marți, 28 iunie 2011

Veşnicul veşmânt

De cum am păşit pe uşa care se dădea în lături la simţul unui om, m-a fulgerat gândul că s-ar putea să-l întâlnesc. Putea foarte bine să fie în oraş, până la urmă este şi oraşul lui. Din instinct mi-am aşezat părul şi parcă aş fi căutat chiar o oglindă. El îmbrăcat în blugi, cu o cămăşă în pătrăţele, cum îmi place mie, cu ţinuta dreaptă, a unui trup armonios şi înalt. Tresar şi spun:


- Bună ziua. Nu mă aşteptam să vă întâlnesc.

- Bună Laura (mereu m-a fascinat plăcerea lui de a-mi rosti numele, de parcă ar încerca să-l rememoreze, iar şi iar). Sunt în trecere prin Iaşi. Tu ce mai faci?

- Eu... m-am roşit toată, cum să mă întâlnesc tocmai cu el, fiind îmbrăcată aşa, mă uitam prin magazin de parcă aş fi aşteptat să îi văd soţia, copiii, ar fi cazul de acum să aibă aşa ceva, anii au trecut şi pentru el, nu doar pentru mine, deşi nu pare. Las capul în jos şi-mi privesc stânjenită papucii de raţă şi fusta lungă care acoperă ciorapii groşi, văd că lumea e în sandale şi tricou şi îmi încep explicaţiile pe care nu mi le-a cerut dealtfel: eu.. mă simt aşa de prost că mă vedeţi în halul ăsta, la mine la birou este foarte frig, văd că fac notă discordantă cu toţi ceilalţi oameni, inclusiv cu dumneavoastră, toţi în sandale, eu în pantofii ăştia oribili care-mi permit totuşi să plimb printre straturi când am chef şi cu dresuri groase, cu bluză de lână, groasă.. ce ruşine. Mă asculta liniştit, turuiam cu viteză toate prostiile astea.

- Unde lucrezi Laura? spune din nou numele meu, pentru o clipă mă gândesc cum ar fi să-l aud spunându-mi Ioana, cred că m-aş topi definitiv, deja mi s-au înmuiat picioarele şi simt un gol în stomac şi un prea plin roşiatic în obraji.

- Ţin contabilitatea la o firmă.

- Aaa, foarte bine! Bravo! Mă bucur. Spuneai tu că faci economie acum.

- Aş fi vrut, informatică economică, din păcate nu mi-am permis să continui studiile de economie. Le-am finalizat doar pe cele de psihologie. Poate mă voi înscrie la master pe economie la toamnă.

- Informatică economică?

- Nu, cred că mai curând contabilitate, deşi o detest.

- De ce nu dai la informatică economică? Eu cred că eşti foarte capabilă, vei face faţă. Dacă roşeaţa ar fi dispărut acum cred că era momentul să reapară, dar probabil doar s-a accentuat. Îmi tot aşezam hainele care mă făceau să mă simt prost.

- Serviciul îmi cere să continui studiile în contabilitate. Voi vedea.

- De ceilalţi ce mai ştii?

- Sinceră să fiu, mai des mă întâlnesc cu ai dumneavoastră, decât cu ai mei. Şi sunt foarte surprinsă că mă ţin minte, că-mi vorbesc. Sunt de-a dreptul uluită.

- De ce? Se vorbea mult despre tine, ştii că erai apreciată. Izbucnesc în râs.

- Da ştiu, analiză psihocomportamentală, recte bârfă cu iz pedagogico-analitic. Rămâne serios şi am senzaţia că înghite în sec, aşa că mă potolesc. Mă bucur că v-am întâlnit.

- Oricând ai drum, ai numărul meu de telefon, mi-ar plăcea să ne revedem.

- Sigur, cu plăcere. Politicos ca întotdeauna, i-aş fi trândit-o în nas, mă scoate din sărite, dar nu-mi permit, pare sincer şi nu vreau să-l jignesc. Mă duc de acum să-mi cumpăr ce am de cumpărat. (cum aş fi putut să-i spun că am intrat să-mi cumpăr ciocolată? şi aşa mă vedea îmbrăcată în halul ăla, cu părul tăiat, şi aproape murdar). Îmi permiteţi să vă sărut? Pe obraji desigur, resimt gestul ca pe o obligaţie socială pe care trebuie să o îndeplinesc. Mai bine lăsaţi, nu-mi răspundeţi la idioţenia asta. La revedere! (ultima parte a exprunerii mele, pentru că nu poate fi considerată conversaţie, cred că l-a năucit complet, dar şi-a revenit repede)

- Mă bucur că te-am revăzut Laura. (îmi vine să-i spun că îmi ştiu numele, nu e nevoie să-l repete atât de des, dar îmi place atât de mult cum îl pronunţă, că aş sta să-l ascult ore în şir în încercarea de a înţelege rostul repetării).

Las capul în jos şi plecând mai departe încep să reiau firul ca să înţeleg ce am făcut până acum, îmi tot privesc papucii îngrozitori, simt cum îmi urmăreşte paşii cu un zâmbet. Cum să mă întâlnesc tocmai cu el, îmbrăcată aşa? Arăt dezastruos şi încă îmi mai pasă de cum ar putea să mă revadă. Rămâne cu siguranţă singurul om în faţa căruia îmi pasă cum arăt. Mi-am cumpărat ciocolata cu teama să nu-l întâlnesc cu adevărat în magazin. La ieşire am dat nas în nas cu o colegă de-a lui, n-aş fi vrut să o văd, sincer, deşi mi-a zâmbit, poate că doar mie mi s-a părut mereu că nu mă suportă şi ea e mult mai drăguţa de fapt. Cine ştie, am plecat.