luni, 4 iulie 2011

Zideşte-mă în tine

După o masă tihnită cu peşte şi mămăligă, cu un pahar de vin băut în paharele lui de cristal roşu, singurele pe care le avea, încă de când trăia maică’sa, s-au ghemuit în patul înalt pe care era aşternut cearceaful mare şi alb cu poale cu motive româneşti. Îi mângâie tămplele până simţi că-l fură somnul. Ca două vampirice suflete, doar noaptea le arăta lumina interioară, strălucind unul lângă altul, ori unul prin altul mai abitir.


- Îţi dorm în gând cuvinte, pe frunte şoapte stinse, broboanele cununi, şirag de doruri sfinte. Îi mângâia fruntea, ştergând roadele gândurilor, încercând să-i potolească respiraţia grea. Fie-ţi visul frumos, gând curat, simţire blândă.. Se ghemui lângă el, moment în care tresări şi se trezi.

- Ano!

- Da Dorule.

- Am visat că era mâine şi nu mai erai lângă mine.

- Sunt lângă tine, mereu am să fiu, chiar dacă voi fi departe.

- Ano? Mă laşi să te sărut?

- Dorule, ce rău îmi pare, pentru fiecare moment în care te-am învinuit, pentru neputinţele mele, cât mă doare toată suferinţa pe care ţi-am pricinuit-o.. Cât ai aţipit, te-am văzut cum scazi, cum întinereşti, părul tău sur dispărea, erai pe rând tânărul pe care l-am cunoscut, adolescentul îndrăgostit, copilul zburdalnic, până ai ajuns din nou la sânul maicii tale şi te simţeam din nou în pântecele meu, unde te simt mereu purtându-te..

- Vreau să mă naşti Ano! Să mă văd întrupându-mă din tine din nou. Mă primeşti Ano? Zideşte-mă în tine! Îi spunea sărutând-o uşor, ca să-i simtă buzele şi tremuratul lor. Iubire vreau să fac cu tine, continuă dezbrăcându-o uşor. Lipsea cu totul pofta trupească, erau nesătui de dragoste, fără emoţii sălbatice şi zbucium trupesc, doar linişte curgând prin ei. O linişte ca lacrimile de dincolo de obraji, strecurându-se în toate cotloanele fiinţei pentru a o împlini total.



„Am fost cu adevărat noi înşine, unul în celălalt. Nu a fost doar încordarea trupească, doar eliberarea aceea a unui zbucium lăuntric, pur trupesc şi atât, nu doar plăcerea fizică, un preaplin sufletesc, ca două vase comunicante, ce se umplu unul prin celălalt într-o dăruire totală. Nu ştiu dacă a fost noapte sau zi, lumină sau întuneric, ştiu sigur că totul a fost luminos. A fost luminos pentru că nu ne-a interesat pe nici unul să-l facem pe celălalt să se simtă bine, ci împreună să ne umplem de acea lumină caldă, de acea fericire blândă, de dulceaţă. Nu ştiu, nu găsesc cuvinte. Îţi mulţumesc. Te port în mine! Oriunde, oricând, exist, pentru că eşti!”

Citi cu lacrimile şiroaie, nu mai era, mototoli hârtia în pumn şi-o aruncă cu un urlet dureros departe, apoi fugi, o luă şi-o îndreptă cu grijă, era singurul lucru care îi rămăsese, parcă şi parfumul ei dispăruse cu totul din aşternut.