marți, 13 septembrie 2011

pe scurt, despre nebuni

"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea multi oameni cuminti si nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni si au dezrãdãcinat regimul boieresc de atunci...
Ne trebuie si nouã nebuni. Cu oameni cuminti care despicã un pãr în 14 si tot nu se hotãrãsc, nu este nimic de fãcut. Ne trebuie cel putin un nebun, dacã nu mai multi nebuni. Ce va face nebunul ãsta, de unde vreti sã stiu eu?...
.. .Se cere dar un nebun. Sã vinã dar nebunii.
Pânã si socialistii s-au cumintit. Ei au realmente un partid în dosul lor si oameni care n-ar trebui sã aibã fricã de nimeni. Fricã vãd cã n-au. Dar sunt si cuminti. Ca si altãdatã, I. Nãdejde, se tin grãpis de starea legalã. Cei de la putere civili si militari vor sã-i scoatã. Inutilã încercare. Tactica lor e starea legalã. Chiar când sunt împuscati ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiti în bãtãi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii sãi, socialistii protesteazã, ce-i drept, cu multã demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.
În orice caz, ne trebuie nebuni.
Sã iasã nebunii care sã înceapã actiunea ilegalã sau în contra legii, împotriva stãrii de lucruri de astãzi."


("ADEVÃRUL" din 11 OCT. 1919)




Îmi pare rău că nu ştiu cine a scris cele de mai sus, mă voi interesa mai atent în bibliotecă. Ceea ce este interesant e că el cere un nebun, dar se întreabă totodată "ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi să ştiu eu?.." Poate sunt eu ilogică, dar dacă doresc ceva cu aşa ardoare, în principiu ştiu de ce. Într-un sfârşit, află el însuşi la ce-i trebuia nebunul/nebunii, anume: "să înceapă acţiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi". Aşadar, nebunii lui erau în mare spus "delicvenţii". Cam aşa deveneai nebun în ochii Adevărului de la aceea vreme.




În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi


Peste zăplazuri mă privesc miraţi,


Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul


Si zic foşnind în sinea lor: nebunul.






Nemaigăsind pe coaja mea crăpată


Nici gâze, nici omizi ca altădată,






Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul


Zicând în ciripitul lor: nebunul.






Şi vântul sur, nomadul, călătorul,


În frunza mea vrând să-şi doinească dorul


Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul


Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.






Şi prietenii mei buni ce până-acum


Mi-au fost tovarăşi nelipsiţi de drum


Au dat din cap şi, unul câte unul,


M-au părăsit zicând încet: nebunul.






Şi când, mişcându-mi singurul meu ram,


Foşnesc din frunzele ce le mai am


Şi-ngân sfios o melodie sfântă


Ei, dându-şi coate, zic: nebunul cântă.






Iar când omida îndoielii moale


Şi duhul deznădejdii-mi dau târcoale,


Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge,


Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.






Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă


N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,


Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină


De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină


Şi-ai fi de tot comună şi banală


Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii


De n-ar muri in locul lor nebunii.






Demostene Andronescu



Demostene Adronescu dimpotrivă, atribuie "nebunului" alte calităţi şi îşi asumă aceasta sumă de trăsături pozitive, văzute negativ de majoritate. El se vrea nebunul viu, bogat sufleteşte, curat, curajos, cu valori.



S-ar vrea dară un nebun, dar care? Cum o fi oare nebunul zilelor noastre? E cel cerut, râvnit de Adevărul de la 1919 sau cel cu migală conturat de Andronescu în perioada de detenţie? Să fie oare nebunul cel de azi, acela care rabdă cu seninătate, necunoscând durerea nervului continuu întins? Să fie acela ce zâmbeşte propriilor suferinţe şi plânge suferinţelor aproapelui de departe? Ce ţi-e nebunul, suflete drag, ce ţi's eu ţie, azi?