sâmbătă, 1 octombrie 2011

Şi Moartea se naşte..

Decorul se schimbase, ajunseră în sala mică a teatrului, iar acolo totul era pregătit pentru „Micul Prinţ”. Scena, pe care urmau să joace păpuşile cu sfori, înfăţişa deşertul, cu munţii de pulbere struniţi de puterea lunii. Au ajuns acolo ţinându-se de mână, într-un zâmbet comun. Simţindu-i mâna, se întoarse spre ea şi după ce o strânse şi mai tare îi dădu brusc drumul, consternat. Întreg chipul i se crispă şi se uita la ea mut. Ea observă rapid schimbarea lui, se roti cu totul spre el şi-i spuse:


- Ce s-a întâmplat?

- Eşti copil! spuse el adunându-şi cu greu sunetele pentru a le putea emite sub forma cuvintelor.

- Da, răspuse păstrându-şi zâmbetul. Decorul m-a liniştit şi purtat cu gândul la vremea copilăriei. Mereu iau forma gândurilor mele. Şi tu la fel pentru mine. Eşti şi tu copil, de fapt.. ai fost, pentru o clipă, înainte să te sperii de mine. Zâmbea mai departe spunând totul cu seninătate.

- Dar cum? nu-şi putea reveni, totul era şocant.

- Hai, acum eşti adult, spuse râzând cu poftă păstrând aliura de copil.

- Da. Dar tu.. tu.. vocea i se pierdea din nou, căuta cu privirea împejur, ceva ce să-l poată ajuta să iasă din dilema asta. O oglindă ar fi fost ideală.

- Uită-te, spuse ea scoţând din geanta de umăr o oglindă mică. Eşti mare! continuă cu râsul ei zglobiu, sincer, copilăresc.

- Da..

- Te-ai mai liniştit? întrebă curioasă. Sigur, te-ai mai liniştit.

- Cum faci asta? întrebă pentru a confirma că s-a mai liniştit.
- Eu nu fac nimic, tu faci totul. Eu sunt aceeaşi în orice situaţie, în oricare context, tu însă mă percepi diferit în funcţie de mai multe. Planul tău mă schimbă.

- Adică e doar în mintea mea?

- Nu chiar, de fapt percepţia ta are efect de contaminare asupra mea?

- Nu înţeleg, ce vrei să spui cu asta?

- E foarte simplu, te simt şi mă schimb în funcţie de stările tale, empatizez de fapt, altfel nu m-aş schimba.

- Dar empatia vine din lucruri comune. Apropo, începi să creşti.

- Ştiu. Vezi tu, în spaţiul ăsta, am redevenit copii, inima noastră s-a încălzit la vederea scenei. Şarpele este inert aici, adultul din noi nu se mai teme de el, suntem în planul copilăriei, în care moartea apare ca un prieten drag, care îl poate duce înapoi în lumea lui, lumea fericirii lui.

- Da, e adevărat, văd luna asta agăţată deasupra deşertului de carton, zidul şi şarpele care nu se mişcă şi mă simt bine, un val de căldură, aduce, scena asta, cu ea.

- Zâmbeşti. Lasă valul ăsta să te cuprindă, uită-te din nou acum. Îi indică cu seninătate oglinda, printr-o mişcare uşoara a capului, ca şi cum zâmbetul ei devenea semnul aferent indicării.

Se uită în oglindă, se revăzu copil pentru o clipă. Nu-i venea să creadă. Pentru o fracţiune de secundă se regăsi pe sine copil, dar nu ştiu să păstreze clipa, uimirea lui o izgoni. Barba deasă îi reapăru, chipul i se modifică rapid, ridurile de expresie i se conturară imediat într-o adâncitură ce părea ireversibilă. Chipul i se mări, trăsăturile crescură. Maturizare, aşa s-ar numi. Totul se schimbă, redevenea el cel din prezent, cel ce se cunoştea pe sine ca adultul ostenit de viaţă, cu gândurile tocite de grijile zilei, cu inima bătătorită de pretinse iubiri, cu realitatea vraişte, dar aparent liniştită şi corect rănduită după regulile lumii adulţilor. „Ce obositor este să fii adult, cum am îmbătrănit..” îşi spuse privind oglinda.

- Tu cum? Cum ai rămas la fel? Eşti la fel.

- Ba nu, nu sunt. Şi eu am crescut, tocmai ai spus asta. Amândoi păstrăm trăsăturile copilului în noi. Inima noastră la fel.

- Dar în tine, adultă, se întrezăreşte limpede chipul tău de copil.

- Pentru că abia l-ai văzut. La fel poţi spune şi despre tine. Uită-te din nou în oglindă!

- Nu regăsesc nimic din copilul ce am fost, absolut nimic. Am fost un copil atât de frumos, amestec perfect de mama şi tata, cred că asta era frumos, că eram din mama şi tata.. Am fost un copil tare frumos.. rosti cu nostalgie, cu dor.

- Uită-te atent, îi şopti la ureche, aşezându-l uşor pe un scaun, apoi se mută în spatele lui, aşezându-se şi ea pe un altul din rândul următor. Priveşte-te, continuă să-i spună uşor. Lasă-ţi mintea cuprinsă de atmosferă. Gândeşte-te la şarpe copilaş. Întreabă-l unde te-a dus? De ce nu ai ajuns înapoi pe planeta ta? De ce-ai crescut prinţişorule?

La fiecare întrebare, simţea că pică într-o vrajă. Fiecare cuvânt curgea ca o picătură de anestezic ce-i adormea simţurile, pleca într-un somn odihnitor. Simţea că stă drept, iar bolţile din tălpile picioarelor devin din ce în ce mai uşor de conştientizat, iar conştient de ele renunţa la pantofii care îi strângeau picioarele, iar el părea să se mişte uşor, circular, ca jucăria aceea din copilărie, pe care oricât ai încerca să o dărâmi se ridică la loc în picioare şi te face să-i spui râzând ştrengăreşte „hopa, Mitică!”. Se vedea ca un plutaş ce se coboară pe râul cuvintelor ei spre valea copilăriei, totul devenea senin şi calm, parcurgea traseul uşor, trecând printr-un luminiş verde crud, primăvăratic, vâzând apoi apusul de soare şi trezindu-se admirând steluţele de pe bolta teatrului de copii, cum numea el teatrul de păpuşi. Le vedea limpede acolo, pe tavan, şi totuşi le simţea undeva în aer liber, percepţia îi juca feste, nu mai ştia sigur unde se află, vedea una şi simţea alta. „Puterea visului” îşi spuse, „sunt încă în teatru, dar visez, visez că sunt copil, cu ea lângă mine, undeva sub bolta asta senină. Ce real e visul acum pentru mine. E lângă mine ea, ce bine o simt, e lângă mine. Of, copilă nebună, să nu pleci. Să nu pleci niciodată!”

- Te vezi? rupse ea vraja.

- Sunt bătrân.

- Da, dar te vezi?

- Sunt copil.

- Da, eşti şi una şi alta. Nu e frumos?

- Ba da, nu mai pare aşa uimitor.

- Nu te mai sperie, de aceea, bătrânule, şi tu te vei împrieteni cu şarpele, nu-ţi va fi frică de el. Ştii de ce?

- Aş vrea să-mi spui tu. Tu să-mi vorbeşti mereu! Să taci doar când îţi astup eu gura în sărutare. Se răsuci apoi rapid spre ea şi o văzu toată roşie la faţă. I se îmbujorară până şi buzele, şi îşi plecă genele ca şi cum nişte lacrimi nevăzute le-ar fi îngreunat şi le-ar fi tras în jos ruşinate.

- Te-am prins! spuse cu bucurie.

- Adică? rosti scăzut, cu sfială.

- Ai spus că doar percepţia mea te schimbă, dar nu e adevărat! Emoţiile tale te schimbă. Eşti adult acum, se întrevede încă în tine chipul de copilă, îl pot intui pe cel de bătrână, dar gândul la sărutul meu te-a făcut adultă, pregătită ca să-l primeşti!

- Vorbeşti prostii, spuse nervos, ca hoţul prins.

- Nu, nu, nu, continua el plin de viaţă, schimbând scaunul, venind lângă ea pe acelaşi rând, ocupând scaunul de alături. Eşti o mică mincinoasă, spunea arătând spre ea cu degetul în timp ce râdea uşor sarcastic. Nu te întoarce, uită-te la mine! Hai, fii curajoasă! Ce faci acum? Te dai lovită?

- Nu mă dau lovită. Te joci cu mine şi nu-mi place, răspunse serioasă.

- Mă joc? Păi tu ai vrut să fim copii! Nu asta fac copii? Se joacă! Ha, ha, ce-mi place. Îşi sterse faţa de nişte broboade imaginare, şi-şi luă avânt pentru a continua discuţia. Hai, spune-mi, cum ai făcut?

- Cum am făcut, ce?

- Cum şi de ce, te-ai transformat în copil când am intrat în sala asta?

- Tocmai ţi-am spus, răspunse punându-şi mâinile în sân, a nemulţumire.

- Ha, faci moaca aia de copil care pune bot când e prins după ce a făcut o trăsnaie.

- Uite ce e, am vrut să-ţi arăt că poţi şi tu, atâta tot!

- Ce pot şi eu?

- Nu fă pe prostul, nu-mi place!

- Nu fac, dar nu înţeleg.

- E simplu. Timpul nu e curgere, e statornicie! Clipa e aceeaşi, veşnic. Noi o parcurgem dându-i mereu altă însemnătate. Timpul stă! Noi alergăm ca neghiobii prin el! aproape striga nervos. Când totuşi vrem să ne întoarcem înapoi, apelăm la amintiri. Spuse totul cu maximă seriozitate, exact aşa cum fac copiii, când spun ceva iar adulţii nu îi înţeleg. I se simţea aceeaşi zbatere interioară, dată de neînţelegerea ce apare din sentimentul de incapacitate de a se exprima în modalităţi accesibile adulţilor, dar străine lor, copiilor.

- Ce legătură au toate astea?

- Of, nu vreau să cred că nu poţi înţelege, spuse dezarmată şi începu să plângă.

- Hei, hei, ia-o uşurel, de ce plângi? o prinse de umeri şi o strânse înspre pieptul ei. Întotdeauna îmbrăţisările i se păreau că au miros, dar ale lui erau cele mai plăcute, o linişteau.

- Ştii pentru a câta oară mă îmbrăţişezi acum?

- Cred că pentru prima, brusc de îmbujoră şi el.

- Nu, este a infinita îmbrăţişare.

- Ce vrei să spui?

- Noi am trăit deja împreună.

- Ştiu că te ştiu dintotdeuna. Ştiu că deja am făcut dragoste. Ştiu cum va fi.

- Şi totuşi, se poate strica totul. De asta îţi dai seama?

- Nu se va strica nimic. Între noi nu se poate strica nimic, orice am face, vom rămâne noi. Rosti totul cu seninătatea omului liniştit, împăcat cu soarta lui.

- Nu şi dacă tu nu vei înţelege că în oglindă eşti cine vrei să fii.

- Explică-mi, cum faci?

- Le ştii pe toate, le înţelegi pe toate şi totuşi nu pricepi nimic! Eşti un prost!

- Da! Iată atitudinea înţeleptei!! răspunse ironic.

- Şarpele.

- Ce e cu el?

- El e salvarea! sări ca arsă şi se duse spre scena mică, apucă păpuşa şi o ridică.

- Ce vrei să spui zăludo?

- Şarpele e mijlocul de transport.

- Doamne, linişteşte-te! Eşti prea agitată, nu înţeleg nimic din ceea ce spui. Opreşte-te!

- Nu înţelegi? Asta e! Toate astea vor fi reconştientizate, imediat ce vom muri vom înţelege totul şi vom fi împreună. Trebuie să găsim un şarpe! devenea din ce în ce mai agitată şi mai pierdută, privirea îi pătrundea spaţiul dincolo de ceea ce percepţia îi prezenta. Căuta ceva, nu ştia ce, dar înţelegea la ce îi va folosi.

- Linişteşte-te te rog, nu înţeleg ce vrei să faci, mă sperii. Şarpele reprezintă moartea, tu sigur înţelegi asta. Eu nu vreau să mor, spuse cu disperare. Eu vreau să trăim aici împreună!

- Tu nu înţelegi, nu? începu să plângă amarnic, dureros. Tu chiar nu înţelegi! Tu ai să uiţi! Tu mereu uiţi! Mereu mă uiţi! Mă părăseşti! Apoi te plângi că eşti părăsit!

- Nu înţeleg, nu înţeleg nimic! Ce se întâmplă, unde e copila alături de care am intrat aici, unde e femeia de care m-am îndrăgostit? Ce e cu tine, ce se întâmplă, unde eşti!? striga disperat.

- Caută şi taci! îi spuse pe un ton poruncitor.

- Ce să caut? rosti dezarmat de orice raţiune a celor ce se petreceau.

- Un şarpe! Un şarpe! Nu înţelegi? Caută un şarpe, el va rezolva totul! se răsti cu putere, căutând mai departe.

- Opreşte-te, te rog! căzu din picioare ca şi cum cineva i le-ar fi tăiat, brusc se simţea distrus, ca trezit cu forţa dintr-un vis frumos pe care îl vroia nesfârşit, totul devenea brutal, nu reuşea să se reîntoarcă în somn la ceea ce râvnea cu toată inima. O vedea agitându-se, căutând cu disperare ceva ce lui îi era străin, simţea că nu e bine, nu ştia cum s-o oprească, prevedea un sfârşit extrem de dureros şi nu înţelegea cum ar putea să-l modifice.

- Oglinda! Da! Oglinda e şarpele nostru! se reîntoarce în fugă spre el, găseşte oglinda în mâinile lui, o ia şi i-o arată. Asta e! Asta e şarpele! o izbi de podea, reuşi să îi distugă forma perfect rotundă, acum era cioburi. Gata! ţinând o bucată din oglindă între primele degete de la mână, se folosea de celelalte două pentru a trage în sus mâneca bluzei.

- Ce faci!? strigă disperat. Faţa i se crispă cu totul, groaza îi mătură ultimele semne de nădejde de pe chip. Îi prinse mâna de la încheietură. Totul devenise întunecos, sala părea să poarte în ea un întuneric maro, pământiu, parcă şi luna de pe scenă era brusc neagră, iar deşertul deveni stâncă. Devenea adultul îmbătrânit timpuriu, îndurerat, cu trăsăturile chinuite de întrebările fără răspunsuri, de toate neînţelegerile, răvăşit, lăcrimând. N-am să te las să faci asta, îi spune strângând din dinţi. Acum, tu nu înţelegi! îi luă ciobul şi i-l aruncă departe.

- De ce faci asta? Vreau să mor. De ce nu mă laşi să mor? vocea i se stingea.

- Eşti nebună! De ce să mori? Nu, nu e las!

- De-ai şti cât am încercat. Cât mi-am dorit să mă iubeşti. Nimic din tot ceea ce fac, din tot ceea ce sunt nu te mulţumeşte. Totul e zadarnic cu tine. Am încercat mereu să te ajung din urmă, tu tot înaintea-mi eşti. Se aşezase în braţele lui ca un copil, strângându-se în poziţia fătului, lipindu-se cu tot trupul de el. Iar el o ţinea aproape, plângând mut, fără lacrimi. Nu îndrăznea să spună cu voce tare, se temea de reacţiile ei aşa că-şi înghiţea cuvintele: „te iubesc de la prima vedere, de la primul miros, primul cuvânt şi primul gest, de când te-am zărit în uşa teatrului şi m-ai luat puternic la întrebări, de la primul salut dintre noi, de la prima energie perceptibilă dintre inimile noastre vibrânde, de-atunci de voi iubi, din clipa ce-a trecut şi încă nu a fost, dintotdeauna şi de niciodată.”

- Ţară, ţară, vrem ostaşi! sări în picioare iarăşi copilul din ea.

- Pe cine? întrebă adultul, îmbătrânit prematur, cu inima bătătorită de suferinţă.

- Pe tine! Pe tine! strigă râzând. Haide moşnege, ridică-te! deschise braţele şi stând în picioare în faţa lui continuă să strige. Eu sunt zidul! Hai, ostaşule, rupe-mă, treci prin mine! Cucereşte-mă! Eu sunt zidul! râdea aproape isteric, formele râsului schimbându-i-se nebuneşte.

- Eşti un copil, răspunse el trist.

- Nu, nu sunt! Ţi-am spus eu că ai să uiţi.

- Demon nu pari să fii, înger oare?

- Prostii! Te prosteşti, nu-mi place!

- Dar ce-ţi place ţie? strigă ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire. Ce-ţi place? Ce-ţi place ţie la mine? Ce sunt eu pentru tine? De ce mă ţii aici!? întrebă totul cu repeziciune, ridicându-se în picioare.

- Te ţin? mirată. Dar eşti liber să pleci oricând. cu seninătate. Eu doar ţi-am arătat teatrul meu. Du-te. aproape nervoasă.

- Nu-nu-nu-nu-nu, spuse râzând printre dinţi, nu plec de aici singur. Tu vii cu mine! o prinse de mână şi începu să o tragă spre uşă.

- Stai, ce faci? Nu pot ieşi. Ce vrei să faci?

- E suficient. se opri şi se uită la ea. Înţelege, eu am viaţă! deschise uşa şi ieşi trântind-o după el, uşa se deschise totuşi imediat la loc şi rămase aşa.

- Eu nu.. după amintire nu mai există viaţă.