marți, 20 septembrie 2011

Adio deci. Pe curând.

M-ai alungat. Mi-ai spus adio deci. Orice. Orice aş fi putut suporta. Numai adio, nu. Deci am plecat. Cobor pe muntele uitării. Ştii cum e? Singurul munte care se cucereşte coborând, mai întâi trebuie să-l cobori ca să-l poţi urca. E vârful îndreptat spre pământ şi poalele ating cerul. Am început coborârea împreună, mai ştii? Off, tu deja m-ai uitat, ai atins vârful fără mine, urmez şi eu, te privesc de departe, eu încă n-aş uita, dar trebuie. Trebuie. Aici nu-i vorba de Freud iubire, nu izgonim nimic în iceberg, totul porneşte mai curând ca din subconştientul colectiv jungian, de-atunci, de când ştiam noi totul. Îţi aminteşti de Piaget? El spunea că suntem vorbitori universali la naştere, cunoaştem atunci şi doar atunci, toate fonemele lumii, toate sunetele indiferent de limbă, cu toate că auzim încă din pântece, sau pur şi simplu suntem sensibili la sunete, învăţăm să le uităm abia după ce ne naştem. Era firesc ca tu să uiţi de mine înaintea mea, doar te-ai grăbit să te naşti înaintea-mi. Gândeşte-te numai, când te-am prins eu din urmă eram la vârsta marilor visări, tu deja te treziseşi în lumea marilor dezamăgiri, uitai deja, eu ţi-am adus, pentru o clipă doar, aminte. De-atunci împreună uităm. Coborâm spre vârful muntelui şi uităm. Că suntem oameni, că iubim, că ne cunoaştem, că visăm, că am fost copii, că am ştiut cândva toate tainele lumii, că ni le-am reamintit fulgerător când ne-am îndrăgostit prima oară, că le-am retrăit într-o clipă eternă când ne-am privit unul pe celălalt în ochi. Dar ce vorbesc? Tu ai uitat deja, la fel cum eu urmează să uit. Pe vârful uitării ne-om regăsi străini, ca'n piesa pe care încă n-am citit-o a lui Vişniec. Ştii tu.. de fapt nu, tu n-ai ştiut niciodată, vag îmi amintesc să te fi bătut la cap. Cine eşti tu de fapt? De ce îţi vorbesc? Unde eşti? Vorbesc singură, cred că am înnebunit. Un pas mai am şi pun steagul! E o oglindă, aşa am decis, în loc de steag o oglindă. Nu mai ştiu de ce, dar am scris pe ea: Pe curând.