joi, 29 septembrie 2011

femeia de care m-aş îndrăgosti.

Am primit textul ăsta de la o prietenă: http://mihaelafilip.wordpress.com/2011/03/05/c...


M-a stârnit. Mi-am amintit că am vrut să scriu un text, despre cum m-aş îndrăgosti dacă aş fi bărbat. Deşi, cred că şi ca femeie, m-aş putea cu uşurinţă îndrăgosti de o altă femeie, la nivelul fascinaţie, în sensul că aş trăi îndrăgostirea în sine, nu dorinţa de a avea o relaţie sau cine ştie ce altceva ce poate trece prin mintea unora. Deci ar putea fi corect să spun, cum şi de ce m-aş îndrăgosti de o femeie.

Văzusem la momentul în care vroiam să scriu textul o măicuţă pe stradă. Atât de frumoasă! Dar atât de frumoasă, încât n-am rezistat şi am exclamat în sinea mea "de aşa o femeie m-aş îndrăgosti dacă aş fi bărbat". Apoi mi-am adâncit gândul, dacă tot mi-a plăcut ideea. Şi continuam gândind la cât de frumoase sunt unele maici, asta ca să nu spun că toate. Cum îşi păstrează frumuseţea şi prospeţimea chipului, acea naivitate şi dulceaţă de copil, candoarea maternă, eleganţa feminină. Mă întrebam, cum de se poate să întorci totuşi capul după o femeie care nu poartă tocuri şi nu-şi mişcă şoldurile, ca să nu spun de-a dreptul curu, cum ar spune unii, o femeie care nu are nimic cochet în ea, care nu te poate atrage cu formele ei sau dezgolirea ei, care nu e perfect machiată şi-şi ascunde pasul legănat şi unuirea feminină dub hainele ponosite, negre. Aşa o femeie aş iubi eu nebuneşte, una pe care s-o pot dibui, s-o pot ghici şi gusta de departe, una pe care s-o pot privi fără să-şi dea seama, dar nu din prea plinătatea de sine, ci din asumarea vieţii până la mersul pe stradă, care îi aparţine. M-aş îndrăgosti de femeia care uitându-se într-o vitrină nu se caută pe sine oglindită pentru a vedea dacă emană frumuseţe, ci un produs anume. M-aş îndrăgosti de femeia căreia îi este jenă să se descalţe, nu mai spun să se dezbrace în faţa mea, aş adora pur şi simplu pudoarea femeii. M-aş îndrăgosti de femeia care se unuieşte natural, fără să-şi forţeze mersul pe tocuri în mod ridicol stând ori prea strâmbă ori prea băţ. M-aş îndrăgosti de femeia veselă!! Da, categoric! M-aş îndrăgosti de femeia-copil, cea alături de care pot să râd şi să glumesc, de femeia neserioasă în sensul de femeie în faţa căreia îmi pot permite să spun orice fără să o văd încruntându-se iremediabil. M-aş îndrăgosti de femeia care ştie să se uite urât doar aşa cum o fac copiii. Cred că o spun din nou, m-aş îndrăgosti de femeia-copil. Aceea femeie care are forţă să rămână senină, care rămâne deschisă, care nu dramatizează din orice, femeia care munceşte fără să cârtească şi să spună că totul este o corvoadă. M-aş îndrăgosti de femeia inteligentă, care poate purta o discuţie la orice nivel, femeia care acceptă când nu ştie şi se arată deschisă să afle. E simplu, m-aş îndrăgosti de femeia care ar emana continuu lumină, în orice situaţie s-ar afla.

Încă o mai caut în mine. Prima femeie de care să mă îndrăgostesc nebuneşte, aş vrea să fiu eu.





--------------------------------------------------------------------------------

joi, 22 septembrie 2011

glonţul monetar

Îţi pun pistolul la tâmplă şi-ţi spun în şoaptă rânjind:


- Stt, taci şi fă cum îţi spun!

Oricum ai fi tăcut, nu poţi rămâne decât mut în faţa la aşa ceva. Te ameninţă făţiş cu gloanţele lor monetare, laşi capul în jos ruşinat, nu poţi face nimic, gargara nu-ţi foloseşte, depinzi de nenorocitul ăla de ban. Îi eşti sclav. Nici să ierţi nu mai ai dreptul dacă nu plăteşti mai întâi. Au făcut din iertare o curvă cu plata în avans.

"Da, lasă" gândeşti, "o să mă fac eu mare!". Ai uitat că alţii sunt deja mai mari.

marți, 20 septembrie 2011

Adio deci. Pe curând.

M-ai alungat. Mi-ai spus adio deci. Orice. Orice aş fi putut suporta. Numai adio, nu. Deci am plecat. Cobor pe muntele uitării. Ştii cum e? Singurul munte care se cucereşte coborând, mai întâi trebuie să-l cobori ca să-l poţi urca. E vârful îndreptat spre pământ şi poalele ating cerul. Am început coborârea împreună, mai ştii? Off, tu deja m-ai uitat, ai atins vârful fără mine, urmez şi eu, te privesc de departe, eu încă n-aş uita, dar trebuie. Trebuie. Aici nu-i vorba de Freud iubire, nu izgonim nimic în iceberg, totul porneşte mai curând ca din subconştientul colectiv jungian, de-atunci, de când ştiam noi totul. Îţi aminteşti de Piaget? El spunea că suntem vorbitori universali la naştere, cunoaştem atunci şi doar atunci, toate fonemele lumii, toate sunetele indiferent de limbă, cu toate că auzim încă din pântece, sau pur şi simplu suntem sensibili la sunete, învăţăm să le uităm abia după ce ne naştem. Era firesc ca tu să uiţi de mine înaintea mea, doar te-ai grăbit să te naşti înaintea-mi. Gândeşte-te numai, când te-am prins eu din urmă eram la vârsta marilor visări, tu deja te treziseşi în lumea marilor dezamăgiri, uitai deja, eu ţi-am adus, pentru o clipă doar, aminte. De-atunci împreună uităm. Coborâm spre vârful muntelui şi uităm. Că suntem oameni, că iubim, că ne cunoaştem, că visăm, că am fost copii, că am ştiut cândva toate tainele lumii, că ni le-am reamintit fulgerător când ne-am îndrăgostit prima oară, că le-am retrăit într-o clipă eternă când ne-am privit unul pe celălalt în ochi. Dar ce vorbesc? Tu ai uitat deja, la fel cum eu urmează să uit. Pe vârful uitării ne-om regăsi străini, ca'n piesa pe care încă n-am citit-o a lui Vişniec. Ştii tu.. de fapt nu, tu n-ai ştiut niciodată, vag îmi amintesc să te fi bătut la cap. Cine eşti tu de fapt? De ce îţi vorbesc? Unde eşti? Vorbesc singură, cred că am înnebunit. Un pas mai am şi pun steagul! E o oglindă, aşa am decis, în loc de steag o oglindă. Nu mai ştiu de ce, dar am scris pe ea: Pe curând.

Furnica feministă şi greierele (...)

adaptare după Ada Milea




- Surioară..

- (ăsta iar n-are şi mă ia cu „surioară”) Ai?

- Am. Am venit să-mi dai şi mie pân’ la primăvară...

- (o s-o fac pe inaccesibilă!) N-am!

- Un grăute, ai o mie, pân’ la primăvară..

- (acu’ se dă şi rotund, că ştie să numere) N-am! N-am! N-am! N-am!(o mie, am o mie unu, mai numără odată)

- Da’ toată lumea ştie, pân’ la primăvară, la primăvară, la primăvară..

- (gura lumii slobodă, numără, mai numără) N-am! N-am! N-am! N-am! (ia să-l iau eu tare!) Astă vară ce-ai făcut? Astă vară ce-ai făcut? Astă vară ce-ai făcut?

- Am...

- vară ce-ai facut?

- am..

- vară ce-ai făcut?

- Am jucat!

- (ehe, cât eu mă dădeam de ceasul morţii, şi vroiam, şi tu..) Acuma joacă!

- Mi-e foame, c-aş juca.

- (recunoaşte deci!) Joacă!

- Nu mă enerva.

- (ce-mi place!)Joacă!

- Nu mă enerva.

- Joacă!

- Nu mă enerva, că-s nervos, îmi dai ori?

- (dacă spui drept pentru ce ai venit) Eah..



Sfârşitul, la alegerea cititorilor.

joi, 15 septembrie 2011

Despre dragoste, mami

- Doare?


- Nu puiuţ, nu doare. E ceva. Ceva frumos. Parcă ţi-ar fi strivit pieptul de comori pe care nu bănuiai că le ai în tine.

- Cum nu doare?

- Nu doare, pur şi simplu te umpli de simţi că dai pe dinafară.

- Adică, ţi-e rău?

- Nu, ţi-e bine!

- Cum poate fi bine tot răul ăsta?

- Nu ştiu, dar e aşa de bine, că n-ai vrea să mai treacă.

- E ca un carusel? Când ţi-e rău şi totuşi râzi şi parcă ai mai vrea şi n-ai mai vrea, în acelaşi timp?

- Da, da, ca un carusel, totul se învârte, timpul tot se învârte pe loc, aşa se simte.





--------------------------------------------------------------------------------

blog scurt

“Cu tine ai totdeauna doi tovarăşi: tot binele pe care l-ai făcut şi tot răul.”
Nicolae Iorga


Bun. Acum întrebarea ar fi, care dintre tovarăşi îţi e prieten? Probabil binele, iar răul devine duşmanul tău. Avem un apropiat şi un duşman în faptele noastre, în gândurile şi alegerile noastre, şi un singur arbitru care poate răsturna orice situaţie: TIMPUL.

marți, 13 septembrie 2011

m-am săturat de zei

Sunt toată acră. M-am săturat de oamenii zeităţi. Mi-e silă de oamenii care zeifică pe alţii, dar şi ma silă de cei ce se lasă zeificaţi, chiar mai mult, caută să fie zeificaţi, doresc cu ardoare, îşi cumpără şi un căţel care să dea din coadă când îi vede dacă nu sunt pe deplini mulţumiţi de adoraţia pe care le-o alocă toţi cei din jur. Oh, da, sunt oameni care îşi cumpără animale de companie, doar pentru a fi alintaţi de ele. Auzi de la ei replici de genul: "am să-mi iau o pisică, să-mi toarcă în ureche!" sau "mi-am luat un căţel, e aşa drăguţ, face pe el de bucurie când mă vede". Mai greu e cu aceia care îşi iau avarii, ei vor probabil răspunsuri tot de la oameni, aşteaptă să fie măguliţi: "vai ce acvariu superb ai!". Oricum, toţi ăştia sunt ok până la urmă, doar orice om doreşte în sinea lui să fie admirat, plăcut, iubit, în fine, fiecare cu aspiraţiile lui pe scara emoţiilor, afectelor. Cei mai teribili rămân cei care nu sunt în stare să se arate pe ei aşa cum sunt, pentru că ar pierde prin asta locul acela călduţ din imaginaţia altcuiva. Nu dragostea, doar slava umana primită pentru ceva ce oricum e nu sunt. Ăştia mă dezgustă cel mai tare. Dar c'est la vie, doar n-am să-i tratez eu pe toţi, de-abia îmi fac faţă mie. Noapte bună.

Iaşii marilor iubiri

Îl citesc, sau recitesc mai atent acum pe Zelea Codreanu. M-a frapat descrierea Iaşului făcută de el. Îl vede corect, aşa cum doar ieşenii îl pot vedea. Iaşul de vară este pustiu, urât, aproape sinistru, octombrie îi dă viaţă iar şi iar, an de an. Venirea studenţilor, începerea universităţii şi a şcolii, sunt primăvara oraşului, acum totul înfloreşte într-o lumină caldă, mai ceva ca gladiolele din faţa casei pătrate. Străzile toate înmuguresc de viaţă, iar seva asta de agitaţie izbucneşte în flori mari de veselie juvenilă. Totul curge într-un zbucium cumplit, un cumul de energii straşnice. Octombrie mă va prinde şi pe mine anul acesta în Copoul zgomotos probabil. Deja mă bucur de redeschiderea universităţii, de răurile de veselie ce vor curge la vale de pe dealul reînviat.

pe scurt, despre nebuni

"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea multi oameni cuminti si nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni si au dezrãdãcinat regimul boieresc de atunci...
Ne trebuie si nouã nebuni. Cu oameni cuminti care despicã un pãr în 14 si tot nu se hotãrãsc, nu este nimic de fãcut. Ne trebuie cel putin un nebun, dacã nu mai multi nebuni. Ce va face nebunul ãsta, de unde vreti sã stiu eu?...
.. .Se cere dar un nebun. Sã vinã dar nebunii.
Pânã si socialistii s-au cumintit. Ei au realmente un partid în dosul lor si oameni care n-ar trebui sã aibã fricã de nimeni. Fricã vãd cã n-au. Dar sunt si cuminti. Ca si altãdatã, I. Nãdejde, se tin grãpis de starea legalã. Cei de la putere civili si militari vor sã-i scoatã. Inutilã încercare. Tactica lor e starea legalã. Chiar când sunt împuscati ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiti în bãtãi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii sãi, socialistii protesteazã, ce-i drept, cu multã demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.
În orice caz, ne trebuie nebuni.
Sã iasã nebunii care sã înceapã actiunea ilegalã sau în contra legii, împotriva stãrii de lucruri de astãzi."


("ADEVÃRUL" din 11 OCT. 1919)




Îmi pare rău că nu ştiu cine a scris cele de mai sus, mă voi interesa mai atent în bibliotecă. Ceea ce este interesant e că el cere un nebun, dar se întreabă totodată "ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi să ştiu eu?.." Poate sunt eu ilogică, dar dacă doresc ceva cu aşa ardoare, în principiu ştiu de ce. Într-un sfârşit, află el însuşi la ce-i trebuia nebunul/nebunii, anume: "să înceapă acţiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi". Aşadar, nebunii lui erau în mare spus "delicvenţii". Cam aşa deveneai nebun în ochii Adevărului de la aceea vreme.




În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi


Peste zăplazuri mă privesc miraţi,


Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul


Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.






Nemaigăsind pe coaja mea crăpată


Nici gâze, nici omizi ca altădată,






Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul


Zicând în ciripitul lor: nebunul.






Şi vântul sur, nomadul, călătorul,


În frunza mea vrând să-şi doinească dorul


Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul


Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.






Şi prietenii mei buni ce până-acum


Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum


Au dat din cap şi, unul câte unul,


M-au părăsit zicând încet: nebunul.






Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,


Foşnesc din frunzele ce le mai am


Şi-ngân sfios o melodie sfântă


Ei, dându-şi coate, zic: nebunul cântă.






Iar când omida îndoielii moale


Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,


Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,


Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.






Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă


N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,


Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină


De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină


Şi-ai fi de tot comună şi banală


Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii


De n-ar muri in locul lor nebunii.






Demostene Andronescu



Demostene Adronescu dimpotrivă, atribuie "nebunului" alte calităţi şi îşi asumă aceasta sumă de trăsături pozitive, văzute negativ de majoritate. El se vrea nebunul viu, bogat sufleteşte, curat, curajos, cu valori.



S-ar vrea dară un nebun, dar care? Cum o fi oare nebunul zilelor noastre? E cel cerut, râvnit de Adevărul de la 1919 sau cel cu migală conturat de Andronescu în perioada de detenţie? Să fie oare nebunul cel de azi, acela care rabdă cu seninătate, necunoscând durerea nervului continuu întins? Să fie acela ce zâmbeşte propriilor suferinţe şi plânge suferinţelor aproapelui de departe? Ce ţi-e nebunul, suflete drag, ce ţi's eu ţie, azi?

sâmbătă, 10 septembrie 2011

gândiri-gândiriri


Blogul meu trebuia să se numească "gândiri", aşa cum se numea caietul străbunicii mele, pe care l-am descoperit ieri, dar.. se numeşte gândiriri, pentru că gândiri era deja "luat".

vineri, 9 septembrie 2011

Când sunt nervoasă vorbesc în franceză. De fapt, gândesc în franceză, ca şi cum doar în limba asta pot fi nervoasă. Apoi fac un efort să traduc găndurile mele ca să le pot scrie pe foaie. Nu vreau să ştiu de ce sunt nervoasă, pur şi simplu sunt. Mda, mi-e clar, sunt logoreică, doar în franceză. Bine că am probleme cu scrisul.

Balaye! Am găsit cuvântul în română! Spulberat. Deşi balaye, înseamnă măturat, cred că traducerea cea mai bună rămâne "spulberat". Deci, am plătit, spulberat, uitat, je me fous du passe, ceea ce s-ar traduce prin "nu-mi pasă de trecut", "mă doare în cot de trecut" cum ar fi tradus profa de franceză din gimnaziu.

cât de sus pot eu să sar?


Ce zice un purice cand ajunge pe luna???


-Ai mei, ai mei, n-au avut habar.....cat de sus , cat de sus pot eu sa sar!!!

marți, 6 septembrie 2011

Putna

Sunt în tren. De la Putna merg înapoi spre Iaşi, tocmai am trecut de Paşcani. Afară plouă, de fapt nu doar afară, plouă şi-n tren, că aşa e la noi, dacă tot iubesc ploaia de ce n-aş avea-o la picioarele mele şi pe podeaua compartimentului? Aş vrea să pot spune că plouă dezmăţăt şi tandru, dar nu e aşa, nici măcar bezmetic nu plouă. Plouă precis, picăturile pline de curaj se avântă în grânele aproape coapte. Totul stă drept şi face faţă asaltului ploii, nimic nu clinteşte, vântul s-a autoexilat departe, n-a vrut să audă buciumul ploii chemându-l la luptă. S-a retras sfios sub voia mâinii mele care-i mângâie alene creasta odinioară sălbatecă. Mereu mi-a plăcut cum roşeşte vulpoiul ăsta bătrân, obrajii mei, ca şi zările asfinţinde. Îi place să stea sub mâinile mele, din amantul sălbatec deodinioară, se vede alintându-se printre degetele mele ca un câine fidel căutând dojana dulce a stăpânei. Am trecut de Ruginoasa, ploaia apune ca altădată, când mă întorceam tot de la Putna, după o "escală" în Suceava. Cu privirea atârnată afară în zări, cercetam puterea ploii de-atunci. "oare a plouat în Iaşi?" se întreba toată lumea. Noi doi agăţaţi pe culmile simţirilor simple, cu mâinile fidele aparate de testare a vremii, răspundeam categoric că nu, probabil cel mult ceva scurt ce să împrospăteze peronul pensionar. "ce bine că a picurat un pic şi la noi, miroase deja frumos oraşul!" spuneam întinzandu-mi nasul patrician să simt zările ieşene. "da, miroase tare bine după ploaia asta" răspundea privindu-mă în timp ce cauta cu nasul acelaşi parfum, spunând cu privirea "ce-aş vrea să te iau de mână acum!". În câteva clipe toată lumea se împărţea în taxiuri în funcţie de zonă, ar fi trebuit să merg cu el, locuiam destul de aproape, în aceeaşi direcţie, l-am refuzat politicos. "eu merg întâi să-mi salut oraşul, aşa fac mereu, mi-e dor de Iaşi chiar dacă lipsesc doar o zi". Au insistat că e târziu şi n-o să mai prind mijloc de transport, au înţeles totuşi că e ceva ce trebuie să fac şi-au acceptat resemnaţi sub promisiunea mea că va fi totul bine. Ne-am luat rămas bun. Atunci ne-am luat pentru totdeauna rămas bun, deşi ne-am revăzut destul timp după aceea, începând chiar cu următoarea zi. Ziua la Putna a fost cheia deciziei finale.






--------------------------------------------------------------------------------

Omul

Singura fiinţă care a reuşit să-L facă pe Dumnezeu, Absent!

Din ruga scriitorului

Bună dimineaţa Doamne, sunt eu, robul tău, scriitorul. Te rog şi azi, ca ieri, ca întotdeauna, nu-mi lua literele Doamne, nu-mi lua sunetele, mai mult chiar, nu-mi lua simţămintele curgânde pe foaia albă. Ce să mă fac eu, fără ele? Se rup cuvintele în rânduri şi se lipesc la loc în flori creponate. Eu zidesc lumi, din cărămizile cuvinte. Eu ar ogoarele simţirilor cu ele. Sunt muritor de rând, mai lasă-mi astăzi litera şi duhul! Şi de-ar fi Doamne al meu, să mă-nţeleagă omul, atunci ţi-aş plânge lacrimi multe, de nu, atunci ajută-mă tot Tu, să nu mă întăresc cu totul, ci din pietroiul, inimii, meu, greu, ţâşnească în flăcări de duh purtătoare cuvinte.


Doamne al meu, sunt eu, robul tău, scriitorul. Am venit să-ţi spun noapte bună, somn blând, azi te veghez eu.





--------------------------------------------------------------------------------

Super-puterile netlog

Atenţie urmează unul dintre blogurile alea penibile în care plâng sau mai bine zis deplâng nervos chestiuni care mă scot din sărite. De această dată, nu-l voi mai şterge. Şi asta nu pentru că nu înţeleg cât de jalnic este, şi nici pentru că va stârni ropote de comentarii ca toate blogurile mele bune de nimic, ci pentru că-mi impun să nu-l mai şterg.




Aşa e că iubiţi prieteniile? Unii, cu cât avem mai multe cu atât suntem mai împliniţi. Sute, sute, mii, curgă valuri de prietenii. Eu le-am acceptat pe toate, mai puţin vreo 3 cred, deşi cine ştie, poate mă răzgândesc. Am şi eu cam 100 de prieteni netlog. Cu 90% nu comunic ever! Jumătate dintre ei de fapt, nici nu folosesc netlogul şi-au făcut probabil cont la invitaţia lui X, apoi au trimis invitatie la cei din adresa lor de mail şi uite aşa când mi-am făcut contul aveam deja mai bine de 20 de prietenii active, fără nici un efort. Să revin, dară zic, la cei 10% care comunicăm între noi. Cu 99% vorbesc aici, ne salutăm, ne pupăm, ne trimitem floricele, ne urăm zile senine şi ca atât. Cu 1%, şi acum vine partea interesantă, chiar comunic, în sensul că am descoperit împreună messengerul, telefonul, chiar fata către fata, iar partea de netlog a devenit mai mult o abureală, totul desfăşându-se firesc mai mult în real decât în virtual. Totuşi şi dintre cei 1% se sortează oamenii. Aici cred că intervine ideea de prietenie. Ce naiba o mai fi şi aia. Prietenia după mine este în primul rănd o relaţie. Şi ca orice relatie, în principiu, are nevoie de doi oameni, fiind destul de greu să ai o relaţie de unul singur, deşi unii se străduiesc să-mi dovedească mie că se poate. Bun. Orice relatie implică, ar spune oricine, comunicare. Aici iar o dăm în bară, pentru mine comunicarea are nevoie tot de doi, dar din nou, pentru unii, e suficient unul. Totuşi, fie şi în teorie, comunicarea are nevoie de un emitator şi un receptor, arareori fiind unul şi acelaşi individ. În situatia în care emitatorul şi receptorul sunt unul şi acelaşi, nu avem de ce să vorbim despre prietenie, de acord? Asta fireşte, dacă stabilim de comun acord de la început că prietenia implică doi. Ei bine, acum ajung la ceea ce mă frământă pe mine. După dispariţiile neanuntate, după ştergerile fără preaviz, astăzi a venit timpul "căluşului în gură". Aşa mă trezesc de dimineată, pe la 2 cred, cu un mesaj privat în care mi se explică de ce şi cum ajung eu în lista neagră a unui prieten. Acum, prima întrebare firească a fost, de ce dacă suntem prieteni, avem nevoie de listă neagră? Nevermind, să trecem peste asta, la o alta mai profundă. De ce puii mei, dacă suntem prieteni, nu ne permitem unul altuia să vorbim. Poate aveam o explicaţie, poate aveam o solutie, poate în răspunsul meu se găsea adevărata eliberare de problema acută care l-ar fi trimis spre gestul ăsta. Ce fel de prieten îşi lasă prietenul fără drept la replică? Cred că sunt un pic defectă. Am să las poarta deschisă şi-am să aştept să mi se permită să spun ceva, sunt foarte răbdătoare de felul meu, mai ales când nu găsesc altă alternativă.

serenadă

cai albastri pe


câmpii violet

lupii gri cântă

serenadă

pisicilor negre.

adorm.



P.S: serenata per i gatti neri.

fericire

un pahar


cu pietre pe jumătate



cealaltă jumătate goală



pun azi albastru, mâine roşu

pe rând pietrele se albăstresc, se înroşesc, se înverzesc, se îngălbenesc, se înmovesc, se..

sunt străvezii,

culorile au înmuiat consistenţa pietrelor, acum sunt elastice, gelatinoase

tot pietre, doar altfel.



aşa e fericirea

un pahar cu pietre

pe jumătate

dar colorate.

Ipocrizie

Jocul la două mingi:adevăr ca realitate şi falsitate.

Alt .

În crivaţul nopţii, sunt demonul iubirii ce-aşteaptă salvarea între aripile tale îngereşti. Deznodăm fiecare fluture din stomac şi-i vedem cum zboară spre bolta oranj. Privesc cum fiecare sărutare a mea te-întunecă pentru a te lumina la loc, concentric. Primeşte-mi-le piatră, în fiecare talpă, în vene, în chakre. Văd albul născându-se din nesfârşit întunericul meu. În fâşii de lumină loveşti cu privirea spre mine. Cum poate starea asta de bine să mă omoare, zâmbet cu zâmbet. Te pierd să mă am.

duminică, 4 septembrie 2011

Casă de piatră bebelita grande

Când eram copii, urmăream cu mare interes fiecare apariţie de nou bebe la noi în bloc. Cum aflam că urmează să se întoarcă de la maternitate nu ştiu, cert este că ne adunam toţi copiii în faţa blocului şi aşteptam să apară în zare maşina din care cobora mămica ţinând la piept viitorul nostru coechipier. Prima a fost Alexandra. Era călduţ afară, acum realizez cât de bine vorbeam la vârsta aceea, pentru că-mi amintesc că i-am urat mămicii să fie sănătoasă pruncuţa. Sau poate e doar imaginaţia mea de copil rătăcită în clipele de adult de acum. Cert este că îmi amintesc ziua în care au adus-o acasă şi faptul că toţi copiii aşteptam mereu cu nerăbdare fiecare întoarcere a casă a mămicilor lehuze cu pruncii lor. După Alexandra, cred că au fost Răzvan, Patricia, Oana, bestiuţa aia al cărei nume îmi scapă acum..  Am văzut-o pe Andreea pe motocicletă plecând mireasă, dar la Alexandra, parcă îmi pornesc lacrimile acum scriind. Era aşa frumoasă, nu-mi venea să cred, cum bebe ăla mititel, în faşă acum era zâna asta frumoasă de pe motocicletă, îmbrăcată într-o rochie de mireasă cu mulţi creţi, cu părul perfect aşezat şi ochii albaştri, singura dintre surori blonduţă şi cu ochi albaştri, nu m-am bucurat parcă niciodată aşa la vederea unei mirese, deşi nunţile mi se par şi probabil o să mi se pară mereu mare motiv de bucurie. Vreau o poză cu ea, chiar vreau, e prima dată când o poză de la o nuntă mă interesează. De urat, nu ştiu ce să-i urez, azi primul cuvânt care mi-a trecut prin minte a fost "noroc", deşi eu nu credeam în noroc, brusc, nu mai cred în inteligenţă şi alegeri, lumea asta e prea mare haos ca să ai certitudinea unei alegeri corecte bazată pe inteligenţă. Cică "iubeşte şi fă ce vrei", prostii, cine mai are garanţia iubirii autentice? Pe ce te bazezi când spui cuiva "te iubesc", eşti sigur că-i pe bune? Eu zic să reanalizezi. Ce crezi, peste trei ani trece? Dacă trece, sincer, n-a fost deloc. Cât despre relaţia care însoţeşte sentimentul, nu cred că este una bazată pe dau-primesc, deşi e greu, ea trebuie să fie una de împreună-lucrare, de împreună-luare de decizii, de împreună-facere-alegere. Dacă ajungi la asta prin iubire, atunci e perfect, restul vin şi trec, sunt simple posibilităţi de a creşte împreună, atâta tot. Deci, le doresc dragoste adevărată şi împreună-luptă în conturarea unei relaţii trainice, asemenea pietrei din capul unghiului.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Bambini


"Ea n-are voce, e de umplutură pe lângă el", îmi spunea. Eu nu îndrăzneam să-i răspund, dar gândeam: "ce ştie ea care e voce şi care nu, e o copilă, spune doar ceea ce aude în casă la părinţii ei, habar nu are!". Au trecut... cam 15 ani de atunci.. eram amândouă copile, doar eu mă simţeam încă de atunci bătrână, cu o minte prea bătrână pentru gimnaziu. Eu nu înţelegeam problemele de geometrie, toate le gândeam altfel, nu înţelegeam de ce o carte aşa frumoasă cum e "Micul Prinţ", este stricată cu reguli de gramatică la orele de limba franceză, nici de ce la desen nu facem mai multe ore de istoria artei. Sau de ce istoria mi se pare o mare minciună, pe care fiecare o spune ca pe adevărul său absolut? Sau de ce trebuie să stăm în bănci şi nu în cerc? Eu eram ciudata care nu îndrăznea să vorbească, mai ales despre visele ei, despre şosele suspendate şi rute făcute special pentru copii, pe care să circule doar ei în maşini fabricate pentru ei anume, despre trotuarele rulante, pe care să stea mamele obosite în drum spre casă, cu sacoşele lor pline. Sunt la fel de laşă azi.. Dar spun răspicat, fără ea alături, el e la fel de perfect, dar mie tot nu-mi place! Eu am visat toată copilăria că voi avea cândva ocazia şi curajul să le spun în faţă că sunt un tot unitar minunat, pe care îl iubesc şi-l vreau aşa, împreună, mereu. S-au despărţit demult.. şi eu tot mai visez, chiar dacă nu mai ştiu la ce. Uneori totuşi, îmi spun, măcar mie îmi spun.. visele mele.

P.S: Cântecul ăsta de la San Remo, Ci sara, adică, va fi, are vârsta mea. Iată-mă că sunt.

vineri, 2 septembrie 2011

La voce del Silenzio




Vroiam să stau o clipă singur
ca să mă gândesc tu înţelegi,
şi am simţit în linişte
o voce în mine

şi se întorc vii atâtea lucruri
pe care le credeam moarte de acum...

şi ce am iubit atât

din marea de linişte

se întoarce asemeni unui val
în ochii mei, şi ceea ce-mi lipseşte

din marea de linişte

îmi lipseşte ştii mai mult



Sunt lucruri într-o tăcere
la care nu mă aşteptam vreodată
... aş vrea o voce,

şi deodată
realizezi că tăcerea
readuce lucrurile pe care
le-ai pierdut
şi te simt iubire
te simt în inima mea
îţi reiei locul pe care
tu nu l-ai pierdut niciodată
pe care nu l-ai pierdut niciodată
pe care nu l-ai pierdut niciodată



vroiam să stau un pic singur
ca să mă gândesc tu ştii


dar sunt lucruri intr-o tăcere
la care nu mă aşteptam nicicând

....aş vrea o voce

şi deodată
realizezi că tăcerile
readuc lucrurile pe care le-ai
pierdut

şi eu te simt iubire
te simt în inima mea

îţi reiei locul pe care
tu nu l-ai pierdut niciodată
tu nu l-ai pierdut niciodată
tu nu l-ai pierdut..
tu nu l-ai pierdut... niciodată

joi, 1 septembrie 2011

Septembrie. Luni


Anul ăsta s-a nimerit ca septembrie să fie şi luni. Mă aflu acolo unde mi-am dorit dintotdeauna dacă stau bine să mă gândesc. Se spune că la 27 de ani ai lumea la picioarele tale. Aşa este, doar că tălpile mele sunt în aer, iar capul la 1,65 sub pământ, dar lumea e tot la picioare, ce mai contează acum cum sunt ele aşezate, nu? Mă uit la United States of Tara. După Lie to me, e primul serial care mă captivează. Nu o invidiez, o înţeleg, des ieşim la suprafaţă ca alt personaj decât cel care suntem. Pentru "a fi", acum, există seturi de reguli, un rând explicit de "trebuie", altfel e ca şi cum nu ai fi. Tara nu este schizofrenică, ea nu aude voci, ea are doar multiple personalităţi, eu sunt, pentru că eu aud voci, multe voci, toate spunându-mi cum să fiu. Uneori mă întreb cum să mai reuşesc să le ignor pe toate şi să o aud doar pe a mea. De parcă, a mea nu poate să-mi spună, când şi cum să le fac pe toate? Ştii, înţeleg că n-am nici un drept să ştiu, dar am tot dreptul să sper, chiar să tremur de frici inexistente. Poate că toate sunt bine, dar ca să aflu, am nevoie mai întâi să mă rog să fie, cu tărie. Eu sunt bine, vreau să se ştie asta. Doar un pic îngrijorată de alţii, dar cu răbdare voi primi tot din mine răspunsurile necesare la întrebările ce pleacă din mine, vizitează pe cei întrebaţi şi se întorc cu răspunsuri tăcute, de bine. E septembrie, luni.