marți, 28 iunie 2011

Podul Suspinelor

Îşi pieptăna părul castaniu cu o perie mare, cu deosebită grijă şi lentoare, în faţa oglinzii impunătoare. Cu gesturi largi, peria aluneca de la creştet până la brâu. Soarele dimineţii pătrundea destul de greu în încăperea mare, dar accentua în sforţarea lui doar lumina blândă a ochilor ei verzi. Sclipeau incredibil, din ce în ce mai tare, cu cât privirea insista asupra lor în oglindă. Rostea încet, cu grijă să nu-l trezească: „te iubesc”.


- Ce faci? întrebă el curios, fiind deja treaz, deşi ea nu băgase de seamă când a ajuns lângă ea.

- Exersez în oglindă o rostire pe care nu vreau să o uit, răspunse roşind ca hoţul prins cu fructele în sân.

- Cum adică exersezi în oglindă rostirea asta? Nu pot să te înţeleg, îţi spui ţie? Ai nevoie să-ţi mai rosteşti asemenea cuvinte? Nu le ştii deja pentru tine?

- Pentru mine le ştiu, eu le rostesc pentru altcineva.

- Altcineva? Pentru mine? Pe mine mă mai iubeşti?

- Ce vorbă e asta: „mă mai iubeşti?”, de ce tot ai senzaţia că iubirea asta poate cădea, aşa.. ea de la sine sau prin sine.. dispărea undeva în neant?!

- Dacă nu-mi spui!?

- Să-ţi spun? Faptele mele nu-ţi confirmă ceea ce nu-ţi spun? Nu se rosteşte pe sine, prin însăşi curgerea ei, dragostea?

- Atunci de ce exersezi în faţa oglinzii?

- Exersez cuvântarea!

- Rostirea deci! Pentru ce? Care este scopul? iritarea creştea, aproape strigau unul la altul, nemaiţinând seama că ar fi putut fi auziţi.

- Nu, nu rostirea, cuvântarea, exprimarea rostirii în cuvânt.

- Bine, pentru numele lui Dumnezeu, de ce exersezi aşa ceva?!

- Pentru momentul în care vei avea nevoie să auzi.

- Acum nu am nevoie? Ai dedus tu de la tine putere din nou, aşa e? Ce ştii tu despre nevoile mele sufleteşti? Despre ce vreau şi am nevoie să aud?! Eşti atât de crudă uneori, îi spune cu un uşor dezgust însoţit de regret.

- Ai tu nevoie să auzi că te iubesc?

- Da! Am nevoie! Să-ţi fie clar! Am nevoie!

- La ce ţi-ar ajuta? Nu înţeleg..

- Las-o baltă Ano!

- Nu, vreau să înţeleg, la ce ţi-ar putea ajuta să auzi cuvintele astea de la mine?

- Mai ţii minte când mi-ai spus prima dată că mă iubeşti?

- Da.. lăsă ochii în podea vâzând imaginile ca proiectate pe lemnul parchetului. Eram ghemuită pe scaunul acela mare care se rotea sub greutatea mea fără să-l împing eu. Ţi-am spus că vreau să-ţi spun ceva, treceau prin mine fiori reci şi calzi, cascade în sus şi în jos. M-am strâns şi mai tare cu teamă, simţeam că mi se înroşesc obrajii şi un fel de leşin salvator, ţi-am spus „vroiam să ştii ca te iubesc”. Mi-ai răspuns zâmbind „serios?”. Parcă ajunsesem pe vârful unui munte liniştit şi în sfârşit mă puteam bucura de linişte, iar „serios”-ul tău m-a prăvălit înapoi la vale, deşi am simţit pentru o clipă liniştea şi relaxarea tututor muşchilor miocardici.

- Ştii Ano, cred că dovata cea mai mare a existenţei sufletului este că doare. Simţi că te doare ceva, dincolo de revărsarea în durerea trupească, pe care o resimţi ca pe o sfârmare a unor oase pe care nu le ai, undeva în inimă. A fost dureros de frumos ce mi-ai spus atunci, de aceea am zâmbit, te-am întrebat dacă „serios”, doar pentru a te face să vrei să alergi din nou pe muntele acela, iar şi iar să atingi liniştea prin cuvântul rostit. Aş fi vrut să ne ţină o viaţă, fie şi la nivelul acela, aşa să te pot auzi mereu spunându-mi, aşa cum doar tu ştiai să-mi spui, roşie în obraji, sfios, candid.

- Poate că asta exersez în oglindă..

- Da Ano.. poate.. Sper că nu ţi-e frică de Podul Suspinelor, îţi promit că nimeni nu te va ucide pentru că ai îndrăznit să dormi astăzi lângă mine în Palatul Ducal! Unde vrei să mergem de aici?

- Dorule, aş vrea să mergem spre familia Medici, să vedem tot ceea ce au adunat ei în Florenţa. Crezi că putem?

- Avem destui bani ca să mergem liniştiţi.

- Aş vrea să mergem tot cu maşinile care ne-ar lua de pe drum. Sper să nimerim şoferi care să fie deschişi să ne povestească din ceea ce ştiu.

- Nu cred că ţi-ar rezista cineva, răspunse ştrengar.

- Cred că sunt totuşi şi oameni care nu ştiu să ne spună mare lucru, oricât de joviali şi deschişi la vorbă ar fi.

- Aşa e Ano, şi pe aceia îi educi tu îndată, începu să râdă cu totul. Ea luă o pernă şi o izbi cu putere înspre el, fără să-l lovească prea tare însă.

- Hai să strângem de aici totul şi să ne pregătim, cred că mai e puţin până deschid pentru vizite, poate scăpăm şi de data asta cu bine.