luni, 25 iulie 2011

Micro-statul jun

În faţa condeiului mă simt cuprinsă de nelinişte, cum aş putea cuprinde în 500 de cuvinte tot ce s-ar putea spune despre o ţară? Şi ce ţară! Priveşte deci românco, ţara ta fix în ochi şi spune-i drept, ce gând îi porţi în inimă?


Gândindu-mă la problemele României, n-aş şti la care să mă opresc, toate se interleagă într-o mare problemă colectivă, lipsa de reacţie. Singura soluţie pe care o găsesc este o primă reacţie, aşa cum a existat cea de acum 140 de ani. Reiterarea unei prime reacţii trebuie însă să evite greşelile celei trecute şi totodată să-şi asume propriile greşeli, care cu siguranţă vor exista din plin.

E inutil să stăm să discutăm, mai bine ar fi să ne îndemnăm la muncă muncind, mai ales asupra noastră, privindu-ne ca pe un ogor plin de buruiană ce trebuie arat, semănat, îngrijit. Aş vrea să las copiilor mei, o micro Românie mai curată în cuget, cu simţăminte drepte. Văd uneori cum Raiul se coboară pe pământ, când punem cu toţii osul la muncă şi realizăm treptat ceea ce ne dorim cu atâta patimă. Am început propriul ogor, totul se mişcă încet, cu grija de a nu deranja pe nimeni, mai ales autorităţile statului cu legea în mână. Până acum, nimeni nu mi-a spus nimic, totul merge greu, dar bine. Aş vrea să îi implic mai mult pe cei din familie, atât cât culegem buruiana de după ploaie sau roadele deja coapte, putem discuta în linişte despre ultimele lecturi. Cine spune că pe câmp nu poţi să te educi, greşeşte! De când lucrez la propriul ogor am avut cele mai încântătoare discuţii cu membri familiei mele, toate educative, consolidând vlăstarele crezurilor personale, afânând pământul dur al necazurilor cu apa vie a soluţiilor venite din adâncul înţelepciunii comunicante. Urmează să restaurez o idee mai veche, a cuibului din livadă. Invit astfel prietenii să se alăture muncii şi gânditului din ogor. Vom face o livadă sau o grădină mai mare, la care în timp ce muncim cu mâinile, să recăpătăm gândul liber şi discuţiile curate. În timp vom face un sat întreg, casă după casă, cu ogor comun, sursă de viaţă din toate punctele de vedere. Văd cu ochii dorului de Românie, un microsistem funcţional, cu oameni cinstiţi, educându-se unii pe alţii în timpul muncii, educându-se pe sine prin lectură şi mai ales prin mărturisire deasă, prin strângerea legăturilor cu Dumnezeu. O familie română, din care să se nască treptat un sat autentic românesc, apoi o societate românească.

O utopie urmează să spună cei mai mulţi, iar pentru aceeia aşa va rămâne. Restul vor îmbunătăţi ideea şi-o vor aduce în planul realităţii, prin sacrificii personale, realizând o autentică Românie Jună!

marți, 12 iulie 2011

Ieşi afară!



- Nu uşa!


- Bună ziua Gary. Ce faci?

- Hmm.. Bine. Bună ziua.

- Bine. Gary, vei face o mică plimbare. Trebuie să depăşeşti fobia ta de a trece de uşă.

- Nu! Nu uşa!

- Haide Gary, nu te purta copilăreşte, totul va fi bine.

- Nu, nu acum. Încă puţin.. Vă rog.

- Asta este imposibil, ştii bine. Gândeşte-te la lumea minunată care te aşteaptă afară. Popularitate, bunăstare, calm, lux, voluptate, păsări, flori, televiziune... În fine, toate astea, ştii tu.. În spatele acestei uşi.

- Nu uşa! Fie-vă milă dosctore! Şi apoi, de ce aş părăsi acest cuib confortabil? Aici este tot ceea ce am nevoie. Grădina mea, plantele mele. V-aţi gândit la plantele mele? Ce s-ar întâmpla cu ele? Şi acvariul meu. Vă amintiţi de el? Cine ar hrăni bietele creaturi? Plecaţi deja?

- Da Gary. Dar voi reveni. Continuă cu peştii tăi..

- Păcat. Pierdeţi ce este mai bun din perioada asta..

- Dragă Gary, trecerea din camera asta spre alta se poate face doar dacă tu treci printr-o u.. hai să-i spunem, o ramă verticală, care separă aceste două zone diferite... şi permit mişcarea liberă între cele două zone. Înţelegi?

- Hmm..

- Bun. Îţi propun un scurt exerciţiu pentru a-ţi depăşi fobia.

- Nu! Nu!! Nu uşa!! Nu uşa! Nuuu!

- Calmează-te Gary! Dacă te gândeşti la această.. deschidere.. Eşti în continuare în domitor. Nu este absolut nici un risc!

- Mincinosule!

- Îţi voi dovedi! Priveşte-mă! Acum sunt aici şi hop.. sunt tot aici. Sunt tot aici şi în acelaşi timp dincoace! Amuzant, nu? Şi totalmente nepericulos! Haide, vom face asta împreună.. Ok domnilor, ajunge, luaţi asta de aici. Gata. Gata, s-a terminat. Cum te simţi Gary?

- Ascultaţi! Auziţi? Muzică!

- Da! Uimitor, nu-i aşa?

- Vedeţi? Ce v-am spus eu? Serenitate, dulceaţă, siguranţă. Un adevărat cuib al dragostei. Ceai, cafea, suc de portocale?

- Nu mulţumesc, eşti foarte amabil. Oricum, ţin să te felicit, apreciez modul în care ai decorat spaţiul.

- Serios? Vă place?

- Ador! Aş vrea să privim picturile tale, chiar dacă voi fi subiectiv.

- Oh.. sunt doar nişte opere lipsite de importanţă...

- Ah, nu, nu! Nu sunt de acord. Culori, mişcare, subiect, compoziţie, picturile astea ar merita un mare vernisaj într-o faimoasă galerie pariziană. Te asigur. Afară din camera asta.

- Şi acvariul meu? Ce credeţi despre el?

- Liniştea absolut necesară, cheia întregii tale decoraţiuni.

- Nu, nu aici. Acvariul meu este acolo. În partea cealaltă.

- Desigur, acvariul tău. Sunt prost. Ascultă, toate lucrurile bune se termină la un moment dat. Poţi vedea toate uşile pe care le deschid pentru tine. Gary, e de ajuns de acum, e timpul să ieşim.

- Nu, nu este timpul! Ieşiţi afară din camera mea! Ieşiţi afară!

- Gary, nu mă obliga să folosesc metode pe care nu le aprob. Bine, de această dată cred că nu mai avem de ales.

- Nu! Nu uşa!

- Haide, împinge! Împinge mai tare! Din nou! Din nou! Împinge! Da împinge! Împingedin nou! Iată! E în sfârşit aici.



Mulţumesc mama. Mulţumesc tata.

vineri, 8 iulie 2011

imaginea de azi

Prima noapte după un lung şir în care am dormit bine. Nu ştiu când, cred că în sfârşit am reuşit să mă prăbuşesc fără întrebări existenţiale. Gândurile n-au mai apărut în formă de draci sau de îngeri pe lângă urechile mele, nu le-am mai izgonit şi nici îmbrăţişat, pur şi simplu am căzut imediat într-un somn adânc, odihnitor, pe care am vrut să-l prelungesc cât mai mult. M-am trezit la 6, mi-am întârziat prima trezire cu o oră, am fost foarte surprinsă că nu m-am mai trezit la 5 ca să bântui prin casă, cu o oră mai târziu, azi m-am simţit plină de forţe noi, soarele îmi permitea să citesc, mai aveam cam 20 de pagini din primul volum, totuşi.. între Michelangelo şi somnul straşnic de azi-noapte, am preferat să vreau să adorm la loc, ceea ce s-a şi întâmplat, din nou fără efort, deşi mă simţeam incredibil de energică. După ora 7 n-aş putea spune că am mai dormit, dar am lenevit în continuare, tot revenind în patul mare în forma fătului prea strâns în pântecele mamei. Pe la 8 l-am strâns în braţele citirilor pe sculptor şi-am scos-o pe rusoaică din raft ca să o iau cu mine la serviciu. Aici e timp berechet de citit uneori, termin repede de aşezat toate hârţoagele şi până mai intervine ceva pot să mă arunc liniştită în lectură. La 8.30 mă pregătesc de plecare, dacă nu era banca, la care trebuia neapărat să ajung, ar fi trebuie să fiu de mult la serviciu, dar aşa mi-am permis să ajung târziu. Îl las pe Michelangelo şi-o iau pe Anna. Salut respectuos lumea adunată în bucătărie. Mama e în concediu şi rezolvă problemele prietenilor de familie. Nenea Mihai zâmbeşte privindu-mă pe sub ochelari.


- Ce e? De ce zâmbiţi? întreb.

- Nimic. Nu mă aşteptam să fii acasă.

- Nici eu, răspuns ştrengăreşte. De fapt nici n-aş fi fost, dacă nu aveam de rezolvat ceva cu banca.

- Vezi, ştiam eu că n-ai de ce să fii acasă, eu îţi ştiu tot programul, spune şagalnic.

- Da, sigur, intervine Liliana, tu ştii tot, ce să spun?

- Ba uite că ştiam, ai văzut.

- Da, da..

- Da ce ai acolo, „Amintiri din copilărie”?

- Anna Karenina.

- Ce tot zâmbiţi unul la altul, se bagă şi mama în seamă.

- Eu nu ştiu de ce zâmbeşte, eu zâmbesc înapoi. De ce râdeţi de mine?

- Nu, nimic, tu crezi că mi-aş permite eu să râd de cineva? Ce faci cu cartea?

- O iau la serviciu, când am timp citesc din ea. Nu e potrivit „Anna Karenina”? Accentuiez ultimele silabe la fiecare rostire, nenea Mihai zâmbeşte în continuare cu un zâmbet sfredelitor, care vrea să ajungă la miezul adevărului.

- Ai timp acolo?

- Da, decât să pierd vremea pe.. mă opresc, ei nu ştiu de netlog. În fine, reiau firul, când este timp este, când nu, nu. O strâng bine pe Anna în braţe, salut politicos şi ies pe uşă zâmbind.

miercuri, 6 iulie 2011

la ce folos o inimă, dacă doare?

Dedicat Ultimului Dor.




- Cred că m-am îndrăgostit de tine.

- Nu e nici o problemă Dorule, ţie îţi trece dragostea.

- Crezi că tu ai putea să mă iubeşti?

- Nu cred, ştiu sigur, doar că nu vreau să mai aflu că am inimă. La ce folos o inimă dacă doare?

- Cum m-ai iubi tu pe mine?

- Ca pe un mort! M-am îndrăgostit odată de-un mort, era atât de frumos, nu mi-a rănit inima cu frumuseţea-i străină, ştiam că e mort, n-am avut din start posibilitatea visării la o relaţie. Cu morţii nu poţi avea relaţii, nici vise de iubire, nici măcar conversaţii nu poţi avea. Înţelegi ce spun? Aşa aş vrea să pot iubi, fără implicare, fără suferinţe inutile.

vremea mărturisirii

N-am ştiut că am inimă, până n-am văzut dragostea din ea ieşind prin toţi porii de lumină, curpinzând toate ungherele ce-mi păreau doar simple umbre ale (unui) ceva ce nu exista. Şi când mă gândesc că puteam foarte bine să nu aflu nimic..

Azi mi-a degerat inima de-atâta tăcere neînţeleasă, degeaba aştept ciocanul greu al cuvântului care s-o descătuşeze pentru a se reface. Visul de-a chirurgia estetică mă scârbeşte, mi-aş vrea amputate păcatele, să mă aştern în faţa ta aşa oloagă de ele, cum mă zidesc necuvintele tale. Mi-e gheaţă bolovanul ăsta mare şi greu. Măcar de-aş uita cum e să zbor..

Ba nu! Închid ochii şi zbor! Nici măcar pedepsele tale crunte nu mă pot opri din visare. Odată ajunsă la uşa casei tale, ştiu. Ştiu că n-ai putea să nu mă aşezi la masă cu tine!



P.S:

omule

albastru

viu!

marți, 5 iulie 2011

luni, 4 iulie 2011

Zideşte-mă în tine

După o masă tihnită cu peşte şi mămăligă, cu un pahar de vin băut în paharele lui de cristal roşu, singurele pe care le avea, încă de când trăia maică’sa, s-au ghemuit în patul înalt pe care era aşternut cearceaful mare şi alb cu poale cu motive româneşti. Îi mângâie tămplele până simţi că-l fură somnul. Ca două vampirice suflete, doar noaptea le arăta lumina interioară, strălucind unul lângă altul, ori unul prin altul mai abitir.


- Îţi dorm în gând cuvinte, pe frunte şoapte stinse, broboanele cununi, şirag de doruri sfinte. Îi mângâia fruntea, ştergând roadele gândurilor, încercând să-i potolească respiraţia grea. Fie-ţi visul frumos, gând curat, simţire blândă.. Se ghemui lângă el, moment în care tresări şi se trezi.

- Ano!

- Da Dorule.

- Am visat că era mâine şi nu mai erai lângă mine.

- Sunt lângă tine, mereu am să fiu, chiar dacă voi fi departe.

- Ano? Mă laşi să te sărut?

- Dorule, ce rău îmi pare, pentru fiecare moment în care te-am învinuit, pentru neputinţele mele, cât mă doare toată suferinţa pe care ţi-am pricinuit-o.. Cât ai aţipit, te-am văzut cum scazi, cum întinereşti, părul tău sur dispărea, erai pe rând tânărul pe care l-am cunoscut, adolescentul îndrăgostit, copilul zburdalnic, până ai ajuns din nou la sânul maicii tale şi te simţeam din nou în pântecele meu, unde te simt mereu purtându-te..

- Vreau să mă naşti Ano! Să mă văd întrupându-mă din tine din nou. Mă primeşti Ano? Zideşte-mă în tine! Îi spunea sărutând-o uşor, ca să-i simtă buzele şi tremuratul lor. Iubire vreau să fac cu tine, continuă dezbrăcându-o uşor. Lipsea cu totul pofta trupească, erau nesătui de dragoste, fără emoţii sălbatice şi zbucium trupesc, doar linişte curgând prin ei. O linişte ca lacrimile de dincolo de obraji, strecurându-se în toate cotloanele fiinţei pentru a o împlini total.



„Am fost cu adevărat noi înşine, unul în celălalt. Nu a fost doar încordarea trupească, doar eliberarea aceea a unui zbucium lăuntric, pur trupesc şi atât, nu doar plăcerea fizică, un preaplin sufletesc, ca două vase comunicante, ce se umplu unul prin celălalt într-o dăruire totală. Nu ştiu dacă a fost noapte sau zi, lumină sau întuneric, ştiu sigur că totul a fost luminos. A fost luminos pentru că nu ne-a interesat pe nici unul să-l facem pe celălalt să se simtă bine, ci împreună să ne umplem de acea lumină caldă, de acea fericire blândă, de dulceaţă. Nu ştiu, nu găsesc cuvinte. Îţi mulţumesc. Te port în mine! Oriunde, oricând, exist, pentru că eşti!”

Citi cu lacrimile şiroaie, nu mai era, mototoli hârtia în pumn şi-o aruncă cu un urlet dureros departe, apoi fugi, o luă şi-o îndreptă cu grijă, era singurul lucru care îi rămăsese, parcă şi parfumul ei dispăruse cu totul din aşternut.

Valea Crazy - supa de bolovani şi peşte

Trec peste statul în Ploieşti şi peste noaptea din Văleni. În Văleni, de fapt, este important un singur episod în descrierea de acum, care se vrea exclusiv despre tabară şi părintele Tănase. Mă întreabă când mă vede, după ce imediat mă prezintă Gabriela, fiică’sa:


- La ce facultate eşti tu?

- La psihologie, răspuns eu uşor temătoare şi totodată extrem de mândră, deşi făceam şi jurnalistica atunci, nici n-am amintit.

- Aaaa, apăi tu tre’ să te spovedeşti în fiecare zi!

- Şi de două ori părinte, i-am răspuns râzând.

Ne-a găzduit acolo în seara aceea, ceilalţi ajungeau în zori şi urma să plecăm cu toţii a doua zi pe la amiază, ceea ce am şi făcut, frumuşel, cu un hârca hârca de autobuz prăfuit şi răpciugos, am ajuns în Valea Crazy, cum îi spuneam noi. Primul lucru pe care l-am învăţat acolo a fost că dintr-o mână de cartofi şi câteva paste se pot face mai multe feluri de mâncare, pentru că supa de bolovani era cea mai la îndemână mâncare. Şi iaca aşa, nu se ştie cum, pe lângă bolovanii de pe fundul oalei, mai apăreau rând pe rând toate cele necesare. Prima seară a trecut în tihnă, nimeni pe acolo, doar noi şi mâncărurile noastre din spaghete şi cartofi. Nu-mi amintesc cum şi când s-a trecut la programul serios. Oricum, deodată ne trezeam la 7 pentru adormita rugăciune de dimineaţă pe care o săvârşeam zilnic împreună cu părintele Lavrentie. Cred că făceam liturghie zilnic, nu-mi amintesc, ţin însă minte că aceeia care nu participau, aveau un bonus la ciorba de bolovani, care consta într-o ciupercă despre care nu se ştia dacă este otrăvitoare sau nu, aşa să le ajute Dumnezeu. Sigur că ea ar fi fiert la un loc cu întreaga supă care era dată tuturor, dar ar fi fost vătămaţi doar cei care nu mergeau dimineaţa la liturghie. Nu-mi amintesc să fi lipsit multă lume totuşi, deşi ameninţarea cu binecuvântata ciupercă ni s-a părut tuturor nostimă din cale afară. Pentru prima dată în viaţa mea am fost întrebată ceva ce m-a uluit, şi tocmai în biserică. „Ştii să citeşti?”, m-a întrebat un domn care venea zilnic, nici acum nu ştiu cine era, dar asta e. M-am simţit jignită, cum să nu ştiu eu să citesc? Doar sunt la facultate! Şi încă şi la una de litere! „Sigur” răspund. „Sigur?”, mă întreabă. Fir-ar, ce e de citit ca să dovedesc că ştiu?! E chiar culmea treaba asta! Şi dă-i frate cu psaltirea, şi dă-i şi spune-i, şi dă-i şi poticneală, şi iară dă-i! Concluzia a fost, după întreaga bâlbâială: „Nu ştii să citeşti, să nu mai spui că ştii!”, ceea ce evident m-a scos din sărite. I-aş fi pus o ciupercă întreagă pe limba aia a lui. E mai greu dimineaţa la 7, când lumea abia dădea să uşidă biecu după o noapte de taclale, în care evident că melniţa mergea mult mai bine în vorbe de duh. De-ar fi făcut atunci o sfântă liturghie, precis tot aşa bine aş fi ştiut să citesc.

Cu mâncarea era bine tare. În fiecare zi eram câte doi la bucătărie, pregăteam masa pentru o sută şi ceva de persoane pentru prânz, dimineaţa şi seara rămânând doar aproximativ 20 de voluntari. Într-una dintre zile, vine părintele cu nişte peşte. Şi-l înmulţi măi vere şi sfinţia sa, cam ca Hristosul, strigând din sticlă la fiecare rând pe care îl scoteam noi din cuptor. Cât era tabăra de lungă, părintele mergea, bătând cu un băţ într-o sticlă, ceea ce urma să fie imnul taberei, pe perioada întregii veri: „Peşteeeee!! Hai la peşteeee!! Peşteee aveemm! Toată lumea la peşteee!!”. În urma lui îşi făceau apostolatul o parte dintre copii, cu un lighean mare în care noi puneam peştele prăjit, cu pâinea şi alte noi sticle şi beţe! Şi-aşa se aduna mulţume mare, fiecare de pe la lucrul lui din tabăra mare, părând puhioaie de oameni pe care părintele cu barba încâlcită şi dioptrii imense îi sătura pe dată. A urmat o noapte de curăţat cuptorul de pâine în care am prăjit mulţimea peştilor care nu s-ar fi putut face într-o tigaie aşa cum am vrut noi iniţial. Am frecat bine tăvile, ca să nu dăm fetelor motive să dea cu pietre după noi, lucru care s-a întâmplat oricum, asta fiind singura lor formă de a-şi exprima nemulţumirile.



Despre Ateliere, italieni, muncă şi mai ales curcubee, într-un episod viitor.