miercuri, 6 iulie 2011

vremea mărturisirii

N-am ştiut că am inimă, până n-am văzut dragostea din ea ieşind prin toţi porii de lumină, curpinzând toate ungherele ce-mi păreau doar simple umbre ale (unui) ceva ce nu exista. Şi când mă gândesc că puteam foarte bine să nu aflu nimic..

Azi mi-a degerat inima de-atâta tăcere neînţeleasă, degeaba aştept ciocanul greu al cuvântului care s-o descătuşeze pentru a se reface. Visul de-a chirurgia estetică mă scârbeşte, mi-aş vrea amputate păcatele, să mă aştern în faţa ta aşa oloagă de ele, cum mă zidesc necuvintele tale. Mi-e gheaţă bolovanul ăsta mare şi greu. Măcar de-aş uita cum e să zbor..

Ba nu! Închid ochii şi zbor! Nici măcar pedepsele tale crunte nu mă pot opri din visare. Odată ajunsă la uşa casei tale, ştiu. Ştiu că n-ai putea să nu mă aşezi la masă cu tine!



P.S:

omule

albastru

viu!