joi, 1 septembrie 2011

Septembrie. Luni


Anul ăsta s-a nimerit ca septembrie să fie şi luni. Mă aflu acolo unde mi-am dorit dintotdeauna dacă stau bine să mă gândesc. Se spune că la 27 de ani ai lumea la picioarele tale. Aşa este, doar că tălpile mele sunt în aer, iar capul la 1,65 sub pământ, dar lumea e tot la picioare, ce mai contează acum cum sunt ele aşezate, nu? Mă uit la United States of Tara. După Lie to me, e primul serial care mă captivează. Nu o invidiez, o înţeleg, des ieşim la suprafaţă ca alt personaj decât cel care suntem. Pentru "a fi", acum, există seturi de reguli, un rând explicit de "trebuie", altfel e ca şi cum nu ai fi. Tara nu este schizofrenică, ea nu aude voci, ea are doar multiple personalităţi, eu sunt, pentru că eu aud voci, multe voci, toate spunându-mi cum să fiu. Uneori mă întreb cum să mai reuşesc să le ignor pe toate şi să o aud doar pe a mea. De parcă, a mea nu poate să-mi spună, când şi cum să le fac pe toate? Ştii, înţeleg că n-am nici un drept să ştiu, dar am tot dreptul să sper, chiar să tremur de frici inexistente. Poate că toate sunt bine, dar ca să aflu, am nevoie mai întâi să mă rog să fie, cu tărie. Eu sunt bine, vreau să se ştie asta. Doar un pic îngrijorată de alţii, dar cu răbdare voi primi tot din mine răspunsurile necesare la întrebările ce pleacă din mine, vizitează pe cei întrebaţi şi se întorc cu răspunsuri tăcute, de bine. E septembrie, luni.