sâmbătă, 3 septembrie 2011

Bambini


"Ea n-are voce, e de umplutură pe lângă el", îmi spunea. Eu nu îndrăzneam să-i răspund, dar gândeam: "ce ştie ea care e voce şi care nu, e o copilă, spune doar ceea ce aude în casă la părinţii ei, habar nu are!". Au trecut... cam 15 ani de atunci.. eram amândouă copile, doar eu mă simţeam încă de atunci bătrână, cu o minte prea bătrână pentru gimnaziu. Eu nu înţelegeam problemele de geometrie, toate le gândeam altfel, nu înţelegeam de ce o carte aşa frumoasă cum e "Micul Prinţ", este stricată cu reguli de gramatică la orele de limba franceză, nici de ce la desen nu facem mai multe ore de istoria artei. Sau de ce istoria mi se pare o mare minciună, pe care fiecare o spune ca pe adevărul său absolut? Sau de ce trebuie să stăm în bănci şi nu în cerc? Eu eram ciudata care nu îndrăznea să vorbească, mai ales despre visele ei, despre şosele suspendate şi rute făcute special pentru copii, pe care să circule doar ei în maşini fabricate pentru ei anume, despre trotuarele rulante, pe care să stea mamele obosite în drum spre casă, cu sacoşele lor pline. Sunt la fel de laşă azi.. Dar spun răspicat, fără ea alături, el e la fel de perfect, dar mie tot nu-mi place! Eu am visat toată copilăria că voi avea cândva ocazia şi curajul să le spun în faţă că sunt un tot unitar minunat, pe care îl iubesc şi-l vreau aşa, împreună, mereu. S-au despărţit demult.. şi eu tot mai visez, chiar dacă nu mai ştiu la ce. Uneori totuşi, îmi spun, măcar mie îmi spun.. visele mele.

P.S: Cântecul ăsta de la San Remo, Ci sara, adică, va fi, are vârsta mea. Iată-mă că sunt.