luni, 4 iulie 2011

Valea Crazy - supa de bolovani şi peşte

Trec peste statul în Ploieşti şi peste noaptea din Văleni. În Văleni, de fapt, este important un singur episod în descrierea de acum, care se vrea exclusiv despre tabară şi părintele Tănase. Mă întreabă când mă vede, după ce imediat mă prezintă Gabriela, fiică’sa:


- La ce facultate eşti tu?

- La psihologie, răspuns eu uşor temătoare şi totodată extrem de mândră, deşi făceam şi jurnalistica atunci, nici n-am amintit.

- Aaaa, apăi tu tre’ să te spovedeşti în fiecare zi!

- Şi de două ori părinte, i-am răspuns râzând.

Ne-a găzduit acolo în seara aceea, ceilalţi ajungeau în zori şi urma să plecăm cu toţii a doua zi pe la amiază, ceea ce am şi făcut, frumuşel, cu un hârca hârca de autobuz prăfuit şi răpciugos, am ajuns în Valea Crazy, cum îi spuneam noi. Primul lucru pe care l-am învăţat acolo a fost că dintr-o mână de cartofi şi câteva paste se pot face mai multe feluri de mâncare, pentru că supa de bolovani era cea mai la îndemână mâncare. Şi iaca aşa, nu se ştie cum, pe lângă bolovanii de pe fundul oalei, mai apăreau rând pe rând toate cele necesare. Prima seară a trecut în tihnă, nimeni pe acolo, doar noi şi mâncărurile noastre din spaghete şi cartofi. Nu-mi amintesc cum şi când s-a trecut la programul serios. Oricum, deodată ne trezeam la 7 pentru adormita rugăciune de dimineaţă pe care o săvârşeam zilnic împreună cu părintele Lavrentie. Cred că făceam liturghie zilnic, nu-mi amintesc, ţin însă minte că aceeia care nu participau, aveau un bonus la ciorba de bolovani, care consta într-o ciupercă despre care nu se ştia dacă este otrăvitoare sau nu, aşa să le ajute Dumnezeu. Sigur că ea ar fi fiert la un loc cu întreaga supă care era dată tuturor, dar ar fi fost vătămaţi doar cei care nu mergeau dimineaţa la liturghie. Nu-mi amintesc să fi lipsit multă lume totuşi, deşi ameninţarea cu binecuvântata ciupercă ni s-a părut tuturor nostimă din cale afară. Pentru prima dată în viaţa mea am fost întrebată ceva ce m-a uluit, şi tocmai în biserică. „Ştii să citeşti?”, m-a întrebat un domn care venea zilnic, nici acum nu ştiu cine era, dar asta e. M-am simţit jignită, cum să nu ştiu eu să citesc? Doar sunt la facultate! Şi încă şi la una de litere! „Sigur” răspund. „Sigur?”, mă întreabă. Fir-ar, ce e de citit ca să dovedesc că ştiu?! E chiar culmea treaba asta! Şi dă-i frate cu psaltirea, şi dă-i şi spune-i, şi dă-i şi poticneală, şi iară dă-i! Concluzia a fost, după întreaga bâlbâială: „Nu ştii să citeşti, să nu mai spui că ştii!”, ceea ce evident m-a scos din sărite. I-aş fi pus o ciupercă întreagă pe limba aia a lui. E mai greu dimineaţa la 7, când lumea abia dădea să uşidă biecu după o noapte de taclale, în care evident că melniţa mergea mult mai bine în vorbe de duh. De-ar fi făcut atunci o sfântă liturghie, precis tot aşa bine aş fi ştiut să citesc.

Cu mâncarea era bine tare. În fiecare zi eram câte doi la bucătărie, pregăteam masa pentru o sută şi ceva de persoane pentru prânz, dimineaţa şi seara rămânând doar aproximativ 20 de voluntari. Într-una dintre zile, vine părintele cu nişte peşte. Şi-l înmulţi măi vere şi sfinţia sa, cam ca Hristosul, strigând din sticlă la fiecare rând pe care îl scoteam noi din cuptor. Cât era tabăra de lungă, părintele mergea, bătând cu un băţ într-o sticlă, ceea ce urma să fie imnul taberei, pe perioada întregii veri: „Peşteeeee!! Hai la peşteeee!! Peşteee aveemm! Toată lumea la peşteee!!”. În urma lui îşi făceau apostolatul o parte dintre copii, cu un lighean mare în care noi puneam peştele prăjit, cu pâinea şi alte noi sticle şi beţe! Şi-aşa se aduna mulţume mare, fiecare de pe la lucrul lui din tabăra mare, părând puhioaie de oameni pe care părintele cu barba încâlcită şi dioptrii imense îi sătura pe dată. A urmat o noapte de curăţat cuptorul de pâine în care am prăjit mulţimea peştilor care nu s-ar fi putut face într-o tigaie aşa cum am vrut noi iniţial. Am frecat bine tăvile, ca să nu dăm fetelor motive să dea cu pietre după noi, lucru care s-a întâmplat oricum, asta fiind singura lor formă de a-şi exprima nemulţumirile.



Despre Ateliere, italieni, muncă şi mai ales curcubee, într-un episod viitor.