marți, 16 august 2011

Diagonală? Până la Grigorescu?

Bucureşti, anul mântuirii 2011.




Plecam de la Institutul Bancar însoţită de prietena mea bună, Cântecel. Ar fi vrut să luăm un taxi, dar aflasem deja că e relativ aproape Palatul BNR şi nu are sens să cheltuim, în plus urma să trecem prin Bucureştiul vechi, şi nu vroiam să ratez asta, aşa că am convins-o. După o lungă pauză la farmacie de unde ea şi-a cumpărat plasturi, am plecat nervoase pe "rapiditatea" casierelor bucureştene. Ca întotdeauna, am traversat doar ca să avem de unde traversa înapoi, dar la semafor (unul dintre puţinele din capitală, unde s-a respectat culoarea roşie, iar pietonii aşteptau nerăbdători să traverseze) am avut răgazul să adresăm câteva întrebări şi să aflăm unde este BNR-ul.

- Nu e departe. Vedeţi clădirea aceea de acolo, care are două cupole? spunea o doamnă amabilă. Mergeţi aşa pe diagonală, traversaţi parcul, acolo trebuie să ajungeţi, când ajungeţi pe aleea cafenelelor mai întrebaţi.

Am aflat apoi că Bucureştiul vechi, e zona cafenelelor cum spunea doamna. Zis şi făcut, ca o toantă eu mă uitam cu gura căscată la fântânile arteziene din zona Unirii, gândindu-mă cum să prind în poze dintr-un unghi cât mai bun, atunci nu aveam timp, dar analizam deja pentru ziua de mâine. În parc am descoperit plăcuţele pe care scria "aveţi voie să călcaţi iarba". Prietena mea era toată o baltă de sânge de la pantofii ei office. Zic:
- Hai să ne descălţăm şi să mergem pe iarbă, aşa traversăm parcul pe diagonală şi scurtăm timpul şi drumul, iar picioarele tale vor avea un pic de timp să se odihnească.

- Lauris, tu ai curaj să te descalţi? Dacă tu de descalţi, mă descalţ şi eu.

- Sigur, şi ridic piciorul desfăcând încălţările.

- Eşti nebună! strigă la mine prinzându-mă de mână pentru a mă opri, cu faţa deja roşie şi ochii măriţi iar gura strânsă de uimire (tocmai discutam cu ea despre universalitatea emoţiilor şi a exprimării lor pe chipuri). Mergem aşa!

- Bine, hai.

Nu facem noi bine un pas că simţim amândouă senzaţia de nisipuri mişcătoare în care ne scufundăm fără urmă de salvare. De ce să te prinzi ca să ieşi din asemenea situaţie? Nu ne aveam decât una pe cealaltă. Două toante din provincie scufundându-se în noroiul bucureştean. Lumea nu ne privea, dar la râsul meu au început să se întoarcă rând pe rând capetele tinerilor care stăteau liniştiţi pe ramurile arborilor joşi.

- Lauris, eşti nebună!? Ce ne facem!? Cum ajungem noi aşa la Institut? Uite în ce hal sunt, eu nu mai merg!

Eu nu mă puteam să mă opresc din râs. Cântecel era nervoasă, eu râdeam mai departe.

- Lauris, nu mai râde, ce facem?

- Hai să ieşim de aici, cumpărăm o sticlă de apă, ne spălăm şi gata, mergem.

Înotatul prin verdele gazon până la marginea de asfalt n-are rost să mai fie povestită, din baltă în baltă, eu râzând, iar Cântecel aproape plângănd am iesit până la urmă la liman. Ne-am aşezat pe o bancă şi dă-i surioară cu şerveţelul, cam degeaba. Ea avea pantofi, ceva ceva a reuşit, dar degetele mele sub sandale arătau de parcă ieşisem de la porci. Şi mergeam la o întâlnire cu guvernatorul băncii, iar asta mă amuza teribil mai departe, iar pe ea o enerva.

- Termină Lauris, cum ajungem noi aşa acolo? Eu zic să nu mai mergem. Nu putem intra aşa. Nu cred că au uşa din dos, ca să intrăm mai întâi la o baie.

- Cântecel, noi trebuie să trecem prin zona veche a oraşului, unde sunt cafenele, intrăm undeva la baie şi rezolvăm. Zis şi făcut. În drum ne-am mai oprit la o farmacie, n-am găsit nimic din ce aveam nevoie, am mers mai departe, întrebând cum se ajunge la BNR. Ochii urmăreau un local cu toaletă ca pe o masă de ping-pong mingea. Capul ni se mişca dintr-o parte în alta ca să nu ratăm acest aspect extrem de important. Ajunsesem la palat şi de o toaletă.. n-am aflat. Ne-am făcut curaj şi am intrat undeva chiar alături de destinaţia noastră finală.

- Ţine uşa, dacă ne văd ăştia ce facem noi în toaleta lor ne omoară!

- Stai să-mi pun plasturele.

- Hai, ţine uşa.

- Lauris, dacă intră cineva acum şi vede ce faci tu, e de rău, îţi dai seama cum zburăm? O să ne ştie tot Bucureştiul!

- Da, de aia îţi spun să stai în uşă!!

- Nu pot, dacă intră şi mă loveşte?

- Incuie!

- Nu pot, nu are de încuiat. Hai mai repede!!

- Mă mişc cât pot de repede, cu tălpile goale curăţând sandalele de zor. Doamne cât sunt de murdare!

- Lasă, nu le da luciu acum, curăţă şi tu cât să nu se vadă! Hai mai repede, să nu intre cineva.

- Am terminat, vai ce e pe jos, iau o bucată de hârtie igienică şi şterg urmele de picioare lăsate pe jos. Cântecel, ce tare, mi-au rămas urmele pe gresie, încep iar să râd.

- Hai Lauris, ce faci, le ştergi podeaua? Lasă, doar nu pentru asta ai intrat aici!

- Nu podeaua, şterg urmele mele, i-am răspuns de parcă ştergeam urmele unei crime făcute cu maximă cruzime. Cu bucata de hârtie spre coşul de gonoi, aplecată pe vine ca să-mi închei sandalele, cu podeaua încă udă, dar fără degetele mele pe ea, văd cum se deschide uşa.

- Vai, ne scuzaţi, nu durează mult, spuse cel ce părea patronul.

- Nici o problemă, răspundem noi în cor, mimând normalitatea.

- Da, ia să văd. Angajatul îi explică în detaliu ce făcuse. E bine. Ai lucrat bine, bravo!

- Pfiu, se auziră gândurile noastre unul pe celălalt, în timp ce ne priveam pe la colţurile ochilor. Nu ne-a prins. Am ieşit demne, nu m-am uitat în urma mea, de teamă să nu văd urmele ude ale sandalelor mele pe podeaua de lemn a cafenelei.

- Îţi dai seama ce se întâmpla dacă intra cu un minut mai devreme?

- Sper că nu au camere de filmat! Hai să vedem pe unde trebuie să intrăm. Cât am întârziat?

- Mai bine de jumătate de oră, eu cred că deja se termină, hai să vedem.

Nu se terminase, am ajuns numai bine, discursul nu ne-a adormit, era la sfârşit. Pictura lui Grigorescu m-a revigorat cu totul, eu şi ţăranca lui, păream să semănăm, măcar la picioare..





--------------------------------------------------------------------------------