luni, 17 decembrie 2012

Blogoenciclopedia - Vaniuşa

Blogoenciclopedia: Aferatul


Motto: „Vania!, fă-te că munceşti!”

Se ştie că oamenii până şi pe Hristos îl pot înlocui dacă vor, dar pe Vania, bun la toate, nu! Pentru că, Vania bun la toate, este singurul care munceşte şi care ştie să le facă pe toate. El corectează pe toată lumea, chiar şi şefii merg să-i ceară părerea înainte de a lua o decizie majoră. Vaniuşa e singurul care nu îşi ia niciodată concediu, pentru că este indispensabil, fără el, lumea stă în loc. Doar el pontează orele suplimentare ale colegilor, iar lui nu. Singurul care ştie de la piatra de temelie, până la ultima agrafă de birou, este, bineînţeles, Vania! De dimineaţa devreme, până în miezul nopţii, unicul, inegalabilul, Vania, munceşte! Şi ce mai munceşte!, nimeni n-are habar! Fără el, e clar, s-ar prăpădi lumea, catastrofala apocalipsă ar fi mult mai aproape, să-i mulţumim dar aferatului, căci fără el, nu ştiu zău ce ne-am face... Zorile încep cu Vania, luna tot pe el îl salută prima dată, căci el, inepuizabil, este mereu în câmpul muncii oriunde s-ar afla. Doar el s-ar descurca în orice situaţie, doar el le poate face bine pe toate, de aceea, toţi, dar absolut toţi îl rugăm pe Vania-bun la toate, să ne ajute să ieşim din impasul în care ne aflăm, să nu cumva să îşi ia concediu vreodată, să nu cumva să aibă în firmă o singură sarcină, bine delimitată, să-şi bage nasul... Ah, pardon, să ne stea alături mereu, să ne ghideze şi corecteze, chiar şi când noi nu cerem, pentru că e clar că avem nevoie, dar mândria nu ne lasă să ne-o recunoaştem. Te rugăm deci, dragă Vaniuşa-bun la toate, urmăreşte-ne intens, ca să-i putem spune şefului că veghezi pentru el.





Oamenii îl pot înlocui până şi pe Hristos , dacă vor, însă pe Vania -cel bun la toate, nu! Pentru că Vania este singurul care munceşte şi care ştie să le facă pe toate. El corectează pe toată lumea. Chiar şi şefii merg să-i ceară părerea înainte de a lua o decizie majoră. Vaniuşa este singurul care nu îşi ia niciodată concediu. Pentru că este indispensabil și pentru că fără el lumea stă în loc. Pontează orele suplimentare ale colegilor, însă pe ale lui niciodată. Este singurul care ştie totul, de la piatra de temelie, până la ultima agrafă de birou... Ăsta este Vania!

Şi ce muncă! Nimeni n-are habar! Fără el, e clar, s-ar prăpădi lumea, catastrofala apocalipsă ar fi mult mai aproape... Să-i mulţumim dar aferatului, căci fără el, nu ştiu, zău!, ce ne-am face... Zorile încep cu Vania. Luna tot pe el îl salută prima dată, căci el, inepuizabil, este mereu în câmpul muncii oriunde s-ar afla. Doar el s-ar descurca în orice situaţie, doar el le poate face bine pe toate?! De aceea, toţi, dar absolut toţi, îl rugăm pe Vania -cel bun la toate să ne ajute să ieşim din impasul în care ne aflăm, să nu cumva să îşi ia concediu vreodată, să nu cumva să aibă în firmă o singură sarcină bine delimitată, sau să-şi bage nasul...

Ah, pardon!, el trebuie să ne stea alături mereu, să ne ghideze şi să ne corecteze, chiar şi când noi nu cerem așa ceva... E clar că avem nevoie, dar mândria nu ne lasă să recunoaştem asta. Te rugăm, dragă Vaniuşa -cel bun la toate, urmăreşte-ne intens, ca să-i putem spune şefului că veghezi pentru el.

Blogoenciclopedia - Valeria

Ea este femeia cu biciul în mână. Crescuta că în cea mai aspră aristocratie, cu o rigiditate absurdă, mănăstireasca, a coborât ca din muntele sfânt pentru a aduce Legea în lumea femeilor. Şi ce o fi această Lege? Ei bine, imaginaţi-vă femeia de vârstă medie, între treizeci şi cincizeci de ani, crescută cu regulile ei stricte, autoimpuse, care niciodată nu şi-a permis ei înseşi o ieşire la un suc, ce să mai spun de bere! De a-şi oferi singură bucuria unei flori sau a unui film văzut la cinematograf, nici nu se poate pune problema! Valeriaa este serioasă! Întocmai ca Omul de Afaceri plin de "înţelepciune". Şi ce să facă ea cu atâta pricepere?, doar n-o s-o ţină în mod egoist doar pentru ea?! O coboară din sine asupra întregii lumi femeieşi. Şi începe catalogarea după "patul Valeriei". Toate sunt una şi una, ba prea curbă, ba prea slabă, ba prea proastă, ba prea plină de sine. Doar ea, cu siguranţă, prefigurează "perfecţiunea"! Şi cum orice legiuitor are şi pedepse, care poate fi mai aspră decât cuvântul Valeriei? Tot neamul femeiesc, de la pruncutţ cea mai mică, până la bunica ajunsă la o onorabilă vârstă nespusă, nescrisă, negândită şi mai ales nearătata, o ascultă pe Valeriaa! Toate se tem de ea. Toate îi stau aliniate şi nici măcar când ea le cere repaos, ele nu stau pe deplin liniştite. Ce pot să vă spun?, Valeria este modelul tuturor, doamna de fier îmbrăcată în mătase! Mi-e cam greu să mi-o imaginez în pat, dar fac un efort şi o văd, învelită bine!

sâmbătă, 15 decembrie 2012

m

Ştii că nu vreau să fiu martoră la crimele tale, aşa că, iartă-mă că refuz să fiu prezentă la sinucidere.

joi, 13 decembrie 2012

covoare

Astăzi mi-am amintit reclama aceea care până acum mi s-a părut mereu genială, aceea cu:"eu n-am să bat niciodată covoare".


Şi brusc mă întreb "de ce nu?", până la urmă, covorul nebătut nu va şti niciodată să se lase călcat în picioare!  

concert de miau

Nu, nu pe acoperiş! Când marile scene ale lumii sunt închise, se organizează concerte de cameră. Întotdeauna pe două voci: altista şi tenorul. îşi respectă unul altuia rândul la partitura, miau, miau... Niciodată nu vorbesc neîntrebaţi, ei cântă dirijati. Ce faci Charlotte? Miau. Scurt, apăsat, nota se ia cu prezicie, de parcă ar fi de plată. Şi hai dom'le, hai odată cu somnul ăla! Hai cu torsul de leagăn! Treci la numărat de şoareci, atât ţi-a mai rămas.

numărătoare

Mă duc să adun şoarecii, oile nu mai sar demult. Trăiască şoricimea care mi-a mâncat săpunul! Somn cu blândeţe.

dorm.

Aş vrea să pot să vorbesc. Îmi dau seama că uneori e vital să vorbeşti. Dacă poţi să faci asta ieşi din multe belele, fiindcă eliberezi treptat o presiune ce se acumulează altfel şi eviti să sari în aer. Uite că eu nu pot, aia e, vorba lui Oachi... Eu nu pot. Şi de aceea în multe nopţi îmi vine să ies tiptil din casă şi să fug. Să alerg fără noimă, orânduind haosul care mă sfârşeşte... Să n-am habar când şi cum, să ajung la pădurea mea, să  înjur luna plină şi să cad strângând un copac în braţe înainte de a-l lua la pumni. Altfel nu se poate, dragă copacule. Tu nu ai nici o vină, dar... Ce să îi facem?, aşa e în visul meu nevisat din fiecare noapte. Dar nu, nuuuuu, spus ca domnul Timp, tremurat şi bass, nu-uu-uu, lucrurile nu stau aşa, nu pot sta aşa. Ele stau doar în capul meu aşezat pe două perne suprapuse, printre tonele de gânduri care nu mă lasă să dorm. Ce o fi făcând şoarecii din biroul meu? Oare am încuiat uşa? Ce vom face mai departe cu antrepozitul? Bieţii şoferi, o fi ajuns pe la casele lor?


Ce tot atâtea gânduri? Ce tot atâtea aşteptări? Şi mai ales, ce tot atâtea dorinţe? "Ce-o fi în căpuşorul ăla al tău?", aud tot mai des... Hmm... Eşti sigur că vrei să afli? Sunt monştri pe care e bine ca tu să îi înfrunţi, dar eşti sigur că vrei să ştii de ei? Mai bine să tac. Să explodez şi să stric totul. Şi aşa nu mai e mare lucru de mine, abia o biată umbră... Una care visează să fugă.

ursoaica

Dacă marele urs(s) de la est tuşeşte, toată Europa răceşte.




https://www.youtube.com/watch?v=adRO9ouMolc&...-

marți, 20 noiembrie 2012

Les Indes Galantes

La ce te gândeşti, gândirici?




Mi-e mintea la asta de ieri în continu: http://www.youtube.com/watch?v=0snbYKaBbMA

Nu-mi pot dezlipi gândul de Opera Naţională Română Iaşi şi de reprezentaţia de aseară a operei lui Rameau, de scenă, de muzică, de decoruri, de energie, mai ales de energie! Aştept cu nerăbdare să revăd totul din nou, astăzi, la cea de-a doua repetiţie cu public, în aşteptarea premierei. Cuvinte de mulţumire, sunt prea multe...



http://www.operaiasi.ro/



N-am fost la Operă din liceu... N-am fost pe scenă din liceu... N-am fost în spatele scenei, unde e forfota, viaţa, mirosul de lacrimi, de ceartă, emoţii, miros de dragoste împărtăşită sau nu, aroma şi savoare de vechi, de dulce, lumină pâlpâindă...



Spectacolul e grandios. E la fel de grandios ca şi cel din Paris, cu tot la fel de multe costume, decoruri, cu voci... Eh, nu intru pe tărâm necunoscut, vocile pentru mine sunt voci, unele mai clare altele mai puţin... Dar muzica lui Rameau, clavecinul... La fiecare bucată a clavecinului am închis ochii, n-am putut altfel... Maestrul Andrei Şerban, a atins frumos subiectul, muzica lui Rameau... E o muzică baroc, ce la noi în ţară nu a mai fost ascultată până acum, o muzică energică, veselă, caldă şi tandră în acelaşi timp şi!, aşa cum bine puncta maestrul, cu mult mai frumoasă decât muzica telefonului mobil... Motiv pentru care, aş ruga şi eu, ca aceia dintre spectatori care întâmpină dificultăţi tehnice în a-l închide să mă contacteze, le închid eu pe toate dacă e nevoie. Dau timpul meu, pentru a nu mai auzi nici un mobil vreodată în sala Teatrului cât sunt spectacole!



Şi azi! Azi din nou. Oh, ştii ce vreau? Să plece toată lumea, sala să rămână scăldată în lumina ei săracă (nu că nu şi-ar fi plătit datoriile la E-On Opera, să fie clar), să mă descalţ şi să gust cu talpile din nou lemnul scenei, să-l simt cum tremură sub picioare. Să-i simt esenţa tare, scârţăitul de bucurie, geamătul apăsării dorite... Doar câţiva paşi să fac... Acolo sus... Pe lemnul care pârăie sub greutatea trupurilor în mişcare. Să văd din nou o clipă, numai una, sala goală deschizându-se înaintea mea... De dor...

Ţiganco

Vii lângă mine, te las să te apropii şi te mângâi. Te simt ca pe o lupoaică bătrână, un spirit înţelept şi cald. Îţi ating fruntea cu grijă, cuprins de-o uşoară sfială. Ţi-aş cânta ţiganco. Ţi-aş cânta ca să te văd dansând, cu trupul dezgolit în ploaia măruntă, cu ochii lucind de tristeţi. Ah, şi ce ţi-aş mai cânta, şi cum te-aş mângâia, doar să te văd cum arzi de dorinţă, cum focul îl inspiri până în adâncul privirilor tale nebune. Dansează ţiganco! Dansează azi în ploaie pentru mine, nebuno... 

cafeaua

Mâinile ei. Mâinile ei căutând cafeaua, agitând aerul cu degetele mici răsfirate. În căutarea cafelei de dimineaţă, când ochii stau închişi şi numai mâinile ei văd, numai mâinile ei vorbesc bâjbâind după cutia roşie special cumpărată. Ibricul cu apa săltând în clocot de plăcere. Şi apa se bucură de întâlnirea cu mâinile ei şi zâmbeşte în fierbinţeala ei, aşteptând nerăbdătoare să fie agitată de linguriţa cu praful pământiu, spre a-i elibera aroma. Şi brusc mirosul dă libertate privirii. Ea se deschide, ochiul cuprinde zările până tot mai departe.  Vârful de praf aruncat în bulbuci deschide parfumul spre calea firească a nărilor sale avântate. Aerul se umple de dulcele-amar... Şi mâinile ei. Ah, mâinile ei, toarnă în cană savoarea. Cuprind apoi ceaşca verde smarald şi o poartă la buzele sale preţioase... Soarbe. Cu mâinile ei ţinând strânsă căldura, o soarbe...

Pornind de la firmitura de atenţie...

....de aici: http://ro.netlog.com/acelasiom/blog/blogid=1534698




Într-o seară, pisica a rămas fără mâncare. Se întâmplă şi asta uneori, ce să-i faci. Mi-am luat haina din cuier, ghetele în picioare şi-am purces la magazinul care nu e neapărat în colţ, dar e prezent în diferse forme şi variante, în cartierul în care am trăit aproape toată viaţa. Mi-am tras bine haina groasă pe mine zicându-mi cu străşnicie "brrr..." şi-am pornit pe aleea întunecată, printre blocuri, apoi pe câmp până la magazin. În faţa lui, lumină de stradă şi forfotă, unii intrau, alţii ieşeau. Doar un copil stătea în faţă şi alerga de colo colo spunând ceva celor care intrau. Mi-a spus şi mie.



- Doamna, îmi daţi şi mie nişte bani să-mi cumpăr o sticlă de ulei?



N-am înţeles clar ce mi-a spus, am crezut că nu aud bine şi-am trecut val vârtej pe lângă el. În magazin m-am uitat să văd de care ulei au şi cât costă acolo litrul... Dar continuam să-mi spun că sigur n-am auzit bine. M-am uitat la banii pe care îi aveam, nu ajungeau de o sticlă de ulei... Mi-am achitat la casă punga de mâncare pentru bestii şi-am ieşit. În prima clipă am crezut că a plecat, dar era acolo. M-am dus ţintă la el.



- Am înţeles eu bine, o sticlă de ulei vrei să-ţi cumperi?

- Da, doamna! spus cu bucurie, cu zâmbet, cu o lumină fantastică.

- N-am eu tocmai de-o sticlă de ulei, dar... I-ai pe ăştia...

- Vai doamna, încă n-am destui, dar sigur o să fac în curând. Mulţumesc!



Nu ştiu dacă am văzut vreodată asemenea bucurie pe chipul cuiva. Şi-am plecat zâmbind... Oarecum invidioasă pe el, pe lupta lui, pe curajul lui... Ban cu ban, adunat, cerut, cerşit, şi-a cumpărat sticla de ulei. Oare la ce i-o fi trebuit?





Şi... ca să nu obosesc cu răspunsuri prea lungi, după modelul meu clasic:



[i]-gandirici:

Copil va întâlni mereu, oameni şi oameni, ca noi toţi de fapt... În el, în noi e tăria de a lua de la fiecare ce e mai bun şi de a rămâne demni, trecând peste fiecare moment de "furt" al încrederii în sine şi în tot ce e bun şi frumos.

-padre:

Poate că el, copilul, s-a lovit des de această stare şi şi-a închis rana într-un chist ce va exploda mult mai târziu. Ştiu că putem face dovada că suntem oameni, e necesar să demonstrăm asta deseori. Dar noi, cei mari, cei ce avem, devenim imuni prin însăşi dragostea prea mare ce o avem de propriile persoane.[/i]



Fetiţa mea are un nou coleg la grădiniţă. De la el a învăţat nenumărate înjurături, cuvinte urâte şi multe altele pe care încerc să le corectez, cam fără răbdare din păcate. Luni dimineaţă, ieri adică, mă ia de mână şi mă trage în clasă. Nu înţelegeam ce vrea, în grădiniţă era harababura de pe lume.

- Uite! îmi spune şi-mi indică băieţelul, care de data asta stătea cuminte la o măsuţă. El este rău şi obraznic!

- Mama, nu e frumos. Dacă el este aşa e din cauză ca voi îi spuneţi mereu că e rău şi obraznic, e din cauză ca voi nu-l iubiţi şi nu-i spuneţi că-l iubiţi.

- Da?

- Da! Ia, uite, încearcă azi, poartă-te frumos cu el, arată-i că ţi-e drag şi-ai să vezi că va fi mai bun şi mai cuminte.

- Bine.



Şi-am urmărit scena.

- Vali, eu vreau să te pup!

- [blush] de ce?

- Pentru că de azi îţi ofer prietenia mea! Vreau să fim prieteni.



Am zâmbit şi am plecat...



Putem fi în multe feluri...

Armies of your heart

http://www.youtube.com/watch?v=blWODqw_EP8&feature=related

vineri, 16 noiembrie 2012

Te iubesc, Dragoş!

[i]Motto: "Ţară, ţară, vrem ostaşi!! Pe cine?! Pe Dragoş!"[/i]




Dar el nu răspunde chemărilor disperate ale lumii, ale realelor celor ce îl înconjoară. El este fericit acolo unde se află, de ce să răspundă la cererea celor din lumile astea crude ale realităţilor noastre? Ar fi fost inutil să îl strig, aşa că l-am fixat cu privirea zâmbind. Şi el se uită la mine de departe, ştrengăreşte, cu ochii căprui de gazelă tânără, cu părul său în bucle revărsate, de culoarea alunei sălbatece şi zâmbetul năucitor. Este incredibil de frumos. Aproape că ar trebui interzisă o asemenea frumuseţe... Ne privim intens, dar nu mult timp... Durează doar o clipă şi se lipeşte de mine. Îşi aşează buclele la mine în braţe şi îl alint ca pe o pisică mică aflată în căutarea răsfăţului. Părul e moale şi dur totodată, fiecare onduleu pare să-şi spună povestea în lumina soarelui. Şi Dragoş zâmbeşte, la mine în braţe. Restul privesc sideraţi scena. Dragoş este cuminte şi bun, se alintă de mine. Se ridică la mine în braţe, mă priveşte adânc şi duios, îmi zburleşte părul, eu pe al lui, apoi îşi lipeşte nasul de al meu şi mă sărută ca eschimoşii ţinându-mi capul cu mâinile calde, nu cumva să fug de dragostea lui. Nimeni nu înţelege de ce se poartă aşa cu mine, doar pe mama lui o alintă, doar cu ea... comunică, în felul său. Ce ar fi de înţeles? Lumile noastre s-au întâlnit. Pentru o scurtă clipă...



Puiule cu părul de alună, mi-e dor de lumea noastră...



(blog scris în 2007, rescris astăzi 16.11.2012)

joi, 25 octombrie 2012

Despre LA MULŢI ANI!

Ziua mea de naştere este în fiecare an cea mai oribilă zi din an. Sigur că nici anul acesta n-a putut fi altfel, aşa că evit să se ştie când sunt născută, pentru că oricum nu-mi place să sărbătoresc, dar măcar ştiu sigur că nu aştept cadouri, cuvinte, atenţii, bla bla bla, ba mai mult, poate poate scap şi fără înjurături. Fireşte, n-am scăpat. Pot fi sadică acum, dar singurul an în care m-am simţit bine de ziua mea, a fost cel în care au căzut turnurile gemene. Zi în care casa mea era vraişte totală, când prietenii mei din copilăria mi-au făcut o farsă la radio contact şi toată echipa radioului mi-a spus că voi avea un mega show la mine acasă, că vin ei cu boxe şi toată aparatura necesară şi că deja au invitat pe toată lumea şi va fi super distracţie (ştiau şi adresa!), iar eu am îngheţat ştiind că la mine e şantier şi nici măcar un scaun nu am în casă... Ei bine, singura mea aniversare frumoasă, încheiată cu pizza şi plimbări nocturne prin oraşul scăldat în răcoare, cu zâmbete şi mici surprize cadou, fără telefoane mobile, fără reţele de socializare, fără aşteptări... Simpla plimbare nocturnă, obişnuită, dar de data aceea neobişnuit de veselă... Şi atât! Caput alte aniversări cu măcar o schiţă de zâmbet.


Acum doi ani am aflat că data botezului meu este pe 25 octombrie, aşa că m-am decis să-mi schimb aniversarea, mai ales că doream de mulţi ani să aflu, cam de când am citit o carte care se numeşte "M-am hotărât să devin sfânt.". Nu aveam în minte chiar acelaşi lucru cu autorul cărţii, dar mi-a plăcut viziunea lui şi asupra datei la care considera el de cuviinţă să-şi sărbătorească aniversarea. Am decis să fac la fel. Aşa că, zis şi făcut, am schimbat peste tot data naşterii, mai puţin în buletin şi curriculum vitae. Şi aşa a rămas. Primele mele două aniversări cu data nouă, au cam bulversat mulţimea care reţinuse data corectă. "Măi, da' tu nu eşti născută în septembrie?", până şi mama m-a întrebat: "De ce apari pe facebook cu altă dată de naştere?". Ei iaca, de ce tre' să ştie tot poporul când sunt eu născută? Inainte să aflu data asta, puneam la status pe messenger, într-o zi care-mi pica mie bine: "Astăzi este ziua mea, primesc urări!" şi lumea se îngrămădea, era chiar plăcut. Este în continuare. Dar nu de ziua mea de naştere! Aia e mereu oribilă, făcută exclusiv pentru plâns, pentru primit înjurături şi şuturi în fund, pentru nepăsare tocmai din partea celor la care mă aştept întotdeuna la cel mai mult (greşit! ştiu, ştiu!). Azi e ziua mea de primit urări! Bine? Şi nu putea să înceapă decât cu una care să mă ruşineze, evident. Ca toate care au urmat, desigur. Pentru că eu, cam trec cu vederea urările ce ar trebui să le fac şi când primesc îmi dau seama că... frate, a mai trecut un an în care n-am spus nimic la o grămadă de lume!! E groaznic, şi totodată foarte drăguţ, pentru că iată, până şi GOOGLE mă iubeşte!

Aşadar, luaţi vă rog o felie de tort virtualicesc şi suflaţi cu mine în lumânările voinţei, cu încrederea că toate visele bune vi se vor împlini! La mulţi ani, tuturor!



Stare de :)

https://www.youtube.com/watch?v=aT5qO-FkHO8&...-


Coboram impreuna... O fractiune de secunda doar si te-au prins. Coborarea s-a facut numai a mea, scarle rulau in jos doar pentru mine. Ramas sus te zbateai, dorind eliberarea din bratele ce te opreau sa vii dupa mine. Coboram si-ti zambeam.. Nu cred ca aveai cum sa intelegi zambetul meu. In ultima clipa, ti-am strigat: spune- lui Dumnezeu sa ma dea tie inapoi! Si-am disparut lasandu-te ingenunchiat in capatul scarilor. Poate m-ai ascultat, poate nu, cert e ca o mana calda m-a prins si o voce mi-a spus cu blandete: tu inca nu, intoarce-te pe aici. Scara rula in sens invers, in capatul ei erai tu, cu genunchii infranti, cu lacrimi fierbinti, singur, tacut. Si zambetul meu... Privirea mea cautand lumina din tine, zambind... Scara m-a oprit in fata ta, degetele mi-au alunecat in parul tau, ti-am apropiat chipul de pantecul meu, te-am lasat sa te adapi din bucuria mea, sprijinit de pantecul meu si ti-am soptit: aici sunt eu, cu tine. Noi.



Tu nu ştii!

Tu nu stii cum este... Cum este sa iti plimbi hoitul obosit ca o bantuire prin propria casa, cum e sa te impiedici in bantuirea ta de un lucru, un lucru cat de mic care te inghenunchiaza la loc. Abia atunci te miri ca te ridicasei si mergeai... Sau, ma rog, bantuiai propria casa... Tu nu stii cum e sa musti din coltul pernei fiecare urlet de fiara... Cum e sa sapi zilnic groapa acelor urlete, sperand ca sunt doar ale tale si ti le poti ascunde in strafundurile pamantului, in liniste. Nu stii cum e sa iti vina sa te musti pana da sangele, ca sa uiti din durere... Cum e sa vrei sa te sfasii singur si sa scuipi fiecare bucata din tine departe, sa nu mai fie... Nu stii cum e... Intreg universul a fost mereu bland cu tine...


Asa ca... Dispari, te rog! Dispari din calea mea, tu, cu ranile tale inchipuite, tu, cu ispita iubirii tale...tu, cu frumusetea ta, tu, cu daruirea ta, tu, cu povestile tale. Dispari! Uita ca am existat. Poate ca am existat... Poate... Sau poate am fost doar dorinta unei existente ascunse in tine, in nevoile tale. Nu mai exist! Intelege! Intelege si nu ma mai astepta! Nu mai vin... Pentru ca nu mai exist...

YES-IF ONLY YOU KNEW, I AM WAITING.



ciot

- Mirela!! Mirela!! Striga de pe coridor Sonia, cu un fel de disperare în glas, alergând. Un om înalt şi uscav se ţinea cu greu după ea, cărând cu sine un geamantat ce se vedea de departe că este destul de greu. Mirela ieşi voioasă din biroul său şi o văzu pe Sonia agitând un plic în mână în timp ce alerga spre ea.


- Ce e? De ce ţipi aşa, doar nu te-o fi muşcat un şarpe?! spuse Mirela însoţindu-şi întrebarea de un râs cristalin. Omul uscat şi înalt ridică din umeri şi rosti plin de mirare.

- Eu nu înţeleg nimic doamnă. Nu e vina noastră. Aşa a venit. Îşi lăsă apoi umerii în jos, aşeteptând cu mare interes urmarea.

- Plicul Mirela! E pentru tine! Adăugă lămuritor Sonia.

- Şi ce aşa mare agitaţie pentru un plic?

- Uităte la dată, îi întinse plicul împungând cu degetul locul în care o cerneală veche indica data expedierii, ca un ac care care punctează o pânză pentru a-i lămuri un desen ce va iesi cândva la iveală. Mirela luă plicul şi privi cu atenţie locul indicat. Începu să râdă zgomotos.

- Ce glumă mai e şi asta?

- Doamnă, eu nu înţeleg nimic! Se scuză poştaşul cel uscăţiv ridicând din nou din umeri. Noi aşa am primit-o, aşa v-am adus-o.

- Dar cum a ajuns la dumneavoastră? De unde aţi primit-o?

- Nu ştim doamnă, era amestecată între celelalte scrisori primite zilele astea. Dar ştampila e adevărată, am verificat. Mirarea poştaşului o convinse că spunea adevărul.

- Ei, cineva se ţine de glume. Ia să aflăm cine, rosti veselă Mirela în timp ce desfăcea plicul gros şi vechi.

- Mirela, tu vezi cât e de vechi plicul. De unde să fi făcut cineva rost de un astfel de plic? Are peste suta de ani! Sonia era încă într-o stare de şoc din care nu-şi putea reveni. Bunicul meu e colecţionar, cunosc filaterie, ăsta nu e un plic oarecare!

- Hai să vedem ce e înăuntru şi ne vom lămuri, spuse calmă Mirela şi scoase din plic o hârtie la fel de groasă şi de ponosită ca şi veşmântul ei datat acum peste o sută de ani. Descoperi un scris extrem de ordonat, cu un iz arhaic, extrem de îngrijit şi atent, ca de copil sau de scrib, un scris limpede, cu litere mari, frumos caligrafiate, de parcă ar fi fost desenate cu maximă atenţie. Se aşeză pe un scaun şi începu să citească atent.

„Micuţa mea,

Nu este cazul să te sperii, şi nici nu o vei face. Răspunsul meu te află într-o foarte bună dispoziţie. Eşti fericită astăzi. Ascultai „petit papa noel” şi-ţi imaginai cum ar suna cântat de un cor imens de copii, când colega ta a dat buzna peste tine, cu o figură aproape îngrozită, alergând cu plicul de parcă ar aduce un stindard de război. Puţin mai devreme ai primit un telefon, acela este responsabil de buna ta dispoziţie. Te sunase „ton petit papa noel”. Îl vedeai mergând pe o potecă, scârţâind paşii pe zăpada proaspătă, înconjurat de corul de copii pe care ţi-l imaginai când te-a sunat. Încă te amuză imaginea şi-ai vrea să-i spui dar nu îndrăzneşti.

(undeva in 2011)

marți, 2 octombrie 2012

dialog18

- Cum este steagul Turciei?


- Roşu, cu o lunş şi o stea.

- Dar al Romaniei?

- Uite, o biserică!!

- Cum se numesc bisericile din Turcia?

- Zi tu.

- Hai că ştii!

- Mda... Moschee... E aşa... Subţire şi lungă! Seamănă cu coada lui albină...

- Coada la albină!

- Seamănă cu coada la albină...

- Ai şi o cacofonie, nu e bine...

- Ce e aia?

- Oh damn...

- Ce e oh...?

- Of...

- Uite! Încă o moschee!!

- Slavă Domnului!



dialog17

- Ce faci tu când nu eşti bine, cu tine, în tine?


- Tac.

- Şi ce faci dacă taci?

- Scriu.

- Adică tot vorbeşti.

- Într-un fel, da. Îmi recunosc mie greşelile scriind. E prima etapă a vindecării.

- Care ar fi a doua?

- Recunoaşterea în faţa altuia.

- Altuia?

- Uneori rostind în faţa altuia înţelegi mai bine propriile acţiuni.

- Sper că nu te referi la spovedanie.

- Într-un fel şi la, da. În creştinismul primar spovedania era în grup, nu te spovedeai doar preotului, ci întregii comunităţi considerând că greşind unuia sau chiar ţie însuţi, ai greşit tuturor, ceea ce aşa şi e.

- Revenind. Taci, adică scrii, scrii adică te confesezi. Ajută?

- Nu cred că m-am făcut înţeleasă...


luni, 1 octombrie 2012

dialog16

- Darius, şi ce spuneai tu că vrei să îţi cumpere pentru la ţară?


- Un cal cu trăsură, desigur.

- Aaaa. Unul mic, de jucărie, nu?

- Nuuu!! Unul adevărat!

- Dar cum se conduce?

- Cu frâiele! Are hamuri!

- Ah, nu asta! Cine conduce? Cum se numeşte?

- Păi cum să se numească? Tata!



vineri, 28 septembrie 2012

dialog15

- Dacă ai şti cât sufăr...


- Suferinţă reală sau imaginară?

- Ce vrei să spui cu asta?

- Exact ceea ce auzi! Suferinţă reală sau imaginară? Suferi sau doar îţi place şi ţi-o asumi?

- Termină cu prostiile! Sigur că reală.

- Îmi amintesc o ştire la radio. Suna aşa: "O minoră de 13 ani din judeţul Constanţă a infestat cu hiv peste o mie de bărbaţi întreţinând relaţii sexuale normale cu aceştia. Minora a fost racolată acum un an şi folosită în vederea prostituţiei, timp în care a întreţinut relaţii sexuale cu peste o mie de bărbaţi. Ministerul Sănătăţii a dispus ca fotografia minorei să fie făcută publică în toate ziarele locale în vederea localizării a unui număr cât mai mare de bărbaţi infestaţi cu HIV de către minoră."

- Doamne, îngrozitor, dar ce legătură are cu discuţia noastră.

- Când găseşti un copil părăsit în coşuleţ în faţa uşii, ai obligaţia cetăţenească de a anunţa autorităţile competente, gen poliţie şi protecţia copilului, la fel când vezi un copil abuzat pe stradă, chiar dacă e ţigan şi e folosit pentru cerşit. Cei peste o mie de bărbaţi şi-au băgat pu.la în obligaţiile lor cetăţeneşti! Şi ştii ce?, nici nu vor fi traşi la răspundere, pentru că nu există sancţiuni chiar dacă în conformitate cu legea în vigoare avem OBLIGAŢIA, nimic nu ne împiedică să o încălcăm. Aşa că nu doar că nu regretă că şi-au satisfăcut deplin nevoile sexuale normale sau nu, dar nici nu se tem de nimic!

- Ce legătură are cu discuţia noastră?

- Acum te întreb. Fata asta oare suferă?

- Sigur... Dar tot nu înţeleg...

- Oare suferinţa ei este reală?

- Măi...

- Ce face suferinţa ta mai importantă decât a ei? Doar faptul că e a ta? Că o simţi în mod direct? I-aş castra chimic pe toţi cei peste o mie! Şi le-aş pune lor poza la ziar, la toate ziarele!



Frici

Am auzit urletul tău. Urlet ca de fiară, ce mă striga chemându-mă înapoi. M-am întrebat apoi: "oare urletul acesta nu sunt chiar eu?"


http://www.youtube.com/watch?v=lwxO4OJuiCA&...

- M-am gândit la tine, să ştii, şi ştiu şi că nu ar trebui să spun asta, dar m-am gândit bine şi cred că nu pot. Pur şi simplu nu pot... Sau poate nu vreau. Nu o iau de la capăt. Nu e bine să ne consumăm timpul în discuţii interminabile, mai bine ar fi să ne vorbim rar, cât mai rar, mă gândesc de Paşti, de Crăciun şi de zilele de naştere, ce spui?

- Ai uitat Anul Nou şi toate zilele dintre zile.

- Am zis rar, tot mai rar.

- Sunt de acord. Pot să te sărut?

- În puşca mea!, eu încerc să vorbesc serios!

- Şi eu!

- Păi evident, nu-ţi prea iese.

- Dar mi-a ieşit un zâmbet! Vezi, tot e ceva. Sigur îţi stă mai bine aşa.

- Am un rid care nu s-a bronzat şi câteva fire albe, dar alea nu se văd aşa bine încă. Hai!, la somn!

- Tu prima.

- Eu mai am de bântuit prin casă o vreme. Ne vedem, poate pe lumea ailaltă.

- Ai grija cum vorbeşti!

Umbra este cel mai bun prieten al omului. (Maria, 4 ani)

- Cine eşti tu?

- Un om ca toţi oamenii. Unul printre oameni.

- De ce te temi cel mai tare?

- De oamenii mizerabili!

- Ce pot să îţi facă ei ţie?

- Pot să mă facă să fiu ca ei şi să nu îmi dau seama... De asta mi-e cel mai frică în viaţă. Să nu devin un om mizerabil şi să nu îmi dau seama de asta... Să nu rănesc iremediabil.

- Toţi rănim iremediabil cândva.

- Da, dar nu la infinit.



vizitatorii netlog

Deja mi-e ciuda ca scriu blogul asta, e semn ca ma irita un lucru de care in mod normal n-ar trebui sa imi pese.


Am pagina asta nenorocita de netlog deschisa pentru toti curiosii, chiar si cei nelogati si nu folosesc lista neagra (decat pentru o exceptie, care n-are relevanta, dar o amintesc pentru a fi sincera in totalitate). Ei bine, in conditiile astea, nu pot intelege vizitatorii care se chinuie sa isi stearga urmele, care mie personal mi se par de un penibil greu de acceptat. Asadar, stimati vizitatori (as vrea sa spun lipsiti de minte, dar voi incerca sa ma abtin) delogati-va si vizitati-ma asa: tastati la adresa browserului dumneavoastra www.netlog.com/gandirici. E mai simplu si pentru voi si pentru nervii mei deja zdruncinati din real de ceea ce eu consider lipsa de maturitate, prostie, neasumarea propriilor acte, bla, bla, bla. Intelegeti, da?

Multumesc pentru atentie.



dialog14

ieri la 06:55




- Chiar crezi in Dumnezeu?

- Sigur. Vine un moment in viata fiecarui om, in care, trezindu-se in atata mizerie, are nevoie sa creada ca exista ceva bun si frumos.

- E doar o nevoie.

- Posibil.




dialog13

- Săracele de ele, cât suferă.


- Mmmm...

- Îţi dai seama?, mereu îmbrăcate aşa, acoperite, lipsite de drepturi.

- Nu ştiu...

- Vrei să spui că tu ai accepta?

- Să mă ştiu iubită, aş accepta orice. Nu cred că fericirea ţine de cutume, de religie, de un anumit stil de viaţă sau nivel de trai. Cred că e mai importantă acceptarea şi sentimentul că eşti preţuit...

- Nu cred că ai accepta aşa ceva!

- Ba da! Să ştiu că sunt iubită, să simt, să ştiu, să cred asta şi sunt gata să merg în umbra bărbatului legată la un picior, acoperită total şi ţinând capul plecat. Să ştiu că sunt iubită şi sunt mai supusă ca oricine. Când iubesc, tac, ştiai? Tac şi ascult. Când mi-e drag un om nu mă mai satur să îl ascult... Aşa că tac. Îi las loc să se desfăşoare, poate îl privesc pe furis, îi caut bătăile inimii de departe, îmi doresc să îl pot îmbrăţişa ca o stafie, fără să ştie, fără să las urme, fără să simtă. Ştii că mi-ai spus tu de planta aia... Că îţi ascute toate simturile? Că începi să auzi la zeci de km? Oare nu există una care să te ajute să auzi inima omului iubit, la mii de km? Să îi simţi respiraţia, să îi adulmeci parfumul, să-i cunoşti gândurile?

- Tu ai fost iubită.

- Aşa e. Cel puţin aşa m-am simţit, deşi e imposibil de explicat. Am fost.... Eu, în mine, am fost...



Oraşul umbre

http://www.youtube.com/watch?v=Tl7LV9exO9Q

dialog12

- Ce ai? Ce e cu tine?


- Nu am nimic, sunt bine. Bine eu cu mine, in mine.

- Aha. Sigur esti bine? Ce ai mai facut?

- Am cunoscut un om. Un om rau, care mi-a facut mult bine.

- Si care pana la urma te-a dejamagit!?

- Nu. Doar eu ma pot dezamagi, altii devin dezamagitori prin asteptarile mele. Mi-am dat seama ca de fapt nu am avut asteptari de la el, deci nu sunt dezamagita deloc, sunt chiar foarte bine. Mi-am luat ce mi-a trebuit.

- E ala care te-a jignit, mai?

- Tot omul e dator sa incerce! Chiar si cel rau. Chiar. Mi-ai amintit un banc. Un tip tanar in tramvai cauta la buzunare un batran, care, sintindu-l, ii spune: "dragul mosului, eu sunt pensionar, vai de capul meu, n-am bani, asa ca n-ai ce-mi fura, nu ma mai cauta ca e zadarnic", la care tanarul ranspunde: "ai, n-ai, eu sunt la serviciu!". Asa e dator tot omul sa incerce, chiar si cel rau.

- Dar te-a jignit.

- A incercat, da. Ar fi reusit daca nu aveam deja sigur si puternic cladita in mine imaginea despre mine. Culmea e ca mai mult a intarit-o! Mi-a plusat valoarea mult. Reactiile mele au fost de bun simt, inteligente, la locul lor, ma simt multumita de mine. Asta conteaza, nu? Am mai trecut peste ceva. Sunt mai puternica, asa ma simt. Mi-e bine deci.

- Sa nu mai vorbesti cu el!

- De unii oameni trebuie sa te indepartezi, nu pentru ca ai vrea sau nu tii la ei, ci pentru ca nu le esti de nici un folos.

- Tot tu sa fii de folos?

- Nu pune asa problema. Nu vreau sa fac rau nimanui. El pana la urma m-a ajutat sa devin ceea ce sunt, mi-a dat stralucire, sau... in fine... mi-am luat-o singura, prin si de la el, eu insa... N-am lasat nimic bun in el pana la capat. E mai bine sa fie totul rupt.

- Esti nebuna!

marți, 18 septembrie 2012

Socializare

Uneori tac, înţelegi? Nu e mare lucru, doar tac, ce atâta filosofie? De multe ori n-am chef de nimeni, deseori nu am nici timp. Curând am fost întrebată: "ce mai cauţi totuşi pe un site de socializare, dacă nu socializezi?". Socializez, în felul meu. Ce e aşa de grav că nu mă hlizesc toată ziulica şi că uneori n-am vreme să scriu un comentariu la un blog pe care l-am citit sau că uneori chiar nu am timp să vizitez într-o zi toţi prietenii virtuali ca să le dau bineţe, flori, bezele şi altele? Dacă îmi vei cere sfatul într-o problemă legată de domeniul meu de activitate cu siguranţă îţi voi răspunde la timp pentru a-ţi "salva viaţa", nu crezi că e mai important decât să mă silesc să-ţi împănez pagina cu floricele şi moace vesele? Vrei să comunicăm? Ok. Ce-ar fi să încerci un subiect inteligent cu mine? Sunt pretenţioasă, asta e, nu risipesc timpul la infinit cu lucruri pe care nu le consider importante. Nu sunt cu nasul pe sus, doar excesiv de sinceră.

vineri, 14 septembrie 2012

Anul nou, din nou, cu nou.

Nu ştiu la tine, la mine Crăciunul încă n-a fost, dar azi e Anul Nou, fiindcă aşa vreau eu, clar?
Hai, La mulţi ani mie de Anul Meu Nou, să-mi trăiesc şi să-mi fiu numa' binie.

Şi coloană sonoră: http://www.youtube.com/watch?v=w-djfHwuJyk&feature=related

duminică, 9 septembrie 2012

monolog

M-am gândit din nou la ea, să ştii. Mai rău de fapt. Am "văzut-o". Şi-am vrut să merg la ea, s-o strâng în braţe de dor, chiar dacă m-aş fi ales cu o palmă şi un strigăt ca de luptă: "bestie ce eşti!". Nu era ea... Şi fiorul acela de bucurie că o "văd", s-a stins progresiv în lacrimi de dor amestecat cu sclipiri de ciudă! Da!, ciudă! Încă mi-e ciudă că nu pot s-o sun, măcar s-o aud când mi-e greu... Sunt zece ani de acum, de fapt abia nouă, dar imediat de fac zece. Am să le propun să îi facem o coroană, nu cred că ar putea refuza. Mă gândeam... Cum să scriem pe ea "cu regrete"? Dacă vine înapoi şi ne bate pentru fiecare lacrimă? Mai bine i-am scrie "cu mulţumire, bestiile 2003". Off, mama bestiilor...

dialog11

- Ce e acolo? - Nori, ce să fie? - Nu! Acolo! - Firele alea? - Da. Şi ăla. - E un stâlp de înaltă tensiune şi cabluri pentru curentul electric. - Adică un stâlp din cauza căruia, noi oamenii, nu putem zbura ca păsările? - (?) Da, da, cam aşa... - Dar norii sunt dulci aşa ca "norişori pufoşi"? - "Norişori pufoşi" este o prăjitură, care de fapt se numeste lapte de pasăre. - Lapte de pasăre? Dar găinile nu fac ouă? - Ba da, nu numai găinile, toate păsările, mă rog, aproape toate... (şi există şi păsări care nu zboară, cum sunt pinguinii, struţii) - Eu cred că numai găinile! - Nu numai! Mai ţii minte ouăle alea mici, aşa, şi maro cu pete? - Da!! - Ei, alea sunt făcute de o pasăre care se numeşte prepeliţă. - Da! Aşa este! - Deci mai multe păsări fac ouă. - Şi vulturul. - Sigur. Şi vulturul. - Eu trebuie să văd un vultur cuminte. - ( Cuminte sau cu minte?) - Trebuie să văd un vultur cuminte şi să îi spun să fie şi mai cuminte şi să aibă grijă de oul lui! - ?? (Nu, asta n-aş vrea să o interpretez psihologic, nu vreau să ştiu ce ar fi gândit Freud) Bine puiule, o să căutam un vultur cuminte.

dialog10

- Ştii ce? - ? - Ai noroc că vorbim aşa şi nu eşti în faţa mea. - ? - Aşa ţi-aş mai trage o palmă, n-ai idee! - ? - Da! Fiindcă m-am săturat de toţi rataţii care se ascund dupa tonele de lacrimi pe care le varsă pentru propria lor milă! - ?? - Da! M-am săturat să vă aud cum aţi suferit voi ca nimeni alţii, cum aţi muncit voi ca nimeni alţii, cum v-aţi distrus şi sacrificat, cum fără voi lumea ar fi fost un rahat şi mai mare. - ? - Da! Aşa e. M-am săturat de infatuarea gratuită a rataţilor care îşi plâng singuri de milă fiindcă doar asta ştiu să facă!

vineri, 7 septembrie 2012

Oh!, fuck off! Mi-e dor de DACIA.

Tangenţele mele cu Dacia au fost destul de firave, am făcut şcoala de şoferi pe trei tipuri de care abia că-mi amintesc acum. Prima cred că nici nu mai există 1000 şi ceva, 2000 şi ceva, s-a pierdut. A doua o dacie papuc, a treia deja avansa spre modernism, avea servodirecţie!! Eram destul de tinerică, adică prin ultmul an de liceu când am început. Nu-mi plăcea la volan, credeam că niciodată nu voi fi în stare să conduc, mi se părea teribil de obositor, n-aş fi gândit la vremea aia că voi face până spre o mie de km într-o sigură zi cu fundul pe scaunul ăla. Am avut doi instructori, ambii surprinşi de faptul că nu înjur niciodată şi tot ambii convinşi că voi începe într-o bună zi şi nu mă voi mai opri din înjurat. Ei bine, nu! A trebuit mai întâi să mă mărit, abia apoi am învâţat timide înjurături de genul "hai sictir!". Vocabularul s-a lărgit considerabil de când lucrez aici, înconjurată doar de bărbaţi, care nu se mai sfiesc, deşi uneori se ghiotesc: "Băi idiotule, e şi o doamnă aici!". Le răspund a lehamite dând din mână: "M-am învăţat!", zâmbesc şi-şi văd de cuvintele lor mai departe şi eu de treaba mea în faţa computerului, dar de 8 martie îmi aduc toţi flori, chiar dacă ştiu că voi rămâne peste program oricum. De ce mi-e dor totuşi de Dacia? Ei bine, m-am săturat! M-am săturat de idioţi care mă împing de la spate cu claxonul lor tâmpit din maşinile lor luxoase! Stau la semafor, nici nu se face verde, mai sunt câteva secunde bune şi ei deja claxonează să mă mişc. N-am dacie, dar oricum mi-e stricată "manivela" de la geamul şoferului şi doar asta mă reţine de la a scoate degetul graţios afară ca să înţeleagă din gesturi ce am de spus la insistenţele lor de a înainta pe roşu. Şi mă gândeam eu aşa în sinea mea, dacă totuşi aveam dacie şi opream motorul la semafor, cum ştiu că făceau unii pe vremuri (şi mai fac unii şi acum), dacă trebuia să aştept să se încălzească uleiul, să pornească, aşa, cătinel, să aşteptăm să vedem dacă bateria face firescul contact... Ce făceau stimaţii din urma mea? Păi, se dădeau jos şi mă ajutau să împing dacia, aşa cum se făcea înainte, hârca hârca, şi să sperăm că semaforul are în faţa lui o vale largă ca să pornească maşina din mers! Şi mă mai depăşea vreun deştept pe partea dreaptă înjurându-mă când eu deja am peste 70Km/h în oraş?! Păi cu cât mă depăşeşti tu isteţule? N-ai vrea să mai faci jaloane cu dacia? Şi n-ai vrea tu din dacie să mă fluieri când trec pe lângă tine cu bicicleta? Acum câteva săptâmâni m-a auzit copilul spunând "fuck off!", fiindcă nu mai există limită şi din maşina ultra modernă se apropie de bicicleta mea cu scaun pentru copil, şi copil în spatele meu, cu tot cu roşia cască şi-mi trânteşte: "mamă, ce bună eşti!". Nu neg, da, şi mamă, şi bună, dar nu pentru tine imbecilule! Deci FUCK OFF!, da?! Şi-mi mai e dor de ceva. Să mă întind pe asfalt noaptea şi să nu treacă nici o maşină! Pentru că, nu e aşa?, toate daciile dorm noaptea!

dialog9

- De ce râzi? - Mi te imaginez! - Şi eu... - Nu, serios. - Serios, şi eu! Când sunt deprimată şi/sau obosită mă gândesc la tine. Data trecută mi te imaginam tăind lemne în curte şi salutând trecătorii. Şi azi... - Şi acum? - Acum te vad dansând pe piesa de la VH2, Atunci când ai plecat. Râd în hohote. - Eu nu semăn cu grasul ăla! - Ştiu! Tocmai de aceea mi se pare hilar! - Mie nu. - Acum mi se pare şi mai hilar! - Termină! - Nu vreau. Ce poţi să îmi faci? Cum să îmi opreşti imaginaţia? Hai, dansează, country man. Doamne ce mai râd! Scuze... - Nu te iert pentru asta. - Nici o grijă, nu mai iertat nici pentru altele, sunt învăţată. Acum, hai, dansează ca să râd! În mintea mea se petrece orice doresc eu, fiindcă e aia e a mea! http://www.youtube.com/watch?v=RHyDHsmnH7s&feature=youtube_gdata_player

joi, 6 septembrie 2012

Hugo

http://www.youtube.com/watch?v=hR-kP-olcpM&... Lumea este un obiect, un mecanism ce nu vine cu piese de schimb. Dacă nu există piesă de schimb pentru mine, înseamnă că folosesc şi eu la ceva.

dialog8

- Am sentimentul că niciodată nu mă voi mai întâlni cu asemenea fericire, că nu mai este pentru mine altul ca el... - Ştii bine că nu e aşa. - Nu. Nu ştiu. Dar sunt dispusă să cred, numai pentru că îmi spui tu!

dialog7

- Hei! Am o veste mare! Azi mi-am luat diploma în răutate. - Imposibil. Aşa ceva eliberez doar eu, fiindcă sunt singurul abilitat şi nu ţin minte să ţi-o fi înmânat. - O voi primi curând, cu flori şi busuioc. - Busuioc?.. - Am făcut o prostie mare, sigur o merit. - Mai mare decât cea cu uleiul de ricin, nu te cred în stare. - Am vorbit cu cine nu trebuia... Poate ieşi rău de tot. - Dar n-a ieşit încă! Neah, diplomă anulată!

miercuri, 5 septembrie 2012

nu e nevoie de titlu

Iar Dumnezeu a promis barbatilor ca vor gasi sotii bune si ascultatoare in toate colturile pamantului. Iar apoi a facut pamantul rotund si a ras, a ras, a ras...

Am uşa, da?!

Copil fiind, eram deseori întrebată unde locuiesc, iar răspunsul meu era întotdeauna urmat de exclamaţia: “tocmai la capătul lumii!!”. Ei bine, capătul lumii s-a mutat la serviciu de vreun an şi jumătate, nu pentru că mi-aş fi schimbat locuinţa mea de viaţă, ci fiindcă iaca, oraşul a evoluat şi capătul lumii s-a mutat mai departe, iar eu mi-am găsit serviciu la celălalt capăt de lume şi, nah, asta e. Apoi, când veneau în vizită la mine colegii, spuneau că blocul meu e ca din Caratatiţa şi se tem că îl vor întâlni pe Corrado Cattani. Acum, la serviciu ce pot spune?.. Un an de zile, eu personal nu am avut contact cu toaleta. Deşi pe vremea aia, aveam un coleg care cosea câmpul până la fabuloasa budă. După un an de zile de băut apă doar după ce ajungeam acasă şi nişte spitalizări, m-am decis să-mi iau inima în dinţi şi… se pare că m-am adaptat şi, asta este. Aşa am ajuns să am o relaţie de prietenie, aproape normală cu „oficiul”, cum este numit de sefu’. Şi cum relaţiile normale se dezvoltă pe fundal muzical, are şi muzică dedicată, Hotel Cismigiu de la Vama Veche. Îi cânt de fiecare dată când îmi trece prin cap să merg acolo. Vreau o budă normală, nici un duş cât de cât, moldovenii's de vină... Să ajungi până la el e o adevărată aventură acum, te simti ca în junglă, cu buruienile cât tine, şi şopârle mii şi mii. Ah! Şi mai nou, din nou, trăiască şoricimea Parcă se pot face droguri din rahat de şoarece, mai ales daca il confuzezi cu seminţele de mac. Iei un abur şi te apuci instant de cântat, eu sunt Aiurică şi cânt tra la la la la... Atenţie totuşi! A nu se confunda cu Abramburica, ea e la învăţământ, nu la agricultură!


Îi plus, nu înţeleg de ce lumea crede în general că glumesc. Eu de un an şi jumătate mă rog să schimbe măcar groapa aia nenorocită. Apoi ... zău că promisiuni aproape electorale tot am auzit: „Laura, biroul tău va avea baia lui proprie!" Şi când să văd şi eu biroul au vândut firma, evident cu tot cu wc, doar nu erau să-l dezlipească şi să-l intabuleze separat cu denumirea "wc Laura", deşi ar fi fost interesant, mai ales că e la vreo 5 km distanţă de biroul de acum şi eu aş fi avut des nevoie la baie. Totuşi, înainte de a preda firma, cu tot cu wc, desigur, s-a mai cerut un control amănunţit de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care am fost nevoită să redecorez bârnele de lemn cu hârtie colorată cu litere neorânduite după tiparul cerut de limba română, dar pe care totuşi se putea citi cu un minim efort: „aici sunt banii dumneavoastră”. Ei bine, se pare că organele de control nu au apreciat efortul meu de a-i face să se simtă cât mai confortabil, aşa că în loc să ne returneze banii au găsit o formă de a ne socoti datori. Ei, asta este, bine că o vindem oricum. Grav este că, zilele trecute, uşa noastră luxoasă a început să se clatine. Şi ce te faci măi vere fără uşă la locul de muncă? Azi aşa, mâine aşa, până ieri, când uşa a dispărut cu totul. Măcar când era acolo, fie şi lângă balamale, o mai trăgeai, te mai acopereai, dar aşa, ieri m-am trezit în bătaia vântului. Şi bafta mea că n-am avut timp nici să beau apă! Am urcat la volan distrusă, cu gândul că nu voi mai avea unde vărsa cei minim 2 litri de apă pe care ar trebui să-i beau în fiecare zi. Toată noaptea m-am frământat cu gândul că iaca, sunt din nou ca la început, nu tu apă, nu tu mâncare, nu tu wc! Azi dimineaţă însă, surpriză! Uşa apăru la loc! Am aşadar tot ce-mi trebuie, da? Să fie clar! Am uşă!






marți, 4 septembrie 2012

dialog6


- :)


- :)

- :P

- [puzzled]

- :D

- [lol]

- [x]

- [blush]

- :)

- [innocent]

- [crazylove]

- :)

- [flower]

- [girly]

- [hug]

- [hug]






luni, 3 septembrie 2012

dialog5

- Eu s-ar putea să dispar...


- Ei şi?

- ...

- Sunt obişnuită cu plecările oamenilor, nu îţi fă griji, voi rezista.

- Poate mă voi întoarce.

- Unii se întorc, mai au de luat ceva, apoi iar pleacă, apoi iar se întorc...

- Dar pot şi să nu mă mai întorc, e simplu, doar să îmi spui.

- Nu te voi aştepta, dacă te vei întoarce voi fi aici, trăind mai departe cum pot...

- Să ai mereu grijă de tine.

- Am. Dacă nu pentru mine, măcar pentru alţii.

- Pentru tine să ai!

- Pentru mine nu mai am nevoie.

- Întotdeauna ai nevoie de tine.

- Ba nu. De tine ai nevoie doar când eşti fericit. Şi eu am fost. De acum nu mai am ce trăi mai plenar şi frumos.

- Cine ştie?

- Eu ştiu. E suficient. Poţi trăi după orice, toate rănile se vindecă, toate amintirile se remodelează, fericirea însă... E imposibil de depăşit

dialog4

- Cred că sperii...


- De ce?

- Probabil că puţini oameni se dăruiesc fără pretenţii şi cu atâta încăpăţânare.

- Crezi?

- Precis.

- Mie nu îmi pari încăpăţânată, nu ştiu de ce spui asta.

- Pentru că nu renunţ. Mă ţin de om ca râia, mă lupt. Totul până la capăt. Şi capătul e capătul răbdării de a mă accepta şi toţi oamenii îl au.

- Hmm..

- Aşa e, îţi spun eu.

- Mai vedem.

dialog3


- De ce nu dormi?

- Mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu întunericul. Joc de umbre în lumină şi lipsa luminii.

- Hmm...

- Mda...

- Altă ora n-ai găsit? Acum mă joc eu. Mă încurci.

- Ah. Păi nu-i nimic. E larg pământul, ba e lat! Pot dispărea fără urmă oricând, e loc destul şi în întuneric te pot găsi oricând şi evita.

- Te rog.

- Preabine.

- Lasă-mă.

dialog2

6 zile in urma la 08:28






- Da! Dar tu ai mai iubit!

- Ce prost poţi fi uneori. Şi tu ai mai iubit. Şi? Dacă nu te-aş fi ştiut capabil de iubire crezi că mi-aş fi putut dori asta de la tine?

- Au fost alţii Ioana...

- Şi încă mai sunt. Ştii cum sunt iubirile mele? Ca stelele. Au trăit acum milioane de ani, au explodat în mine şi încă mai strălucesc de departe. Am un cer al meu, plin de stele.

- Nu suntem tocmai Romeo şi Julieta.

- Asta e, nu ne-am întâlnit la vârsta potrivită, dar avem avantajul că încă trăim. Sentimentele nu sunt emoţii, emoţiile de multe ori pângăresc un sentiment, aşa cum buruiana cucereşte deseori castel după castel şi reuşeşte în timp să macine piatra tare sfârmându-o. În aparenţă sfârmând, pentru că sentimentele în sine nu dispar, doar strălucesc de departe ca stelele mele.

- Într-o zi voi fi şi eu o stea de asta a ta... Mă vei uita.

- Desigur.

- Atunci de ce te mai chinui cu mine? Mai bine lasă-mă în pace.

- Pentru că vreau, pentru că pot şi probabil mai ales, pentru că am nevoie. Nu la asta se reduce totul?

- De ce ai avea tu nevoie de mine? Sunt atâţia alţii!

- Da, dar uite, eu de tine am nevoie! De tine, nu de alţii!

- Aşteaptă...

dialog1

- Hei! Mi-ai lipsit!


- De ce? Doar am stabilit, fără ataşamente.

- Aşa va fi, fără ataşamente, doar logică crudă.

- Atunci nu ţi-am lipsit.

- Reformulez: am simţit lipsa conversaţiilor cu tine.

- Greşit! E tot ataşament.

- Voi supravieţui să ştii.

- Ştiu. Eşti puternică!

- Mă folosesc de tine.

- De fapt eu mă folosesc de tine.

- Ştii... uneori... parcă ai fi aparatul care mă ţine în viaţă.

- Asta până îţi vei aminti că de fapt respiri singură!

- Desigur.

- Şi vei reuşi foarte repede. Eu nu prea am timp, va trebui să scurtăm relaţia noastră.

- Fără sinucidere, bine? Muzica ta e prea deprimantă, ce naiba! O să îţi fac un album cu muzică veselă. M-am săturat de muzica asta tristă sau zbuciumată.

- Ţi-am spus că sunt un om rău.

- Mai vedem noi!

sâmbătă, 1 septembrie 2012

La revedere Iris sau adio tinereţe?

Un concert lipsit de energie. Tineri, mai puţin tineri, copii, nepoţi, toţi fără vlagă s-au adunat să îşi ia răman bun de la Cristi. Singurul în care viaţa mai pulsează se află pe scenă. Trupul acela scheletic, vocea puternică, vibrantă, ochii de jar frig. Singurul viu într-o mare de morţi ce se pretind interesaţi de el, viul de pe scenă. Îmi amintesc concertele de la Mall, scena mică, anemică, grupul nostru mare. Cârdul interminabil de nume care curgea ca un pomelnic la întrebarea mamei: cu cine te duci? Daniela, Cristina, Cristina, Cătălin, Ionuţ, Claudiu, Mihai, Vlad, Alin, Ovidiu, Cristina, Mădălina, Alina, Capra, frate'su, plus mulţi alţii pe care îi întâlneam de multe ori întâmplator acolo. Făceam un cerc mare şi dansam şi săream până eram fleaşcă. Urlam,ţipam, zbieram, ne rupeam bojocii, boceam şi iar urlam. Brichetele erau brichete. Lumea ştia versuri şi le cânta cum putea mai tare, nu neapărat mai bine.  Aşa era totul cândva, energic şi real, o descătuşare fantastică, o bârfă grozavă a doua zi: "l-am vâzut pe proful x, mamă ce rupea ringul!". Totul avea sens şi farmec. Azi toţi dormeau şi eu căutam cu privirea măcar o mică parte a vechiului grup. Nimic. Pe vremuri ne vedeam în marea de oameni în plină agitaţie şi azi nu vedeam un chip în oceanul de morţi. Singurul lucru ce a rămas a fost vocea lui Cristi. Poate şi bum acela simţit în coşul pieptului, ce îmi aminteşte de clipele în care inima mea se reporneşte după o binemeritată scurtă pauză. Atât a rămas. La revedere Iris, adio de mult apusă tinereţe.

A treia din sezon, a doua din lună

Numită blue moon. Ieri a fost completă. Alăltaieri părea la fel, pe bune! Eram în autobuz şi alerga după noi. Uite luna, nu e luna. Din loc în loc se ascundea pe după blocuri sau copaci foarte înalţi. "A luat şi cerul autobuzul", spune ma petite. Voila!, răspund. Asta e explicaţia! "Da!, aşa e! A luat autobuzul pentru cer", continuă în legea ei. Lumea zâmbeşte. Eu îi spun din nou să vorbească mai încet fiindcă suntem într-un spaţiu public, iar conversaţia noastră e privată şi e bine şi frumos să o ştim doar noi, se supune aşa că îmi repetă ţipându-mi într-o şoaptă împinsă drept în ureche, cu un aer cald ce simt că mă arde "luna are autobuz, de aceea poate să ne urmăreşte", "urmarească" o corectez. "De aceea poate să ne urmarească" se corectează singură. Mai bine, îmi zic, măcar vorbeşte despre lună şi nu în gura mare despre oamenii din autobuz. De data asta n-a fixat pe nimeni cu privirea ca să îmi spună că e bătrân, bolnav şi pe moarte. Când i-am citit Micul Prinţ prima dată, n-a băgat în seamă oaia, recitind ediţia în franceză imediat a sărit "în cutia asta e oaia!" şi se apleca pe toate părţile să o vadă, încercând să nimerească orificiile cu privirea. "Şi cum vrei tu să fie oaia puişor?, oaia ta!, cum să fie?". "E bătrână şi bolnavă!", "Hai mă' pui, cum să fie aşa? E cum vrei tu! Cum vrei să fie?", "Bătrână şi bolnavă vreau, să am eu grijă de ea", subiect închis. "Uite,omul cu pizza!", strigă în gura mare, din instinct i-o acopăr cu mâna şi îi împing un ssstt în ureche, urmat de"nu e frumos". Urmă un foarte natural, cu ochi mari privind fix în ai mei miraţi, cu mâinile în aer şi umerii ridicaţi a "nu înţeleg ce am greşit", "Dar e omul cu pizza!". "E un domn care şi-a cumpărat o cutie cu pizza", o corectez finuţ apropiindu-mă de urechea ei care îmi era la îndemână. Se uita la mine a "whatever!". Luna nu a interesat-o suficient, pizza părea mai plină şi mai blue. Şi cu siguranţă mergea cu autobuzul, acelaşi autobuz în care mergea şi ea.

joi, 16 august 2012

Tu... tu...

Eu m-am născut într-un tren albastru. Mama m-a născut asistată de tata. Ea mi-a dat căldura privirii sale în dar, tata tumultul sângelui ce-mi trece prin vene. Trenul a rămas până astăzi casa mea, călătoresc prin vieţi de oameni, fără să cobor. Tata m-a învăţat să le fac cu mâna călătorilor din gări, mama mă certa pentru acest obicei amintindu-mi ori de câte ori avea ocazia, că nu e bine să vorbeşti cu străinii. "Dar un străin care comunică nu mai rămâne străin pentru tine", aşa-i răspundeam şi tata zâmbea înţelegându-mi durerea. Doar mama săraca se încrunta mai abitir şi-şi înghiţea cuvintele punctând la final doar "ai să înţelegi cândva, dar va fi prea târziu." Şi-am înţeles, aşa cum mi-a prezis mămuca. Era o zi de mai şi doar în gara aceea ningea fără zăpadă, cu fulgi imenşi de păpădie şi parfum de salcâm. Stătea pe un scaun, cu un disc vechi în mână şi plângea. Durerea lui m-a înduioşat. I-am bătut în geam şi l-am chemat aproape, a venit ca într-o vrajă pe care nici azi nu o înţeleg. L-am întrebat de ce plânge. "Nimeni nu mă iubeşte", mi-a răspuns. "Atunci de astăzi înainte, Nimeni voi fi eu şi îl voi scoate pe nu din propoziţie!". I-am zâmbit, şi pentru prima şi ultima oară în viaţă, am invitat în tren pe cineva. Alături de el am început să prind viaţă, gândeam că voi coborâ şi voi atinge pământul, voi mângâia iarba... Totul era minunat. În ochii lui îmi citeam frumuseţea, simţeam că trăiesc. Până în ziua în care, din senin m-a lovit în moalele capului, mi-a despicat pieptul, mi-a furat tot şi a plecat scriind pe trenul meu un singur cuvânt urmat de un mare semn de exclamare: "târfo". De atunci orice bărbat care-mi citeşte frumuseţea în ochi mă scârbeşte, oricare cuvânt de dragoste e surogat adevărului, orice privire mă deprimă, orice gând mă ucide. Am încetat să mai exist şi nici măcar îndoiala n-a pus stăpânire pe mine. Mi-e totul prea limpede, suflet nu mai există în lume. De vreme ce eu sunt o fantomă, cu toţii sunt morţi pentru mine. Ce gust să aibă verdele ierbii? Ce-mi pasă mie? Aleargă aşadar în direcţia opusă, e cea corectă.





vineri, 29 iunie 2012

semn


"Să nu vezi un om care îţi face semn cu mâna nu e mare lucru, poate fi o simplă tulburare de percepţie. Când nu vezi un om care îţi face semn cu sufletul tot, atunci eşti cu adevărat orb." (din Înţelepciunea vârstelor)



Oamenii care nu mai sunt oameni?..

Spune-mi, ce te face mai bun decât oamenii de mai sus? "Eu n-am ucis!", vei spune probabil. Dar ce înseamnă să ucizi? Oare n-ai privat niciodată pe nimeni de VIAŢĂ? Ai curajul să spui că doar alţii greşesc şi tu esti liber de orice păcat? Nimic, niciodată, n-ai greşit nimănui? Da, unii dintre ei au ucis cu sânge rece, unii recunosc fără sfială că mai au de achitat nişte "datorii" şi dacă ar ieşi ar mai "rezolva" câteva vieţi.


Aşa e, am fost acolo, înăuntru. I-am văzut. I-am auzit povestind fără remuşcare ce şi cui au făcut. Am văzut, am ascultat şi aproape am înţeles, de la măruntul hoţ de buzunare, până la traficantul de fiinţe umane. Am văzut oameni nevinovaţi acolo. Oameni mai nevinovaţi decât mine, decât tine. Am văzut ochii aceia albastri fără vină şi fără viaţă şi m-am cutremurat. Am văzut ochii albaştri acuzaţi pe nedrept de omor. Cât am intrat acolo, n-am reuşit să-i vorbesc măcar o dată, şi-aş fi vrut, mult de tot aş fi vrut... Copilul acela nu ar răni o muscă, şi totuşi zace acolo... Crimă... şi după crimă, i s-au înfipt între bucile tinere şi alte capete de acuzare fiind acolo... traficul de droguri. Tu ştii cum e să fii nevinovat şi să plăteşti? Dar nu, să lăsam asta, tu ştii măcar cum e să fii vinovat şi să-ţi asumi?

Fă o cruce, spune o rugăciune, priveşte-te în tine. Hai, recunoaşte! Eşti tu mai bun ca altul care e acolo în timp ce tu umbli liber?





--------------------------------------------------------------------------------

joi, 28 iunie 2012

ioti mă uşid

Glontili s-o spânzurat şî n-o rieuşît sî tai viena. Înţăleji mneata dom Căpitan.






--------------------------------------------------------------------------------

mesaj politic(r)os

Fiindcă aseară n-am putut dormi de atâtea griji pentru nenea grasu cu glontili, mi-am amintit mai multe chestii din copilărie. Papa Freud ar spune el ceva la treaba asta, dar mizez pe faptu' că-i mort bine şi îngropat. Bun, lucruşoarele din copilărie sunt următoarele: un cântec pe care unii îl ştiu alţii nu, care mi se pare că se potriveşte perfect cu drama naţională pe care toţi o trăim acum suspinând în faţa tilivizoarilor. Deci, melodica dramatică e aia despre coana Chiriţa şi am avut-o în creieraşu' mieu tătă noaptia: "Vai, vai, vai şi durieri, iotiti bre vaptioriu cum chieri, şî marinarii cum moari, moari şî dă din chişioari." Acum, drept îi, nu murea chiar marineru', dar totuşi se leagă prin celalaltă amintire, anume un joc "de-a încâlcita". Şi cum aşa-i că-i aşa-i politichia noastră di măgar rar, cred că merge. Fiindcă oricât ar vrea, nici un copil nu-i mai descâlceşte pe ăştia, pen'că nici ei nu mai ştiu care sunt pe bune împotriva lu' care, ş.a.m.d. Deci s-au încâlcit, băi frăţioare, că nici dracu' care i-a trecut puntea nu-i mai ştie, şi... să nu ne surprindă vreo unire politică între porcu gras şi marinaru "unde-i flota?". Şi o ultimă chestie care m-a bântuit azi tătă zâulica este piesa de la Vama Veche. Asta! http://www.youtube.com/watch?v=2iCzoGfkkDY dar cu versurile un pic altfel. Domnu' Căpitan, eu am furat, eu am furat, ştiu că e păcat, dar ţi s-a întâmplat şi ţie... Am furat, i-adevărat, se-ntâmplă oricui, dar domnu Câpitan, pârnaie eu nu fac! Şi altele, bla bla bla... Pe final, urez succesuri pentru următoarea tentativă, şi-l rog pe nenea poliţist să fie şi el un pic ebrietat, ca să vadă cum traji glontili şî sâ nu mai pierforezi dom'le grăsimea di pi gâtlieju lu' nenea grasu, da? Hai să fim şi noi mai sierioşi un pic, ce neaiba?! Ah, şi era să uit, o şcoală de sinucirede n-ar strica Românicii noastre, poate Martin Page avea dreptate şi ne învaţă pe toţi în timp să renunţăm la sinucideri şi să devenim proşti.






--------------------------------------------------------------------------------

Pisica surdă şi domnul cu pălărie

Pentru ca azi am ultimul examen am plecat devreme de acasa spre stimabila universitate. Duminica parti din oras sunt inchise circulatiei, asa ca trebuie sa ocolesc, sa ajung pe langa biserica micutului ca sa dau de acolo in Independentei si sa ajung in Copou. Dupa ce am trecut de biserica, ajunsa la semaforul din Cuza Voda m-am trezit vorbind singura. "Bai, astia au renovat beciul asta securist?!" De fapt, cred ca securitatea inca nu exista ca structura, dar securisti cu siguranta erau deja la vremea aceea. Acolo fusese, daca nu ma insel eu, si cred ca nu ma insel, sediul prefecturii, locul in care studentii legionari, dar si cei care nu aveau legatura cu miscarea, ca doar ce mai conta?, au fost batuti si umiliti nu doar odata. Din ce mai stiu, acum cativa ani, in cladirea aceea isi avea sediul Partiul Pentru Patrie, adica tot ce a mai ramas din umbra miscarii la Iasi. Acum nu mai stiu ce e acolo, dar fiind atat de uimita ca e renovata cladirea, si tot gandindu-ma la treaba asta, n-am bagat de seama cand am trecut de universitate si am ratat locul de parcare. Trezita din gandurile despre Iasi, am cotit pe o strada la dreapta, cu gand sa intorc spre Sararie si sa cobor acolo unde trebuia sa ajung din prima. Pe strada ingusta de langa Gaudeamus, un card de matze negre, aidoma lebedelor negre, stateau cu gaturile alungite si cracii in aer si se spalau de zori. "Tocmai aici v-ati gasit, netrebnicelor!", le strig zambind si le trag un claxon. Afurisitele se sperie si se risipesc ca popicele lovite de minge in moalele capului. Doar una, fara vreo grija, cu degetele rasfirate si inaltate sfidator spre cer, statea si se lingea linistita mai departe. A trebuit sa opresc motorul, sa ma dau jos din masina, si sa o bat pe umar ca sa o intreb politicos: "esti surda?" Abia atunci a tresarit si speriata s-a dat un pic mai departe, dar tot in calea masinii mele. "Bre, tu precis ca esti surda!", i-am zis, si-am luat-o frumusel si am trecut-o peste poarta, intr-o curte unde fugisera suratele ei. Undeva la cativa metri departare, un domn si o doamna priveau scena cu sufletul la gura. Ai fi putut spune ca matzele alea erau copiii lor si se temeau sa nu cumva sa-i piarda. M-am urcat la volan, am pornit motorul, m-am asigurat ca ametitele sunt toate la locul lor si nu pe sub rotile masinii mele si am pornit. Cand am ajuns in dreptul celor doi, imi faceau zambind semne de multumire, iar domnul, extrem de politicos, si-a ridicat palaria si si-a plecat capul. Am salutat si eu si mi-am vazut de drum mai departe. Gestul lor mi-a inseninat ziua. Am parcat gandind ca oameni buni mai exista pe pamant, intr-o forma sau alta. Asta mi-a transmis palaria aceea ridicata in semn de multumire.


Si dedicatie matzei http://www.youtube.com/watch?v=PmVusVh4TRQ&... cu multumirile de rigoare stiu eu cui, pelsoana impoltanta, nu spui tzine





--------------------------------------------------------------------------------

Când rock-ul plânge

Cand rockul plange. Sunt Sanzienele. Intru in biserica pe varfuri si nu mai gandesc ca asta ar fi o problema ortopedica serioasa, ci una de bun simt, de respect fata de cei cuprinsi de rugaciune si adunati aici in liniste. Caut un loc ferit de privirile altora in care sa ma asez. Asa ceva pare sa nu existe aici unde nu poti arunca un ac in asa zi de sarbatoare. De obicei urc la balcon si ma bag sub o masa si stau acolo tacuta si cuminte pana se termina totul, dar e inchis astazi. Privesc atent sirul facut spre racla Cuvioasei, e minunat ca nu e nevoie de paza, toti merg frumos sa-si spuna pasul. Parca m-as alatura si eu... Vad totusi un loc mai retras. In fata icoanei celei noi cu Sfanta Parascheva care tine in brate un glob cu Hristos in el, pare liniste. Un tanar sta in genunchi langa ea, cu fruntea plecata si mainile prinse de catapetrazma icoanei. Interesant. E tot imbracat in negru, plin de tatuaje pe gat si pe brate. Si parul e negru si lung, atat de bogat si frumos incat orice fata l-ar putea privi cu invidie. Ma apropii de el si ma asez la cativa metri in spatele lui in genunchi. Sunt de acum privitorul ce nu se dorea privit. Mi-a atras atentia si mi-a starnit curiozitatea. As vrea sa ii vad chipul. Are un trup firav, armonios, un spate lat, alcatuirea frumoasa, postura la fel. Sta drept chiar daca tine capul intre umerii lati. Cu mainile lui ridicate pe icoana, asa pline de tus si de tinte dure, parca ar fi un Hristos modern ce isi asuma rastignirea nevazut de cei ce l-ar putea judeca pentru asemenea fapta. El scapa de strigatele: "daca esti tu Hristosul, Regele lumii, da-te singur jos de pe cruce!". Si totusi plange. Incetele inecate, suspinele stinse se aud de unde stau, iar el zaboveste in fata icoanei cam mult. Dar lumea il lasa. Il ocoleste. Cu teama parca, il priveste de departe si continua drumul spre racla abandonand gandul de a se inchina la icoana aceea. Rockerul plange. Azi nu e durul. Azi e doar omul caruia nu-i mai pasa ca lumea il vede cum este. Iar lumea. Oh. Lumea paseste departe, nu-i pasa ca-i doar un om. Un om ca toti altii.






--------------------------------------------------------------------------------

Responsabilitate

"Tu est responsable de ce que tu as apprivoise!"


Să îmblânzeşti înseamnă să construieşti relaţii. Să construieşti relaţii înseamnă să respecţi anumite reguli pe care le exersezi împreună cu prietenul. Vulpea dădea exemplul respectării unui orar învăţat. Îmblânzitorul venea la ora aleasă de el, iar îmblânzitul îl aştepta. Respectarea unei regule simple duce la consolidarea relaţiei şi la o îmblânzire eficientă. Nu este vorba de Pavlov aici, nu se dreseaza nimeni şi nu se urmăreşte întărirea unor reacţii, ci asumarea unor responsabilităţi de comun acord însuşite de cei doi. Fiecare are rolul lui bine definit. Cand unul dintre cei doi actori nu isi respecta partea, constructia se naruieste. Respectarea promisiunilor este esentiala. Daca mi-ai promis ca vii, atunci poti fi sigur ca te voi astepta. Despre asta e jocul. Cand vei veni ma voi bucura ca ti-ai respectat promisiunea si te voi astepta din nou, la aceeasi ora, urmatoarea zi, conform conventiei. Regula. Consemnul. Daca nu vii, regula se distruge de la sine, iar reactia mea va fi alta. Tristetea va putea lua locul bucuriei. Maine te voi astepta din nou, la aceeasi ora convenita, dar zambetul va fi absent. Poti sa spui orice. Ai acest drept. Despre tine, poti spune orice. Despre faptele tale, emotiile tale, sentimentele tale. Cand esti intr-o relatie cu altul, lucrurile devin mai dificile. Ai aceleasi drepturi, dar apare o constrangere. Nu ai voie sa lezezi integritatea celuilat. O idila nu poate deveni ceva public, decat daca actorii implicati sunt de comun acord. In acest caz, emotiile nu iti mai apartin cu totul, iar marturisindu-le, risti sa dezvalui din intimitatea celuilalt, sa incalci noua regula. Prietenul care pricepe asta nu va pune intrebari, ci va accepta faptul ca si vulpea are o floare a ei, una unica intre miile si milioanele de flori, si o va lasa sa taca despre ea la fiecare intalnire la care continua sa vina negresit.





--------------------------------------------------------------------------------

sâmbătă, 16 iunie 2012

Acasă

Există un loc fizic, dar mai presus de acela, există un loc sufletesc numit Acasă. O stare de bine, de cald, pe care omul o exprimă printr-o frumoasă zicală: "nicăieri nu-i ca acasă". Redefinim acest acasă în fiecare moment al vieţii nostre. Azi pentru mine, acasă, e omul ce-mi poate zâmbi! E singurul loc în care doresc să mă aflu, în braţele unul zâmbet sincer.

O singură conştiinţă

http://www.youtube.com/watch?v=zkWUisw9TNE

Respectaţi acest drept

Aveţi DREPTUL de a nu spune nimic! Tot ce veţi spune, poate, şi va fi folosit, împotriva dumneavoastră. În faţa morţii suntem singuri.


Fiecare îşi plânge singur moartea. Restul ne regretă şi ne cer înapoi cu egoism. Tot ce ni se întâmplă nouă, ni se pare cel mai grav şi mai ales, cel mai important. Nimic nu ne poate distrage atenţia de la suferinţa personală. În clipa asta mor nişte oameni. Îţi pasă de asta? Fireşte că nu. Îţi pasă de verbele mele greşite! Îţi pasă de rănile tale nelinse. Îţi pasă de cum să întorci o suferinţă a ta, spre alţii. Câţi oameni mor chiar în clipa asta? Dacă în loc să ne urâm unii pe alţii am spune ceva impreună, ceva... ce ar putea să le netezească lor calea... Îţi mulţumesc pentru gândul tău rău, dacă mai era o brumă de dorinţă de a-mi reveni, ei bine ai reuşit sa o distrugi. Te felicit. Durerea ta e mai minunată decât a mea. Ai fost mereu mai importantă decât mine. Până azi. M-am uitat în oglindă. Am văzut un om. Unul care vrea să mai aibă un strop de demnitate la sfârşitul vieţii. Mi-a rămas prea puţină. Nu mă întreba ce... Prea puţină viaţă... Prea puţină demnitate... Azi nu mai vreau să plângă nimeni după mine când voi muri. Nu mai vreau să pese cuiva de mine. Nici nu mai vreau să le rămână oamenilor amintiri frumoase despre mine. Vreau doar ca eu să pot muri cu fruntea sus, ştiind că mie mi-a păsat totuşi de mine, măcar un pic...

joi, 14 iunie 2012

...

Din când în când mor, dar nu e mare lucru, sunt doar slabe pregătiri pentru moartea finală.

miercuri, 9 mai 2012

City Lights


Azi noapte mi-am amintit de Chaplin. Ţi-am spus că nu vreau să-l văd fără tine. Aseară însă m-am văzut privindu-l, singură. Făcusem beznă mare în cameră, întuneric cum este doar când pui pânze negre în geam şi transformi camera în sală de teatru sau de cinematograf. Stăteam pe jos, lângă pat, în faţa unui monitor micuţ, ca de televizor din acela de maşină, dar vechi, cum erau pe vremuri aduse cine ştie de pe unde pentru a putea fura semnal din alte zone şi a privi pe furiş. Stăteam cu el în braţe şi mă uitam la City Lights şi plângeam. Într-o bună zi, chiar voi face asta. Şi după aceea voi trage din ferestre toate pânzele negre, şi voi lăsa soarele să intre în casa mea!
http://www.youtube.com/watch?v=-5uS7ZHCD2Q&feature=related

luni, 30 aprilie 2012

Am rămas doar noi...


“Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci contrariul părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei.”

Antoine de Saint Exupery


miercuri, 25 aprilie 2012

Smile!



“Pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai intai sa existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate sa fie un om.”


Antoine de Saint-Exupery


marți, 24 aprilie 2012

I don't think about you anymore but, I don't think about you anyless

Ce zi o mai fi şi azi?

Ştii ce am făcut eu azi? Am descoperit un loc magic! Da! Magic! Biroul meu e lângă fostul CET, în preajmă sunt o grămadă de clădiri abandonate. Una dintre ele are sprijinită de ea o scară. O ştiam deja şi pentru că azi mi-am amintit de albumul The Ladder, m-am dus să văd scara din nou. Uneori ca să mă relaxez merg să mă plimb în împrejurimi. În curtea noastră sunt straturile de usturoi ale lu' ne'a Vasile şi o mulţime de căpşuni, iar de săptămâna asta câteva narcise şi o lalea roşie. Dimineaţa mă aplec să le miros, dar după-amiaza ies să admir vişinii înfloriţi, însă cum vişinii deja au început să se spulbere iar narcisele sunt prea puţine pentru a mă reţine prea mult lângă ele, m-am dus să văd scara. Şi cum azi era mai uscat şi am putut intra, m-am dus să văd ce e în clădire. Şi ghici acum ce am găsit acolo? Clădirea are un etaj, e fără geamuri, are o formă ca una dintre piesele alea de tetris, nici U, nici L, nici T, nu are geamuri deloc şi e dărăpănată rău de tot. În interior are două holuri destul de largi în L, câteva camere pe latura mai lungă a L-ului, iar cealaltă, mai scurtă, dă într-un fel de curte interioară, în care sunt trei rounduri mari, care seamană cu nişte foste fântâni arteziene. E o minune. Deja le vedeam cu ochii minţii curăţate şi pline de flori, la fel arcadele de deasupra lor, rămăşiţe ale extensiei clădirii. Văd acolo un loc ca un teatru de vară al aristocraţiei britanice. Este splendid. De acum, acolo îmi voi lua pauza de respiro acolo. Va fi locul meu secret, spaţiul în care mă pot relaxa în linişte, fără să ştie lumea unde sunt. De-abia aştept să merg mâine din nou acolo, să-mi pot imagina mai departe ce aş face eu cu un asemenea spaţiu, să închid ochii şi să simt vântul, să mă gândesc la tine şi să mă bucur de soare. Şi azi... mi-am scos din nou toată discografia YES, ca să o am şi acasă, mi s-a făcut dor de The Ladder. Uite peste ce am mai dat...
Ce drag îmi e. Am să-ţi mulţumesc mereu. Mereu.


Cu drag.

Coming back...


“Orice schimbare, chiar şi una dorită, aduce cu ea o stare de melancolie… pentru că tot ce rămâne în urmă este o parte din noi înşine. Într-un fel, trebuie să murim pentru a putea începe o viaţă nouă."
Anatole France

luni, 23 aprilie 2012

.

Te alung în fiecare dimineaţă şi strig după tine în fiecare vis de noapte. Nu e adevărat că după adio nu mai există bun venit. Orice regăsire e mai dulce decât însăşi prima aflare. "Ce o să facem?", e întrebarea la care nu am avut nici un răspuns. Aşa am ajuns să ne urâm, a fost singura soluţie, să distrugem totul. Chiar poate fi mai uşor să urăşti? Chiar e mai simplu să urli pe dinăuntru şi să nu faci nimic? E mai la îndemână să alergi fără ţintă, când înainte, când înapoi? Măcar să mor dacă tot cad! Măcar să nu mă mai ridic niciodată. Ştii ce mi-ai făcut? Mi-ai distrus orice încredere în mine, am ajuns înapoi în punctul în care mă simt urâtă şi proastă, în care am senzaţia că pe mine nu mă poate plăcea nimeni. Şi cât muncise omul acela săracul să mă facă să am încredere în mine, să mă plac. Ştii ce am să fac? Am să-i dau lui cartea ta preferată, am terminat-o de citit şi nu suport să o mai văd în casă, îmi venea să o arunc, deşi vreau să o recitesc, iar şi iar. E o carte care poate fi citită de o mulţime de ori, de fiecare dată poţi urmări un aspect diferit pe firul ei. Azi e ziua internaţională a cărţii, ţie ţi-aş fi dăruit o singură carte, pe mine. Am discutat azi cu mai multă lume, vreau să dau cărţile mele, am să şi cumpăr dacă va fi cazul, simt nevoia să dăruiesc. Cred că am să-mi scot din dulap Le Petit Prince, e singura carte pe care o mai am în franceză, parcă iar mi s-a făcut dor de limba asta. S-ar putea să îmi iau şi eu concediu, dacă voi reuşi voi pleca în Grecia. La gândul ăsta am exclamat: "La naiba! Fix în Grecia? Nu se putea altceva?", am vrut atât de mult s-o duc la Disneyland, să văd Parisul... Şi iată-mă făcând planuri pentru Grecia... Parcă nici nu vreau să aud numele greceşti, totul îmi va amintit, va fi chinuitor. Cuvântul şniţel îmi aminteşte... Fug şi de vocea lui, dar tot dau peste ea pretutindeni, pare să mă urmărească. Nu mai ştiu ce vreau, asta e cel mai greu... nu mai ştiu ce vreau. Măcar înainte, când eram deprimată, ştiam că îmi doresc să mor, acum şi moartea mi se pare plictisiroare, nimic nu mă mai mulţumeşte. Scriu iar bloguri, nu e scârbos? Când tu nu esti, scriu bloguri, ca şi cum mi le-ai citit de departe şi-ai şti că mă gândesc la tine. E o prostie, sigur că e o prostie. Mi-am amintit de "Call me" zilele trecute, nu am ascultat-o. N-am plâns de mult timp, mi-am adunat lacrimile cu migală mult timp, ieri le-am vărsat pe toate. A fost ziua de naştere a părintelui şi-a preotesei, cântam la mulţi ani şi toţi oamenii din biserică plângeau, nu-mi venea să cred. Ce urneşte inimile oamenilor în aşa fel încât poată plânge ascultând "la mulţi ani"? A fost un moment emoţionant, chiar şi părintele a izbucnit în lacrimi, m-a impresionat. Chiar că suntem ca o familie, nu ne avem decât unii pe alţii, singurii care am mai rămas deasupra pământului acolo, în cimitir. Eu am zâmbit trist, nu puteam plânge, era un moment de fericire, şi eu nu am astfel de lacrimi, sunt cu mult mai preţioase decât cele de durere. Am adormit plângând de ciudă. De ciudă că nu pot înţelege, că e dincolo de capacitatea mea de a pricepe, de ce?.. Doamne şi cât urăsc întrebarea asta! Mi-ar fi uşor să împart lucrurile în două categorii: tot ce a fost frumos este adevărat, iar tot ce este urât este fals, doar un vis urât. Am înţeles, nici eu nu trebuia să mă mai uit în urmă. Vrei să fii doar tu. Bine...

Ziua internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de autor

duminică, 22 aprilie 2012

Dorinţa

În fiecare noapte adorm cu un gând. Unul singur. Simplu. Mă gândesc că sunt doar spirit şi te zăresc pe stradă. Alerg spre tine. Eşti cu spatele. Te cuprind în braţe şi te ţin strâns aşa. Doresc să simţi îmbrăţişarea mea, să te opreşti pentru o secundă şi să ştiu că o simţi, dar să nu ştii că e de la mine. Poate fi de la cine îţi doreşti tu, de la oricine, nu de la mine. Dar ce folos atâta visare? Cineva care te iubeşte te poate strânge în braţe în timp ce tu realizezi şi te bucuri. E un gând egoist. Poate în seara asta nu mă voi mai gândi la asta. Eram la gară, mă conduceai. Trenul era deja la linie. Nu suport despărţirile. Îmi amintesc de Kaffka, există întâlniri, există "rămas bun" şi deseori nici o revedere. E foarte greu să dai drumul unui om să zboare. Te-am rugat să te întorci, să stai cu spatele la mine. Mă priveai mirat, dar te-ai supus. Te-am cuprins băgându-mi mâinele pe sub braţele tale, strângând umerii tăi între palme, mi-am aşezat capul între omoplaţii tăi, ca să se odihnească. Nu ştiu dacă lumea ne privea ca pe nişte ciudaţi. Dacă timpul se opreşte vreodată, atunci!, doar atunci! s-a oprit pentru mine. Totul devenise inert şi doar inima mea părea să mai bată, a ta la unison, şi respiraţia sacadată, încercând să se liniştească. "Uşor... uşor..." ţi-am spus. "Linişteşte-te", nu sunt sigură că îţi spuneam ţie sau mie. "Acum. Te rog să ţii minte că te iubesc şi te voi iubi mereu. Mergi înainte, fără să mai priveşti în urmă nici o secundă. Fii puternic ca Lot... Ai fost fericirea mea...", te-am strâns cu mai multă forţă, apoi ţi-am dat drumul şi trunchiul tău s-a clătinat ca şi cum te-aş fi împins cu grijă. "Acum!, du-te!, şi pentru nimic din lume nu-ţi întoarce privirea." M-am dezlipit cu totul de tine şi în fugă am urcat treptele ultimului vagon al trenului albastru. Şuieratul s-a auzit imediat şi clătinatul forţat al trenului mi-a spus clar că s-a pus în mişcare. Mi-am lipit mâna pe geamul oval al uşii vagonului. Am încercat clanţa, uşa era blocată. Ai rămas aşa, cu spatele, pe peron, până trenul s-a dus departe. Nu te-ai clintit deloc, nici un pas. Erai singurul om dintr-o gară imensă. Singurul, al meu.

Titlu executor

Dragă silitorule, Îţi scriu aici şi în această formă dintr-un singur motiv. Deşi mi-ai pus "pumnul în gură", aşa cum s-ar spune, ştiu că aştepţi reacţia mea şi iată ţi-o oferi aici unde te aştepţi să o găseşti. Îţi voi spune 3 poveşti, pentru că nu-i aşa?, la asta mă pricep eu cel mai bine! Apoi îţî voi explica şi însemnătatea lor, pentru a te scuti de efortul de a le înţelege tu singur. 1. Când eram în gimnaziu, mergeam deseori împreună cu alţi colegi, la furat fructe fie în Sărărie, fie la Bojdeuca lui Creangă, fie altundeva tot în apropiere de şcoala noastră. Într-una din zile am decis că mergem la cireşe, la casa unei bătrâne care avea un cireş imens care făcea nişte fructe foarte mari şi gustoase, în ciuda faptului că ştiam, că bătrâna, mai ciudată din fire, are un câne fioros. Ei bine, când să ne urcă noi în cireş, rupând şi băgând în sân fructele sale dulci, apăru în prag "băbăciunea" şi slobozi pe noi "namila", un câine doberman care în două picioare precis depăşea înălţimea noastră. Cu un scurt: "pe ei!", câinele s-a pus în mişcare, alergând cu precizie după fundurile noastre. Toţi colegii mei au luat-o la goană, eu am stat pe loc sub privirile îngrozite ale femeii şi strigătele disperate ale colegilor. Câine, evident a gonit în primă fază după ei la vale şi după ce i-a izgonit ca din Rai, s-a întors spre casa lui liniştit. Bătrâna a crezut că mă va sfâşia, era mută datorită şocului şi incapabilă să dea vreo comandă câinelui, colegii priveau terifiaţi de departe. Ajuns lângă mine ne-am privit scurt, i-am spus calm: "bun căţel!", apoi l-am mângâiat între urechi pe capul lui ascuţit şi mare, m-am întors către bătrână şi-am plecat capul în semn de salut apoi mi-am văzut de drum spre colegii care mă aşteptau departe, în vale. Toţi mă întrebau ce i-am făcut câinelui, ei bine nimic, am ştiut dintotdeauna că nici un animal nu este stăpân pe mine, ci de la creaţie şi până acum, eu ca om, sunt stăpân peste toate fiarele, aşa că l-am privit blând dar ferm şi i-am spus în gând să se oprească şi să se întoarcă acasă. Câinele s-a liniştit de la sine, nu era atât de prost încât să alerge inutil după ceilalţi copii, vedea bine că prinseseră viteză şi nu se vor întoarce, iar pe mine văzându-mă stând pe loc nu m-a considerat un pericol. 2. În liceu am avut un profesor de istorie destul de ciudat. Aveam la el un 8 şi un 10, am cerut să mă asculte pentru mărirea mediei. I-am răspuns la toate întrebările, oferind nu doar datele din manual şi cele predate, ci şi altele pe care le dobândisem prin studiu individual. Mi-a pus nota 7. Colegii mei au făcut scandal, colegii lui, aflând de la ai mei păţania mi-au cerut să îl reclam şi să cer să fiu din nou ascultată într-un consiliu profesoral pentru a dovedi că nu meritam nota. Am refuzat. Au trecut de atunci mai bine de 10 ani, iar profesorul de istorie şi acum când mă vede pe stradă traversează pe cealaltă parte pentru a nu da ochii cu mine. De ce? Habar nu am! Nu i-am făcut absolut nimic, nu l-am reclamat, nu l-am ameninţat, nu m-am răzbunat în nici un fel. Ieri m-am gândit că poate vreun coleg de-al meu sau de ce nu chiar şi de-al lui, să fi făcut ceva despre care eu nu ştiu. Nu a fost cu permisiunea mea, în nici un caz. 3. În facultate, am avut o experienţă similară cu profesoara de franceză. În anul doi, văzând că nu reuşesc să fiu primită în examen, am făcut o cerere decanului, prin care îl rugam să mă lase să refac cursul de limbă străină, la limba engleză. M-a chemat la el ca să afle care sunt motivele, i-am explicat cât am putut de politicos că între mine şi profesoara de limba franceză există unele divergenţe pe care nu ştiu cum să le depăşesc. Cererea mi-a fost respinsă cu un răspuns scurt ce nu conţinea explicaţii: "vei termina ceea ce ai început! Vei reface tot cursul de limbă franceză începând de anul viitor, anul acesta nu te vei prezenta la examene.". În primă fază m-am simţit dărămată, dar anul următor am avut surpriza să descopăr la catedră un alt profesor şi să aflu că însuşi decanul făcuse cerere să fie schimbat cel vechi. Încă sunt uluită de situaţie şi doresc să cred că nu am fost unicul motiv pentru care a cerut demiterea vechiului profesor. Acum explicaţii. Nu obişnuiesc să reacţionez la ameninţări, pentru că le consider de prost gust şi arma oamenilor slabi care nu au argumente pentru a-şi dovedi superioritatea. Aşadar cuvinte de genul: "dacă erai eleva mea te lăsam repetentă sau te forţam să schimbi şcoala" sau "soţul tău ştie ce faci tu pe net?" sau "dacă te prind te lipesc de un perete" sau altele, forma nu contează, mă lasă rece sau cel mult mă dezgustă, în nici un caz nu mă impresionează aşadar nu mă obosesc să le răspund nici măcar aşa cum îmi vine, anume cu o ironie drăguţă la lipsa de inspiraţie a ameninţărilor de doi lei. Mama a fost ameninţată în propria casă de un individ la fel de idiot că îmi va face mie rău dacă nu îi dă o sumă de bani, mă întâlnesc acum cu el pe stradă şi-i zâmbesc salutându-l respectuos, iar el măreşte pasul plin de ruşine. Sunt convinsă că există şi atacatori mai răi decât acesta, mă vă pregăti viaţa şi pentru aceia dacă va fi cazul. Atâta timp cât ştiu că nu am făcut nici un rău nimănui, cu siguranţă nici un rău major pe cale voită, sunt destul de liniştită. Nu mă răzbun niciodată, consider răzbunarea arma prostului şi am o stimă de sine destul de ridicată ştiind că am un IQ satisfăcător, depăşind cu mult media. Întotdeauna viaţa mă răzbună cu mult mai mult bun gust decât aş putea să o fac eu. Aşadar, toate acestea fiind spuse, te asigur de gândurile mele cele mai bune. Voi afla dacă intuiesc corect şi am primit amenda asta în urma unei reclamaţii din partea domniei tale, o voi plăti aşa cum se cuvine şi voi lăsa viaţa să mă răzbune cum crede ea de cuviinţă mai bine pentru tine. Dumnezeu este cu siguranţă un pedagog desăvârşit, deci mai bun decât mine, va avea grijă să îţi ofere educaţia necesară prin pedeapsa potrivită. Mult succes în a elabora planuri chiar mai rele decât acesta, dacă nu ţi-a fost suficient. Gânduri bune, Gândi a ta. 19.04.2012