!

- Nu, vreau să înţeleg, la ce ţi-ar putea ajuta să auzi cuvintele astea de la mine?

- Mai ţii minte când mi-ai spus prima dată că mă iubeşti?

- Da.. lăsă ochii în podea vâzând imaginile ca proiectate pe lemnul parchetului. Eram ghemuită pe scaunul acela mare care se rotea sub greutatea mea fără să-l împing eu. Ţi-am spus că vreau să-ţi spun ceva, treceau prin mine fiori reci şi calzi, cascade în sus şi în jos. M-am strâns şi mai tare cu teamă, simţeam că mi se înroşesc obrajii şi un fel de leşin salvator, ţi-am spus „vroiam să ştii ca te iubesc”. Mi-ai răspuns zâmbind „serios?”. Parcă ajunsesem pe vârful unui munte liniştit şi în sfârşit mă puteam bucura de linişte, iar „serios”-ul tău m-a prăvălit înapoi la vale, deşi am simţit pentru o clipă liniştea şi relaxarea tututor muşchilor miocardici.

- Ştii Ano, cred că dovata cea mai mare a existenţei sufletului este că doare. Simţi că te doare ceva, dincolo de revărsarea în durerea trupească, pe care o resimţi ca pe o sfârmare a unor oase pe care nu le ai, undeva în inimă. A fost dureros de frumos ce mi-ai spus atunci, de aceea am zâmbit, te-am întrebat dacă „serios”, doar pentru a te face să vrei să alergi din nou pe muntele acela, iar şi iar să atingi liniştea prin cuvântul rostit. Aş fi vrut să ne ţină o viaţă, fie şi la nivelul acela, aşa să te pot auzi mereu spunându-mi, aşa cum doar tu ştiai să-mi spui, roşie în obraji, sfios, candid.

- Poate că asta exersez în oglindă..

- Da Ano.. poate.. Sper că nu ţi-e frică de Podul Suspinelor, îţi promit că nimeni nu te va ucide pentru că ai îndrăznit să dormi astăzi lângă mine în Palatul Ducal! Unde vrei să mergem de aici?

- Dorule, aş vrea să mergem spre familia Medici, să vedem tot ceea ce au adunat ei în Florenţa. Crezi că putem?

- Avem destui bani ca să mergem liniştiţi.

- Aş vrea să mergem tot cu maşinile care ne-ar lua de pe drum. Sper să nimerim şoferi care să fie deschişi să ne povestească din ceea ce ştiu.

- Nu cred că ţi-ar rezista cineva, răspunse ştrengar.

- Cred că sunt totuşi şi oameni care nu ştiu să ne spună mare lucru, oricât de joviali şi deschişi la vorbă ar fi.

- Aşa e Ano, şi pe aceia îi educi tu îndată, începu să râdă cu totul. Ea luă o pernă şi o izbi cu putere înspre el, fără să-l lovească prea tare însă.

- Hai să strângem de aici totul şi să ne pregătim, cred că mai e puţin până deschid pentru vizite, poate scăpăm şi de data asta cu bine.

luni, 27 iunie 2011

de(s)ACORD

- M-am hotărât, ce să-ţi ofer de ziua ta.


- La ce te referi? Nu înteleg. Nu ţi-am cerut nimic.

- Ştiu, m-am hotarât eu să-ţi ofer. Aşa sunt cadourile, nu sunt cerute.

- Da, aici ai dreptate, şi de cele mai multe ori nu sunt nici măcar ceea ce şi-ar fi putut dori sărbătoritul!

- Dar cred că îţi doreşti asta. Un an de linişte dintr-o viaţă întreagă, n-are cum să-ţi strice.

- Un an de linişte? La ce te referi Ano?

- M-am gândit să-ţi ofer un an fără mine, să dispar pentru un an.

- Ce vorbe sunt astea Ano? Cum să dispari? Ţi-am cerut eu aşa ceva? De ce nu respecţi niciodată ceea ce-ţi cer? Astea's idei din capul ăla al tău mare şi bucălat, ca de copii! Ce ţi-am cerut eu Ano? Ce ţi-am cerut?

- Nu mi-ai cerut nimic, m-am gândit că o să te bucuri..

- Iaca, nu mă bucur! Nu mă bucur de nimic, ai înţeles?! Mereu iei deciziile singură, mereu vrei să fii tu la cârmă! Tu să decizi, tu să execuţi, tu să faci aşa cum te duce pe tine capul! De ce nu ai ascultat? De ce n-ai făcut aşa cum ţi-am cerut?

- Nu ştiu Dorule, poate ştii tu..

- Ano, dacă m-ai asculta, ţi-ar fi aşa de bine.. De ce nu înţelegi tu un lucru atât de simplu?

- Probabil nu am încredere, am temeri..

- Ascultă-mă, şi o să fie bine, ai să vezi. Nu te mai hotărâ singură, nu eşti singură.

- Nu sunt?

- Nu eşti, aşa te simţi?

- Poate, pentru că uneori mă simt nevoită să lupt, chiar şi cu tine.

- De ce totul pentru tine e o luptă? N-ar fi mai bine să fie un acord? Să fim noi doi de acord, n-ai vrea mai bine aşa?

- Am să încerc..







Varianta netlog.

Ce a greşit Platon?

- Am citit ce ai scris aseară. Ce-ai spune dacă aş comenta cu „du-te dracului”, tot ce ai scris?


- Ţi-aş spune „futu-te-aş!”. Începură amândoi să râdă.

- Ce are iubirea platonică? De ce ar fi greşită iubirea în forma văzută de Platon? Până la urmă, în prezent îl considerăm pe Platon precreştin, deci viziunea lui este aprobată.

- Este abstractă! Nu există! E ideatică!

- Cum nu există? Dar cea prescrisă de Hristos, există? Poate fi ea atinsă, trăită, transpusă în viaţa reală, în societatea actuală?

- Cum crezi tu că e dragostea lui Hristos, Ano?

- Cred că e plenară, aşa cum o simt pentru tine, dar e pentru toată lumea!

- Şi cum mă iubeşti tu pe mine?

- Tu eşti pentru mine tot: mamă şi tată, frate şi copil, amant şi soţ, prieten şi duhovnic, toate la un loc şi ceva deasupra lor, ce nu pot explica, pur şi simplu eşti, cu toate că-ţi scot fire de păr alb..

- Şi crezi că poţi să iubeşti aşa pe toată lumea?

- Nu ştiu Dorule, cred că nu, dar vreau măcar să încerc. Crezi că e greşit? Întrebă cu sfială.

- Nu e greşit, dar ştiu că e greu. E greu să iubeşti mai mulţi oameni deodată.

- Dar pe toţi deodată? Pare imposibil? Tristeţea i se simţea în glas, i-l modula foarte tandru.

- Nu Ano, când mă uit la tine, nimic nu pare imposibil.

puterea cuvântului

"esti o falsaaaa......... de aia TU nu ai liniste!! Falsitatea taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa duce in iaddddddddddddddddddddddd.........
imi pare rau ca te-am cunoscut!!!!!!!!!!!!!!!!!!
esti o falsaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
asa sa ai viata, Laura!!!!!!!!!!!!!!!!!!
falsaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa ca tineeeeeeeeeeeeeeeeeeee
imputita ca tineeeeeeeeeeeeeeeeeeee
nu am sa iert nesinceritatea taaaaaaaaaaaaaaaaaa
asa caaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa......... stai in banca ta!!!!!!!!"

Dintre toate cuvintele, voi reţine cu precădere "împuţită", pe care nu l-am auzit nici de la mama mea căreia aş putea să-i permit totul pentru că mi-a dat viaţă, m-a crescut şi educat. Nu l-am auzit nici de la oamenii pe care îi iubesc cel mai mult în viaţă şi cărora le-aş putea ierta orice. La fel vreau să reţin un alt cuvânt "penală", pe care nu l-am folosit niciodată şi care îmi încarcă memoria cu mare greutate. Să-mi ajute Dumnezeu să le reţin atât de bine, încât să nu mai fiu nevoită vreodată să le aud!

vineri, 24 iunie 2011

Gândul de azi


Nici măcar eu n-am acordat atenţie numelui ce se cinsteşte astăzi, cu toate că îl port, aşa că văzând mesajul cu "La mulţi ani Ioana!", iniţiam mi-am spus că a înnebunit, pentru că nu e azi ziua mea, apoi am recitit şi am înţeles nuanţa cu Ioana. Mi-am pus geanta albastră pe umăr şi-am plecat de la serviciu, luându-mi la revedere de la colegul bun la toate. M-am urcat în maşină şi-am deschis aerul condiţionat. Ce aer frate, afară plouă şi-i frig, l-am închis. Mă uitam la drumul lung şi strâmb, aveam cam 600 de metri în care să prind viteza dorită, imediat ce am trecut de calea ferată, au rămas mult mai puţini. Vedeam în faţa mea înşirându-se caii putere, ca nişte cai fantome care trăgeau cu forţă de carul meu de fum gros. Biciuiam acceleraţia nebuneşte! Prindeau viteză şi eu extaz în urma lor gonind pe asfaltul ud, în hopuri. Am trecut de podul sub care mă văzusem deja ruptă în bucăţi acum ceva vreme, pericolul acesta fusese evitat din nou cu succes. Câteva plimbări mai alene şi ajung la strada mare, pot să ating cu spor acceleraţia, ca să pot avea din nou senzaţia că sunt într-un avion, pe punctul de a zbura de pe carosabil. Ploaia cade în stropi grei, lovind parbrizul. Aşa! îi urlu, aşa!! încearcă să mă răneşti, loveşte-mă cu forţă, plesneşte-mă cu putere, nenorocit-o! Furtună netrebnică, hai să te văd, ce poţi să-mi faci!! Prigoneam caii înaintea mea, sfidând vântul! Dă-i cu biciul, prin cruzimea vântului ce semăna stropii reci.. Nici unul nu însămânţa fiinţa mea, nu puteam simţi parfumul prafului spulberat în aer de măria sa ploaia. N-a fost suficient, de-ar fi plouat mai tare, mi-aş fi luat un baton de ciocolată pe care să-l mănânc eu singură într-un lan de grâu. Nimic nu-mi place mai mult decât ploaia asta nenorocită, cu tunete şi fulgere. Azi însă e domoală, parcă stă pe gânduri să lase curcubeul să iasă. E bună şi asta, nici un redbull, n-ar putea să-mi dea energia tandră a ploii la atingerea pielii. Lipseşte doar mirosul grâului muiat în zeama asta dulce.

Dansează ca să mănânci!



- Ce ştii să faci? îl întrebă ea apăsat, iscodindu-l cu privirea, în timp ce îşi modifica singură aspectul vestimentaţiei.

- Cum adică ce ştiu să fac, se încruntă el enervat de asemenea întrebare.

- Trebuie să şi mâncăm! Ce ştii să faci? Era prima lor zi din călătoria stabilită pe o perioadă de un an, n-aveau la ei nimic altceva decât hainele şi câte un ruxac mic fiecare.

- Tu te-ai gândit să iei cu tine scrisori în loc de mâncare şi bani! şi ce naiba faci? Acum înţeleg eu la ce-ţi folosesc aţele astea de pe tine! în timpul discuţiei, vestimentaţia ei se schimbă radical, în doar câteva mişcări. Avusese pe ea o fustă lungă şi largă, de un roşu aprins, şi o cămaşă de in la fel de largă. De ambele păreau să atârne nişte aţe insuportabile, pe care mişcându-le cu uşurintă, le folosi pentru a o transforma total. Acum fusta era sub genunchi, iar bluza stătea extrem de strâns pe ea. Doar lipsa tocului nu o făcea să pară în întregime alta. Totul însă se strânse perfect în jurul ei, accentuând talia şi sânii mari.

- Ajută-mă să leg astea şi mai taci. Intrăm aici! indică o uşă de lemn care ducea clar spre un fel de bar, un fel de cârciumă medievală. Ştii să cânţi? îl întrebă aşezând ultimele mici detalii ale ţinutei, pentru a fi impecabilă, ca abia călcată.

- Ce să fac? răspunse încruntându-se şi mai tare.

- Ştii cântecul ăla, dance, dance, de la BZN?

- Da măi, cum să nu-l ştiu?

- Bine, intri după mine imediat! intră pe uşa plină de ţinte de fier, ca şi cum ar fi dat buzna fugind de cineva şi începu să cânte. „Get out of my life/I beg you to go now/For I can no longer stand your face/You're cold as ice and so frustrated/Now I get on my feet again/There's nothing more to say”.

Toată lumea din interior se întoarse spre uşă, neaşteptând pe nimeni să intre aşa năvalnic. El rămăsese în prag, căutând cu ochi un fel de ajutor ca să iasă din şoc, ridicând mâinile în aer cu aceeaşi intenţie, exprimându-şi totodată şi nelămurirea, gura i se deschise şi ea de atâta uimire şi o privea ca trăsnit acultând cuvintele pe care ea i le cânta ca un reproş. Nu şi-ar fi putut imagina că din fiinţa aia ce părea aproape serafică acum câteva minute, va ieşi una atât de senzuală şi uşor violentă, care mai şi cânta cu atâta forţă, ceva dificil, cu uşurinţă, de parcă acum elibera un urlet străvechi, păstrat cu grijă. Când se apropie de sfârşitul versurilor ce îi aparţineau, se năpusti şi el, urmându-i jocul. Intră nervos, cu mâinile încleştate în aer ca urmând să strângă ceva cu forţă, cu întreg chipul răvăşit de furie, cu privirea aţintită asupra ei, ca un taur ce şi-ar fi ucis cu nespusă plăcere matadorul! Îşi urmă replicile: “You're out of your mind/You're losing control now/I've never mistreated you before/You slammed the door, while I was waiting/Remember how it was before/"Les nuits, l'amour, Paris.” La fiecare cuvânt înainta spre ea uşor, fără să o piardă din ochi, în timp ce ţinta lui se etala în faţa publicului cu o încântare ce îl făcea să fierbă şi mai tare. Apropiindu-se de ea, simţindu-i parfumul şi mai ales formele năucitoare, scăzu şi tonul versurilor, şi o cuprinse de mijloc, trăgând-o lângă el cu forţă, lipindu-i trupul de al lui, chiar înainte de a cânta ultimele versuri. Apoi ca o linişte revărsată din ei către public, începură să danseze pe versurile ce le rosteau împreună, ceva ce părea atât vals cât şi tango, ea ca un tablou fermecător pe care el trebuia să-l expună aşa cum se face la vals, el ca fiara ce vrea să o ia în posesie, din tango. Se urmăreau frenetic, nemaiţinând cont de privirile atente ale publicului, el încă înţepând-o cu privirea nervoasă, ea mângâindu-l cu seninătatea ochilor ei, ca şi cum toate nodurile hainelor s-ar fi dezlegat şi redevenea fiinţa dulce de la început. Sfârşitul îi prinse ochi în ochi, în aplauze neaşteptate.

- Ce-a fost asta? o întrebă el imediat ce se termină reprezentaţia, fără să o slăbească din strânsoare.

- Asta! spuse, accentuând cuvântul, va fi cina noastră! continuă fără să-şi ia privirea din ochii lui încă nervoşi. Apoi se întoarse către public şi începu să mulţumească fiecăruia, în timp ce el rămăsese stană de piatră, neînţelegând nimic.

Urmează..

miercuri, 22 iunie 2011

Carte pe carte

- Mi-e dor să citesc, recomandă-mi ceva.. îi spune privindu-l în ochi, cu mâinile pe lângă gâtul lui, mângâindu-i uşor părul. O jucăuşă şi jumătate, ştia că lui îi făcea plăcere să-i dea sfaturi, dar mai ales să o privească oarecum superior în timp ce ea cocheta cu el. Îşi întorcea capul în toate părţile, ca într-o expoziţie, pe care el o urmărea cu atenţie şi seriozitate, iar ea cu feminitate copilărească şi-l prezenta din toate unghiurile şi îl trecea prin cât mai multe ipostaze. Când simţi că ar putea scoate o vorbă de la el, îşi ţinti ochii în ai lui şi ridicând toate trăsăturile feţei într-o încordare care îi arcuia sprâncenele şi-i ridica pomeţii, mărindu-şi ochii ca să-l facă să se simtă şi mai privit ca până acum, spuse apăsat:
- Ei?
- Ei ce? Răspuse el întorcând capul şi mutând ochii în colţul de sus, pentru a-i evita privirea. Buza de sus i se ridică a dezgust, lăsând dinţii albi să i se vadă, nasul i se încruntă, sprâncenele i se uniră, toate într-o fracţiune de secundă aproape imperceptibilă. Privirea ei încă nu i se desprinse de chip, însă mâinile lui au îndepărtat cu blândeţe braţele ei din jurul gâtului, întorcând imediat întreg corpul ca la comanda capului care deja vedea ţinta spre care să plece pentru a scăpa de urmărirea ei.
- Spune-mi un titlu! Rosti poruncitor, eliberându-l totuşi din ceea ce simţea că lui nu-i mai convenea întru-totul. Amândoi îşi împreunară braţele în cruce la piept, semn al unei bariere ce se zidea treptat în comunicarea lor. Camera era suficient de mare, se puteau evita cu uşurintă. El îşi îndreptă paşii spre şemineul pe care deja îl selectase ca spaţiu de apărare, aşa cum soldatul îşi ridică fortăreaţa în faţa inamicului. Nu îi era duşman, o iubea mai mult decât şi-ar fi putut imagina că poate iubi o femeie, totuşi între ei se ducea o mare luptă.
- Ţi-am spus deja! Îi replică nemulţumit de insistenţele ei.
- Nu Dorule, aia e psihologie de baltă, apa de ploaie a psihologiei moderne. Nu-mi place, în plus nu înţeleg ce urmăreşti cu lectura asta. Ce ar trebui să învăţ din ea? Să te manipulez pe tine? Vocea i se schimbă total, spunea totul cu o incredibilă blândeţe, ceea ce evident îl înduioşa, îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă corp, apoi le ridică împreună cu ochii şi întreg chipul ca şi cum ar căuta răspunsurile la întrebarile ei, undeva în vidul spaţiului care îi înconjura. Toate trăsăturile i se îmblânziseră şi căpătaseră un rafinament neobişnuit, gândurile o înfrumuseţau întotdeauna, conversaţiile cu el o făceau să radieze ceva imposibil de explicat. Îşi continuă explicaţiile făcând mici paşi spre el: cărţile astea mă învaţă să te şantajez, eu vreau o comunicare firească, nu vreau prescripţii pentru fericire, vreau să fiu naturală şi să simt că mă iubeşti cu toate cele rele ale mele. Nu văd în avantajul cui aş citi cărţile astea. Îşi lipi bărbia de braţul lui şi îl cuprinse cu braţele întreg, apoi îşi aplecă în alint capul şi-l lăsă să se odihnească întreg pe braţ. Fără să ştie când, îi cuprinse mâna mică în mâna lui şi i-o sărută. Trăsăturile lui se înmuiară şi ele, o privea pe furiş cu ochii strălucind a taină. Un zâmbet i se strecură în colţul gurii, ea deja îşi închise ochii şi se lăsă cuprinsă cu totul de el în braţe.
- O să mă gândesc Ano, o să mă gândesc.. rosti ca pentru el, ca nu cumva să tulbure pacea dintre ei. Ea nu mai luptă, se încredea în vorba lui, chipurile le erau serene, nici unul n-ar fi stricat momentul cu o vorbă în plus.

marți, 21 iunie 2011

Muzeal

Dedicat, lui D.
Clădirea asta îl atrăsese dintotdeauna, deşi nu îşi putea încă explica acest întotdeauna, de unde vine şi încotro se duce.. Un spaţiu măret, cu o broderie impunătoare, ce amintea de lecţiile de istorie în care se explică simplist arhitectura neamurilor străvechi. Era copil când intrase aici. Avea cel mult trei ani şi pătrundea cât putea cu ochii lui mari şi trişti picturile de pe pereţi. Clădirea era înaltă, pereţii se ducea până atât de sus încât nu-şi imagina că va putea vreodată ajunge să vadă şi picturile din planurile superioare. Imaginile erau destul de aglomerate, iar prima pe care o văzu era cea a părinţilor lui îmbrăcaţi ca mire şi mireasă. Primele întrebări pe care şi le-a pus au fost: „dar eu unde eram? De ce nu-mi amintesc de toate astea?”. Au urmat mai multe, ca un set, care cuprindea diverse imagini cu ei doi, fără el, radiind de fericire în multe ipostaze. În jurul vârstei de 4 ani, ajunse la o pictură ce i se păru extraordinară, în care era evident că burta maică’sii creştea şi înţelese că acolo era el. Urmă un şir cu această nouă fericire a celor doi, apoi unul în care apărea şi el, în chip de bebe, completând fericirea lor. Avea 5 ani şi se vedea la sânul maicii sale, în cădiţa lui mică de baie, în patru labe cu părinţii râzând după el. Înainta greoi prin muzeu, dând din ce în ce mai multă importanţă nuanţelor ce i se revelau pe perete. De acum începea să privească certurile celor doi, le vedea feţele întunecându-se, diverşi alţi bărbaţi şi femei făcându-i să radieze, în timp ce perechea stătea cu spatele la ei, ca un androgin mort pe l-ar căra în spate după ei, fiecare pe celălalt mort. Petrecu în faţa acestor imagini mai mulţi ani, întrebându-se ce a greşit? Nu reuşea să vadă linia de demarcaţie dintre zona fericită şi aceasta anostă, dureroasă. Avea deja 17 ani, iar tablourile păreau să fie pe terminate. Părinţii lui apăreau în noi ipostaze, alături de alţi oameni, iar el din ce în ce mai puţin lângă ei, mai mult într-un con de umbră, undeva în plan secund. Îi revedea pe fiecare zâmbind, cu o fericire mult mai reţinută decât cea iniţială. În capătul coridorului ce nu mai părea atât de înalt descoperi o poză ce acoperea întreg următorul perete. Era el însuşi la vârsta la care se afla atunci. Plin de uimire, se dădu câţiva paşi înapoi pentru a o putea privi mai bine. Paşii lui schimbară proprietăţile clădirii, lungimea se scurtă brusc la atingerea unui alt trup de care se ciocnise cu putere în mersul său cu spatele. În rotire, o văzu. Se îmbujorară amândoi, era clipa în care se vedeau, cei mai frumoşi oameni, unul pentru celălalt! Fâstăciţi, încercară să-şi facă loc unul pe lângă altul, coridorul devenise atât de îngust încât umerii li se atinseră în timpul paşilor, camera se roti cu totul, ca într-un vârtej în clipa atingerii, iar ei rămăseră fixaţi spate în spate, în timp ce înălţimea nouă le permitea de acum să vadă imaginile din planul superior.





luni, 20 iunie 2011

notită

- Azi mi-am dat seama de ce m-am apucat eu de scris. Ca să mă aud!


- Cum aşa?

- Uite aşa! Simplu! Ca la cor, când duci mâna şi-o apeşi pe ureche ca să nu-i mai auzi pe restul şi să te auzi pe tine. Mi-am dat seama că şi aşa nimeni nu mă aude, vorbesc ca la pereţi cu toată lumea, măcar să scriu pentru mine, ca să am cum să râd peste un timp singură de mine.

radio-azi

Omule
albastru
viu
Astăzi
la radio
spunea

ai murit.

Îmi pare rău

nu ne-am întâlnit.

Poate rămâneam
vii
împreună.

Ciudat albastru

Hei!


Omule

albastru

viu

Ce tot umbli prin lume

ca şi cum

ai fi normal?

Nu vezi



eşti un ciudat?!



18.06.2011

duminică, 19 iunie 2011

Furtună la picioarele mele

Plouă bezmetic. Când tandru, când furios. M-am urcat pe pervaz, unde-mi place mie să stau când plouă cu tunete şi fulgere. Îmi imaginez că stăm amândoi pe marginea marelui canion şi privim colosala furtună, ţinându-ne de mână. Simt stropii călduţi pe tălpile goale, privirea mi-e dusă spre cer. La fiecare fulger zărit îmi crapă şi mie un zâmbet pe buzele strânse, închid ochii şi-aştept răspunsul de sunet. Bum-ul dă forţă furtunii, el cuprinde fiinţa întreagă, mă face să mă ridic în picioare, s-aplaud cu palmele întinse şi capul plecat către spate, întregul concert al cerului, cu sufletu-mi tot. Ador forţa păgână şi sfântă a cerului, aruncată în fulger şi tunet spre noi. Tenacitatea, zvârcolirea, tremurul, forţa nebună cu care te ia şi te-aduce înapoi. Ridicată în picioare la marginea geamului, gustând bucuria, cu spiritul mai liber ca oricând. Un ţipăt destramă totul: "nuuu! Să nu sari! Te rog, dă-te de acolo!". Cum aş putea rămâne indiferentă la asemenea rugăminte? Cobor şi închid fereastra. Las capul pe pernă şi râd ca tunetul ce tocmai a trecut, izbucnind după înţelesul dat de fulgerul de dinainte. Omul acela chiar a crezut că vreau să mor! Mă vedea aruncându-mă. Ce gând hazliu, îmi spun, cu ploaia asta, nu vreau decât să trăiesc!

vineri, 17 iunie 2011

cearceafuri albe în lumea albastră

Omule
albastru
viu

Am auzit că m-ai căutat aseară
printre cearceafurile albe
ridicate pe beţe în  cort
de copii

Ţi-am spus doar să mă cauţi personal
sunt în Rai lângă tine.
Tu unde mă cauţi?

marți, 14 iunie 2011

Arc peste triumf

-         Ce frumoasă e! Ai văzut?
-         Da, interesantă ideea cu săgeţile.
-         Săgeţile? Eu pe alea le-am observat ultimele.
-         Cum aşa? Eu le-am văzut de prima dată. De fapt prima dată am văzut săgeţile apoi arcurile.
-         Ce chestie, eu prima dată am observat cum sunt aşezaţi bărbaţii, cum ţin capurile, mi s-a părut extrem de interesant, ca şi cum s-ar odihni unul pe altul, m-am gândit că sunt într-o stare de dragoste care depăşeşte umanul şi luptele masculine pentru femeile care sunt pictate în plutire deasupra.
-         Eu acum observ femeile. Mă gândeam că se luptă de la ceva.
-         Eu după aceea am observat arcele, şi m-am gândit că, au avut conflicte dar le-au rezolvat, am fost foarte şocată când am văzut săgeţile înfipte în piept. Ce interesant cum privim exact invers întreaga imagine şi toate aspectele ei.
-         Păi da, tu mereu eşti cu pacea, era evident că avuseseră ceva de împărţit.
-         Eu nu văd nici acum aşa, văd tot cum am văzut prima dată, într-un fel, adică, gândeşte-te că n-au putut ajunge întâmplător în poziţia asta, este evidentă o reconciliere.
-         Poate.
-         Cred că sigur.
-         Tu crezi, pentru că aşa vrei să fie.
-         Da, probabil. Nu te oboseşte lupta asta fără sens?
-         De ce fără sens?
-         Nu ştiu, n-ar fi fost mai frumos tabloul cu o singură femeie?
-         Poate.
-         Uite, eu mă întreb, oare femeile alea care plutesc aşa ca moarte, nu reprezintă oamenii pe care ei i-au rănit în lupta lor absurdă?
-         Cum să le rănească?
-         Aşa cum se întâmplă în viaţa reală, mereu când doi se luptă, cad multe victime colaterale, nevinovate.
-         Deci crezi că luptându-se pentru ele, le-au victimizat? Ce idee! Ha, ha, ha, un râs pofticios, ironic.
-         Da, aşa cred. Serios, mă privesc pe mine, sunt aşa sătulă de secretele lumii, de bârfă, de destăinuiri, de scrieri care să atingă la mişto pe unul sau pe altul, de luptele altora în care cad victimă fără voie. De ce oamenii nu-şi duc războaiele între ei şi implică mereu pe alţii?
-         Ce farmec ar mai avea un război între două persoane?
-         Ar avea, n-ar mai afecta pe alţii, ar fi cel mult o lecţie pentru cei doi care se luptă, care la final ar putea ajunge ca bărbaţii din imagine, ori ca îngerul şi diavolul din povestea mea.
-         Nu seamănă.
-         Nu seamănă, sunt cazuri diferite, aici lupta pare să se fi dus între doi egali, doi la fel, acolo lupta era între două forţe diferite, care prin luptă s-au interschimbat.
-         Aici au rămas la fel, nu le-a ajutat cu nimic lupta.
-         Ba da, a schimbat relaţia dintre cei doi, în cazul poveştii mele a schimbat doar starea celor două personaje, relaţia rămânând aceeaşi.
-         Da.
-         Ce crezi că e mai important să se schimbe, starea personajelor sau relaţia dintre ele?
-         Depinde.
-         De ce anume?
-         În cazul poveştii tale spre exemplu, dacă diavolul devenea bun, iar îngerul nu se schimba, atunci se schimba în bine şi starea personajelor şi relaţia dintre ele. Ar fi fost cazul ideal.
-         Da, aşa e. Dar pentru asta, unul trebuie să reziste fără să jignească, să lupte cu el însuşi şi să accepte cu dragoste răutatea celuilalt, făcându-o mântuitoare pentru amândoi.
-         Mda.. cam greu..
-         Foarte greu, dar nu imposibil.
-         Nu imposibil.
-         Aşa s-ar face arc peste triumf, ca un curcubeu peste întreg potopul!
-         Fă tu din nou curcubeu peste potopul din viaţa ta!
-         Aşa am să încerc să fac..

Discuţie cu un om albastru

- Mă doare capu’!
- Pe mine inima! Oare crăpăm?
- Indubitabil!
- În sfârşit! Prima veste bună pe ziua de azi! Cândva o să crăpăm!
- Fir-este!
- Uraaa!!

Anonimu lu’ kundera

rincewind

vineri, 10 iunie 2011

joi, 9 iunie 2011

miercuri, 8 iunie 2011

tata si fiica

înainte dragoste!

M-a cules dragostea de pe jos


imediat ce-am căzut îndrăgostit.

M-a ridicat

m-a desprăfuit

mi-a aşezat costumul

mi-a tras un şut în fund şi mi-a spus:

Hai!
Du-te!
N-am să-ţi mai pun piedică niciodată!

speriecuvântătoare

 Din câmp arunc salutări către cer

se întorc

ţipăt înapoi.

- Să tacă! Să moară cuvântul! Să piară!

De ce ţipaţi voi păsării albastre? De adevăr ce doare?

N-arunc durere’n aer

durere vine înapoi.

- Să moară cuvântul!

O floare! O floare pentru voi, păsări albastre!

- Să piară!

Stăpâne! Dă-mi aripi să zbor către păsări albastre!

- Nu vrei mai bine să fii stea?

Dă-mi aripi! Dă-mi aripi stăpâne!

- Să moară! Să moară!

Vreau aripi stăpâne!

- Şi a murit cuvântătoarea...

variantă:

Din câmp arunc saluturi către cer


se întorc

ţipăt înapoi.





- Să tacă! Să moară cuvântul! Să piară!



Ţipaţi voi

de adevăr ce doare?

N-arunc în aer urlet

durere vine înapoi.



- Să moară cuvântul!



O floare!

pentru voi, păsări albastre!



- Să piară!



Stăpâne!

dă-mi aripi să zbor spre ele



- Nu vrei mai bine să fii stea?



Dă-mi aripi! Dă-mi aripi stăpâne!



- Să moară! Să moară!



Vreau aripi stăpâne!



- Şi a murit cuvântătoarea...

espantapajaros

Ia-ţi condeiul tău şi umblă!

Care este rostul umblării condeiului pe coală, fie ea şi virtuală? Eu cred că este o formă de a comunica şi de a te comunica. Cele mai bune texte sunt cele care adâncesc comunicarea, fie dintre autor şi cititor, fie dintre doi cititori, fie dintre cititor şi el însuşi sau autor şi el însuşi. Scrisul are mai multe sensuri, unul pentru scriitor, şi multe pentru cititori, dar are sens şi pentru relaţia care se construieşte între cele două categorii, uneori în formă de dialog, nu întotdeauna. De ce scriu eu? Acum am descoperit că pot picta tablouri în cuvinte, cred că am să continui o vreme.. Unele texte sunt mai bune, altele dimpotrivă. Priviţi-le ca pe încercări, unele mai reuşite, celelalte mai puţin..




Mi-am luat condeiul meu, şi umblu!

încotro

Îţi scriu.
Ca un mort ce doar atât mai ştie să facă.
Îţi scriu pentru că am tresărit auzind vestea la radio.
Deci exişti!
Omule viu, n-ai fost doar o iluzie!
Ai putea să vii să mă iei?
Eu sunt aici, pe insula cu oameni morţi ce umblă, tu unde eşti?
La ştiri spunea că umbli viu în adâncul oceanului.
Omule viu, te rog, ieşi la suprafaţa apei o clipă, înhaţă mesajul meu, coboară-l în adâncuri, citeşte-l şi dă-mi un răspuns.
N-ai vrea să mă iei cu tine?
N-ai mai fi singur, m-ai învăţa să vorbesc, n-aş mai scrie atâta.
Omule viu!
Dă-mi un semn dacă eşti!!
Aş vrea să mă faci să trăiesc, dă-mi un semn, dacă eşti..



Imaginea: http://www.incotro.org/survey/2008/alina-andrei/

marți, 7 iunie 2011

scurt pe NOI

privirea mea dezbracă haina ponosită de TU
în timp ce a ta, face la fel cu haina de EU
concepem în paşi repezi un NOI
al conştiinţei exaltice de ESTE

întreg

I. Ete. Maşina aluneca pe şoseaua plină de gropi fără mine, nu ştiu nici acum cum reuşea să le ocolească. Oricum, dacă aş fi fost prezentă, n-ar fi reuşit. Aproape de pădure, l-am văzut. Era un lup frumos, m-a ademenit cu privirea, am oprit maşina şi m-am îndreptat spre el, a început să-şi arate colţii, am gândit că îi este frică şi i-am zâmbit spunând uşor că nu îi fac nimic. Dar nu, el a continuat să-şi arate colţii, iar eu să zâmbesc. Atunci m-a atacat. De aici o vreme s-a rupt filmul. Apoi nu-mi amintesc decât firul de asfalt care se îmbrăca în roşu. Luna îl modela, ba era râu de sânge, ba asflat. Aveam senzaţia că luna era o fiinţă gigantică, iar eu în maşina mea un soi de jucărie pe care ea o conducea pe serpentine. Toată vraja asta a ţinut în pădure, apoi s-a terminat...


II. Ţiganul. A apărut imediat după lup în pădure. Abia îmi adunam sângele înapoi în vene şi ni s-au întâlnit privirile. Nu mi-a fost teamă de el, ne-am privit insistent, ochi în ochi. Nu ardea nimic, totul era mocnit de acum. Cum se poate să mocnească jarul atât de puternic? Privirea aceea parcă îmi urmărea pieptul, îi căuta zvâcnirea râzând: "E a mea!". Zâmbetul meu senin nu l-a făcut să-şi pieardă-ndrăcirea, i-am zis uşor: şi ce-ai să faci cu ea?. Nu s-a pierdut în faţa întrebării, a urlat din nou "E a mea!". Ia-o, i-am zis. Acum nervul: "Am să o port! E a mea de acum!" dar nu se clinti. Ia-o, am repetat. Creştea încordarea, urletul trecu de punctul său maxim, acum scădea: „Nuuu!! Nu aşa, eu o iau!!” Zâmbetul meu i-a spus din nou să o ia şi brusc s-a domolit. E a ta, i-am spus. Am trecut pe lângă el, era ostenit, nu mai lupta, lipsa adversarului îl copleşea, îl durea, a tăcut, i-am văzut lacrima în colţul ochiului. N-am privit însă în urmă când i-am spus: o iau totuşi cu mine! E a ta.

III. Doi. Lupi, stau faţă în faţă, nu-i leagă nimic, privirea flămândă şi-atât. Între ei, doar văzduhul, prieten amândurora, le surâde. Nu fac nimic doar se privesc, îşi dau târcoale unul altuia de la distanţă privindu-se ca într-un glob de vrăjitoare, şi foamea creşte. Îşi măsoară puterile în minte, îşi socotesc destinele, uitându-se atent unul la celălalt. N-ataca nici unul, aşteaptă momentul în taină. Nimic n-ar putea să-l descopere pe unul, celuilalt, să-l desluşească o clipă măcar, în tot e mister, doar privirile cresc în foamea lor, se-apropie una de cealaltă. Unul priveşte în celălalt şi se vede pe el şi foamea-l loveşte prea tare şi urlă: hai! sfâşie-mă! hrăneşte-te din mine! îţi dau mândria mea, orgoliul, ura, poţi lua toată scara ce se coboară spre iad, sfarămă-mă între colţii tăi aspri! În celălalt răsună ecoul: sfâşie-mă!! hrăneşte-te!! sfărâmă-mă!! Ceva parcă i-a lovit pe amândoi, ochii se măresc în durere. Au aflat, trăiesc unul prin celălalt! E clipa ce n-o mai pot suporta şi atacă! Sar unul spre celălalt, văzduhul le rămâne prieten, îi ţine pe amândoi şi ei.. ei vrând să se lovească, să muşte unul din gâtlejul celuilalt, să se jupoaie, trec unul prin celălalt, privirea le rămâne de sticlă, foamea dispare, cad pe pământ înapoi, doar văzduh între ei, cu ei fiecare, acelaşi văzduh. Privesc înapoi şi se văd, rostesc împreună: tu nu EŞTI de fapt! Privirea-i de gheata.. nimic.

joi, 2 iunie 2011

Căpşunii fac căpşune

Se grăbea. Timpul nu-i stătea în loc! Dar nu putea, nu!! Roşul acela vampiric o atrăgea prea mult. Zăceau în balta de verde ca nişte serafimi ce se aşteptau salvaţi de gura ei, din moartea pământie care începea să le muşte. „Fie! Doar una!”, îşi spuse şi se aplecă spre ele. Ridică frunzele care le acopereau de lumină, ca un veşmânt cărnos sub care se săvârşea taina inimilor mici şi dulci, se gândea pe care s-o aleagă. Ar fi făcut o nedreptate la celelalte care rămâneau acolo, căzute la pământ… Le privea, aşa aplecată, ţinându-şi capul într-o parte, ca o mama care-şi găseşte copiii sub pătură jucându-se de-a v-aţi-ascunselea şi i-ar lua în braţe, dar se opreşte ca să nu le strice joaca, şi se retrage sfioasă, ca să-i regăsească iar şi iar sub acoperământul jocului copilăresc. Pe unele dintre ele se ţesea strălucitoare, o pânză, extrem de migălos şi atent lucrată de un mic păianjen. Pe aceea clar nu putea să o aleagă, deşi era mare şi incredibil de frumoasă. Părea să nu găsească nici una în apropierea ei, îşi făcu mai mult curaj şi începu să înainteze prin desişul tufelor pitice. Vârful piciorului, eliberat de un pantof decupat, de aceeaşi culoare cu ele, îşi făcea loc cu atenţie, să nu cumva să fi călcat venele bieţilor căpşuni, care se răspândeau pretutindeni. În căutarea deliciului, îl înfipse în pământ, păstrând călcâiul în aer, şi celălalt picior la fel, păstrându-şi perfect echilibrul şi graţia. Alese până la urmă una, mărunţică foc. O duse la gură, buzele o apucară de pe tulpiniţa care se desprinse odată cu ea de pe planta părinte, o împinseră imediat în cavitate unde luă contact cu limba. Ajunsă în mijlocul gurii, fu imediat împinsă de limbă spre cerul de care urma să fie strivită. Totul părea perfect, imediat ochii se strânseră de plăcere, simţind parfumele ţâşnind din căpşuna mică, săgetată până în intimitatea ei de limbă. Se revărsau simţirile prin papilele gustative, până în inimă, ca să o încânte. Nu dură însă îndeajuns, aşa că uită cuvântul ei de la început, şi se năpusti să mai aleagă una, şi încă una, şi încă una. Roşul serafic i se amprenta în porii degetelor lungi, care le culegeau cu grijă, pentru a le uni cu buzele care preluau şi ale din coloritul căpşunelor, ca dintr-un izvor ce-şi continua curgerea obrăznicind chipul, sfidând soarele care dorea şi el să-i ardă obrajii cruzi. Căpşună, după căpşună continuă un ritual ce s-ar fi vrut fără de sfârşit. Şi timpul a stat în loc.