marți, 21 iunie 2011

Muzeal

Dedicat, lui D.
Clădirea asta îl atrăsese dintotdeauna, deşi nu îşi putea încă explica acest întotdeauna, de unde vine şi încotro se duce.. Un spaţiu măret, cu o broderie impunătoare, ce amintea de lecţiile de istorie în care se explică simplist arhitectura neamurilor străvechi. Era copil când intrase aici. Avea cel mult trei ani şi pătrundea cât putea cu ochii lui mari şi trişti picturile de pe pereţi. Clădirea era înaltă, pereţii se ducea până atât de sus încât nu-şi imagina că va putea vreodată ajunge să vadă şi picturile din planurile superioare. Imaginile erau destul de aglomerate, iar prima pe care o văzu era cea a părinţilor lui îmbrăcaţi ca mire şi mireasă. Primele întrebări pe care şi le-a pus au fost: „dar eu unde eram? De ce nu-mi amintesc de toate astea?”. Au urmat mai multe, ca un set, care cuprindea diverse imagini cu ei doi, fără el, radiind de fericire în multe ipostaze. În jurul vârstei de 4 ani, ajunse la o pictură ce i se păru extraordinară, în care era evident că burta maică’sii creştea şi înţelese că acolo era el. Urmă un şir cu această nouă fericire a celor doi, apoi unul în care apărea şi el, în chip de bebe, completând fericirea lor. Avea 5 ani şi se vedea la sânul maicii sale, în cădiţa lui mică de baie, în patru labe cu părinţii râzând după el. Înainta greoi prin muzeu, dând din ce în ce mai multă importanţă nuanţelor ce i se revelau pe perete. De acum începea să privească certurile celor doi, le vedea feţele întunecându-se, diverşi alţi bărbaţi şi femei făcându-i să radieze, în timp ce perechea stătea cu spatele la ei, ca un androgin mort pe l-ar căra în spate după ei, fiecare pe celălalt mort. Petrecu în faţa acestor imagini mai mulţi ani, întrebându-se ce a greşit? Nu reuşea să vadă linia de demarcaţie dintre zona fericită şi aceasta anostă, dureroasă. Avea deja 17 ani, iar tablourile păreau să fie pe terminate. Părinţii lui apăreau în noi ipostaze, alături de alţi oameni, iar el din ce în ce mai puţin lângă ei, mai mult într-un con de umbră, undeva în plan secund. Îi revedea pe fiecare zâmbind, cu o fericire mult mai reţinută decât cea iniţială. În capătul coridorului ce nu mai părea atât de înalt descoperi o poză ce acoperea întreg următorul perete. Era el însuşi la vârsta la care se afla atunci. Plin de uimire, se dădu câţiva paşi înapoi pentru a o putea privi mai bine. Paşii lui schimbară proprietăţile clădirii, lungimea se scurtă brusc la atingerea unui alt trup de care se ciocnise cu putere în mersul său cu spatele. În rotire, o văzu. Se îmbujorară amândoi, era clipa în care se vedeau, cei mai frumoşi oameni, unul pentru celălalt! Fâstăciţi, încercară să-şi facă loc unul pe lângă altul, coridorul devenise atât de îngust încât umerii li se atinseră în timpul paşilor, camera se roti cu totul, ca într-un vârtej în clipa atingerii, iar ei rămăseră fixaţi spate în spate, în timp ce înălţimea nouă le permitea de acum să vadă imaginile din planul superior.