marți, 7 iunie 2011

întreg

I. Ete. Maşina aluneca pe şoseaua plină de gropi fără mine, nu ştiu nici acum cum reuşea să le ocolească. Oricum, dacă aş fi fost prezentă, n-ar fi reuşit. Aproape de pădure, l-am văzut. Era un lup frumos, m-a ademenit cu privirea, am oprit maşina şi m-am îndreptat spre el, a început să-şi arate colţii, am gândit că îi este frică şi i-am zâmbit spunând uşor că nu îi fac nimic. Dar nu, el a continuat să-şi arate colţii, iar eu să zâmbesc. Atunci m-a atacat. De aici o vreme s-a rupt filmul. Apoi nu-mi amintesc decât firul de asfalt care se îmbrăca în roşu. Luna îl modela, ba era râu de sânge, ba asflat. Aveam senzaţia că luna era o fiinţă gigantică, iar eu în maşina mea un soi de jucărie pe care ea o conducea pe serpentine. Toată vraja asta a ţinut în pădure, apoi s-a terminat...


II. Ţiganul. A apărut imediat după lup în pădure. Abia îmi adunam sângele înapoi în vene şi ni s-au întâlnit privirile. Nu mi-a fost teamă de el, ne-am privit insistent, ochi în ochi. Nu ardea nimic, totul era mocnit de acum. Cum se poate să mocnească jarul atât de puternic? Privirea aceea parcă îmi urmărea pieptul, îi căuta zvâcnirea râzând: "E a mea!". Zâmbetul meu senin nu l-a făcut să-şi pieardă-ndrăcirea, i-am zis uşor: şi ce-ai să faci cu ea?. Nu s-a pierdut în faţa întrebării, a urlat din nou "E a mea!". Ia-o, i-am zis. Acum nervul: "Am să o port! E a mea de acum!" dar nu se clinti. Ia-o, am repetat. Creştea încordarea, urletul trecu de punctul său maxim, acum scădea: „Nuuu!! Nu aşa, eu o iau!!” Zâmbetul meu i-a spus din nou să o ia şi brusc s-a domolit. E a ta, i-am spus. Am trecut pe lângă el, era ostenit, nu mai lupta, lipsa adversarului îl copleşea, îl durea, a tăcut, i-am văzut lacrima în colţul ochiului. N-am privit însă în urmă când i-am spus: o iau totuşi cu mine! E a ta.

III. Doi. Lupi, stau faţă în faţă, nu-i leagă nimic, privirea flămândă şi-atât. Între ei, doar văzduhul, prieten amândurora, le surâde. Nu fac nimic doar se privesc, îşi dau târcoale unul altuia de la distanţă privindu-se ca într-un glob de vrăjitoare, şi foamea creşte. Îşi măsoară puterile în minte, îşi socotesc destinele, uitându-se atent unul la celălalt. N-ataca nici unul, aşteaptă momentul în taină. Nimic n-ar putea să-l descopere pe unul, celuilalt, să-l desluşească o clipă măcar, în tot e mister, doar privirile cresc în foamea lor, se-apropie una de cealaltă. Unul priveşte în celălalt şi se vede pe el şi foamea-l loveşte prea tare şi urlă: hai! sfâşie-mă! hrăneşte-te din mine! îţi dau mândria mea, orgoliul, ura, poţi lua toată scara ce se coboară spre iad, sfarămă-mă între colţii tăi aspri! În celălalt răsună ecoul: sfâşie-mă!! hrăneşte-te!! sfărâmă-mă!! Ceva parcă i-a lovit pe amândoi, ochii se măresc în durere. Au aflat, trăiesc unul prin celălalt! E clipa ce n-o mai pot suporta şi atacă! Sar unul spre celălalt, văzduhul le rămâne prieten, îi ţine pe amândoi şi ei.. ei vrând să se lovească, să muşte unul din gâtlejul celuilalt, să se jupoaie, trec unul prin celălalt, privirea le rămâne de sticlă, foamea dispare, cad pe pământ înapoi, doar văzduh între ei, cu ei fiecare, acelaşi văzduh. Privesc înapoi şi se văd, rostesc împreună: tu nu EŞTI de fapt! Privirea-i de gheata.. nimic.