marți, 6 septembrie 2011

Super-puterile netlog

Atenţie urmează unul dintre blogurile alea penibile în care plâng sau mai bine zis deplâng nervos chestiuni care mă scot din sărite. De această dată, nu-l voi mai şterge. Şi asta nu pentru că nu înţeleg cât de jalnic este, şi nici pentru că va stârni ropote de comentarii ca toate blogurile mele bune de nimic, ci pentru că-mi impun să nu-l mai şterg.




Aşa e că iubiţi prieteniile? Unii, cu cât avem mai multe cu atât suntem mai împliniţi. Sute, sute, mii, curgă valuri de prietenii. Eu le-am acceptat pe toate, mai puţin vreo 3 cred, deşi cine ştie, poate mă răzgândesc. Am şi eu cam 100 de prieteni netlog. Cu 90% nu comunic ever! Jumătate dintre ei de fapt, nici nu folosesc netlogul şi-au făcut probabil cont la invitaţia lui X, apoi au trimis invitatie la cei din adresa lor de mail şi uite aşa când mi-am făcut contul aveam deja mai bine de 20 de prietenii active, fără nici un efort. Să revin, dară zic, la cei 10% care comunicăm între noi. Cu 99% vorbesc aici, ne salutăm, ne pupăm, ne trimitem floricele, ne urăm zile senine şi ca atât. Cu 1%, şi acum vine partea interesantă, chiar comunic, în sensul că am descoperit împreună messengerul, telefonul, chiar fata către fata, iar partea de netlog a devenit mai mult o abureală, totul desfăşându-se firesc mai mult în real decât în virtual. Totuşi şi dintre cei 1% se sortează oamenii. Aici cred că intervine ideea de prietenie. Ce naiba o mai fi şi aia. Prietenia după mine este în primul rănd o relaţie. Şi ca orice relatie, în principiu, are nevoie de doi oameni, fiind destul de greu să ai o relaţie de unul singur, deşi unii se străduiesc să-mi dovedească mie că se poate. Bun. Orice relatie implică, ar spune oricine, comunicare. Aici iar o dăm în bară, pentru mine comunicarea are nevoie tot de doi, dar din nou, pentru unii, e suficient unul. Totuşi, fie şi în teorie, comunicarea are nevoie de un emitator şi un receptor, arareori fiind unul şi acelaşi individ. În situatia în care emitatorul şi receptorul sunt unul şi acelaşi, nu avem de ce să vorbim despre prietenie, de acord? Asta fireşte, dacă stabilim de comun acord de la început că prietenia implică doi. Ei bine, acum ajung la ceea ce mă frământă pe mine. După dispariţiile neanuntate, după ştergerile fără preaviz, astăzi a venit timpul "căluşului în gură". Aşa mă trezesc de dimineată, pe la 2 cred, cu un mesaj privat în care mi se explică de ce şi cum ajung eu în lista neagră a unui prieten. Acum, prima întrebare firească a fost, de ce dacă suntem prieteni, avem nevoie de listă neagră? Nevermind, să trecem peste asta, la o alta mai profundă. De ce puii mei, dacă suntem prieteni, nu ne permitem unul altuia să vorbim. Poate aveam o explicaţie, poate aveam o solutie, poate în răspunsul meu se găsea adevărata eliberare de problema acută care l-ar fi trimis spre gestul ăsta. Ce fel de prieten îşi lasă prietenul fără drept la replică? Cred că sunt un pic defectă. Am să las poarta deschisă şi-am să aştept să mi se permită să spun ceva, sunt foarte răbdătoare de felul meu, mai ales când nu găsesc altă alternativă.