vineri, 8 iulie 2011

imaginea de azi

Prima noapte după un lung şir în care am dormit bine. Nu ştiu când, cred că în sfârşit am reuşit să mă prăbuşesc fără întrebări existenţiale. Gândurile n-au mai apărut în formă de draci sau de îngeri pe lângă urechile mele, nu le-am mai izgonit şi nici îmbrăţişat, pur şi simplu am căzut imediat într-un somn adânc, odihnitor, pe care am vrut să-l prelungesc cât mai mult. M-am trezit la 6, mi-am întârziat prima trezire cu o oră, am fost foarte surprinsă că nu m-am mai trezit la 5 ca să bântui prin casă, cu o oră mai târziu, azi m-am simţit plină de forţe noi, soarele îmi permitea să citesc, mai aveam cam 20 de pagini din primul volum, totuşi.. între Michelangelo şi somnul straşnic de azi-noapte, am preferat să vreau să adorm la loc, ceea ce s-a şi întâmplat, din nou fără efort, deşi mă simţeam incredibil de energică. După ora 7 n-aş putea spune că am mai dormit, dar am lenevit în continuare, tot revenind în patul mare în forma fătului prea strâns în pântecele mamei. Pe la 8 l-am strâns în braţele citirilor pe sculptor şi-am scos-o pe rusoaică din raft ca să o iau cu mine la serviciu. Aici e timp berechet de citit uneori, termin repede de aşezat toate hârţoagele şi până mai intervine ceva pot să mă arunc liniştită în lectură. La 8.30 mă pregătesc de plecare, dacă nu era banca, la care trebuia neapărat să ajung, ar fi trebuie să fiu de mult la serviciu, dar aşa mi-am permis să ajung târziu. Îl las pe Michelangelo şi-o iau pe Anna. Salut respectuos lumea adunată în bucătărie. Mama e în concediu şi rezolvă problemele prietenilor de familie. Nenea Mihai zâmbeşte privindu-mă pe sub ochelari.


- Ce e? De ce zâmbiţi? întreb.

- Nimic. Nu mă aşteptam să fii acasă.

- Nici eu, răspuns ştrengăreşte. De fapt nici n-aş fi fost, dacă nu aveam de rezolvat ceva cu banca.

- Vezi, ştiam eu că n-ai de ce să fii acasă, eu îţi ştiu tot programul, spune şagalnic.

- Da, sigur, intervine Liliana, tu ştii tot, ce să spun?

- Ba uite că ştiam, ai văzut.

- Da, da..

- Da ce ai acolo, „Amintiri din copilărie”?

- Anna Karenina.

- Ce tot zâmbiţi unul la altul, se bagă şi mama în seamă.

- Eu nu ştiu de ce zâmbeşte, eu zâmbesc înapoi. De ce râdeţi de mine?

- Nu, nimic, tu crezi că mi-aş permite eu să râd de cineva? Ce faci cu cartea?

- O iau la serviciu, când am timp citesc din ea. Nu e potrivit „Anna Karenina”? Accentuiez ultimele silabe la fiecare rostire, nenea Mihai zâmbeşte în continuare cu un zâmbet sfredelitor, care vrea să ajungă la miezul adevărului.

- Ai timp acolo?

- Da, decât să pierd vremea pe.. mă opresc, ei nu ştiu de netlog. În fine, reiau firul, când este timp este, când nu, nu. O strâng bine pe Anna în braţe, salut politicos şi ies pe uşă zâmbind.