duminică, 19 iunie 2011

Furtună la picioarele mele

Plouă bezmetic. Când tandru, când furios. M-am urcat pe pervaz, unde-mi place mie să stau când plouă cu tunete şi fulgere. Îmi imaginez că stăm amândoi pe marginea marelui canion şi privim colosala furtună, ţinându-ne de mână. Simt stropii călduţi pe tălpile goale, privirea mi-e dusă spre cer. La fiecare fulger zărit îmi crapă şi mie un zâmbet pe buzele strânse, închid ochii şi-aştept răspunsul de sunet. Bum-ul dă forţă furtunii, el cuprinde fiinţa întreagă, mă face să mă ridic în picioare, s-aplaud cu palmele întinse şi capul plecat către spate, întregul concert al cerului, cu sufletu-mi tot. Ador forţa păgână şi sfântă a cerului, aruncată în fulger şi tunet spre noi. Tenacitatea, zvârcolirea, tremurul, forţa nebună cu care te ia şi te-aduce înapoi. Ridicată în picioare la marginea geamului, gustând bucuria, cu spiritul mai liber ca oricând. Un ţipăt destramă totul: "nuuu! Să nu sari! Te rog, dă-te de acolo!". Cum aş putea rămâne indiferentă la asemenea rugăminte? Cobor şi închid fereastra. Las capul pe pernă şi râd ca tunetul ce tocmai a trecut, izbucnind după înţelesul dat de fulgerul de dinainte. Omul acela chiar a crezut că vreau să mor! Mă vedea aruncându-mă. Ce gând hazliu, îmi spun, cu ploaia asta, nu vreau decât să trăiesc!